Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1926 (Anul 7, nr. 282-286)

1926-05-02 / nr. 282

«» 2 Mno£venna otéraw qi artistic* O povestire cu tâlc adânc se găsește în Cartea a IV-a a lui Moise. Se spune acolo că Balac, regele Mo­ab­ițil­or, che­mase la dânsul pe vestitul vrăciun prooroc Bileam, ca să bles­teme pe poporul lui Israel, locuitor în cuprinsul țării sale. Făgădui pentru aceasta daruri regești lui Bileam, care, a­­demenit, urmă chemării. Pe când călătoria spre rege, un înger al Domnului îi tăie calea ca să-l oprească, dar nu­mai asina proorocului îl văzu,­­ nu și proorocul. Bileam își bătu asina care nu mai voia să clintească din loc și, cu chiu cu vai, o porni, iar, ajungând la Balac și urcând împreună cu acesta, măgura unde așteptau pregătite altarul de jertfă și berbecii junghiați pentru oficierea blestemului. Regele Moabiților, Balac, așteptă să auză blestemul, dar Dumnezeu schimbă cuvintele din gura lui Bileam și acesta, în loc să blesteme, binecuvântă pe Israel. Atunci Balac grăi către proorocul Bileam: „Ce mi-ai făcut? Te-am chemat să blestemi pe vrăjmașii mei și, iată, binecuvintezi”. Acesta răspunse și zise: „Au nu trebuie să țin și să f­im cele ce Domnul a pus în gura mea?”­­­. Balac zise atunci: „Vino cu mine într’alt loc decât acesta.... și blesteamă... de acolo”. Și îl duse într’alt loc, unde se pregătiră jertfe ca și întâiași dată. Dar Bileam iarăși binecuvântă, în loc să blesteme. Atunci regele Balac se umplu de mânie împotriva lui Bileam și, împreunându-și mâinile, zise lui: „Eu te-am che­mat să blestemi pe dușmanii mei; și iată tu de două ori i­ și binecuvântat. Ci acum, cară-te din acest loc! Socoti­sem să te încarc cu cinstiri; dar Domnul a abătut cinsti­rea dela tine”. Și Bileam plecă și făcu cale întoarsă fără răsplată, căci, în loc să blesteme pe dușmanii lui Balac, i-a bine­cuvântat pe ei. Acelaș lucru, ca și cu Bileam, se întâmplă prea ade­­se oricin­­cft' poeiul adevărat. Ispitit de făgăduielile lui Ba­lac — acestea se numesc: râvna de popularitate și opinii publice curente, impuse — poetul nu mai vede nici ma­cat pe acel înger care vrea să-l oprească, și pe care-l vede și asina, și pornește să blesteme, dar iată — bine­cuvântează. Tocmai așa i-a mers și lui Cenov, — un adevărat poet, — când a scris încântătoarea povestire „DUȘEDICA” („Suflețelul”). Autorul, vădit lucru, a vrut să ne facă să petrecem pe seama acestui biet „suflețel” de femeie — vrednic de plâns, după „judecata” lui (nu și după „simțirea" lui) care, ba se amorezează de regizorul Kukin, împărtășind toate necazurile lui și ale teatrului său, ba, sub înrâurirea ve­terinarului, ajunge să vadă în combaterea epizootiei pro­blema cea mai de seamă, ba, în sfârșit, se lasă deplin absorbită de preocupările școlare ale micului licean cu șapca mare. Comic vrea să fie numele Kukin, comică chiar și boala lui și telegrama care aducea vestea morții lui, comic che­restegiul,­ al doilea soț, comic veterinarul, caraghios și șco­larul, — nicidecum însă caraghios, ci sfânt și minunat este „Sufletelul” acesta (Dușecica) al femeii, cu însușirea, cu pretenția lui de a se dărui cu întreaga lui comoară, aceluia pe care-l îndrăgește. ■ îmi vine a crede că autorul, atunci când a scris „Du­­șecica” lui, a avut în „cap" — nu și în inima lui — o reprezentare neclară despre „femeia nouă”, cu îndreptă­țirea ei la egalitate cu bărbatul, o reprezentare a femeii emancipate lucrând independent în folosul societății și anu­­m­e tot atât­ de bine dacă nu și mai bine — decât băr­­bătul, iar prin „Dușecica”, poetul ținea, în fond, să ne arate cum nu trebuie să fie Femeia. Balak-ul modern — opinia publică a anumitor cercuri — pretindea lui Ce­­hov ca să ponegrească pe femeia slabă de înger, sme­­rită, dată trup și suflet bărbatului, — „neevoluată” într’un cuvânt. Și Cehov s’a urcat pe o înălțime; altarul și ber­becii de jertfă așteptau gata; dar când poetul deschise gura să vorbească, iată că preaslăvi și binecuvântă ceea ce trebuia și voia să blesteme! Eu unul, cel puțin, în ciuda splendidului humor al întregei nuvele, nu pot citi fără lacrimi în ochi unele pasagii ale acestei minunate pove­stiri. Mă mișcă adânc, cu câtă deplină jertfire de sine. „Suflețelul” iubește pe Rukin și tot ce-i e drag acestuia, și tot așa apoi pe cherestegiu și pe veterinar; dar și mai mult mă mișcă, cum suferă după ce a rămas singură și nu mai are pe nimeni pe care să-l po­a­tă iubi, și cum în sfârșit se dă cu toată patima inimii sale de femeie și de mamă — cu toate că nu-i fusese dat să cunoască direct simțurile materne — duioșiei fără margini pentru omu­lețul în creștere, școlarul acela cu șapca mare.... Autorul o face să iubească pe ridicolul Rukin, pe ne­săratul de cherestegiu și pe antipaticul veterinar; iubirea insă­ e totdeauna sfântă, indiferent dacă are drept obiect pe un­­ Kukin sau pe un Spinoza, — ori dacă trece așa de degrabă asupra altuia cum era cazul la Dușecica, sau stăruie o viață întreagă asupra aceluiaș obiect. Acum nu știu câți ani, citit în „Novoe Vremea” un splendid articol despre femei. Autorul exprimă în arti­colul acela o gândire foarte înțeleaptă și adâncă. „Fe­meile —­ zice el — se ostenesc a ne dovedi că pot face orice lucru pe care-l facem și noi bărbații. Nu numai că nu vreau să tăgăduiesc acest lucru — scrie el mai de­parte — „dar sunt dispus să recunosc că femeile pot tot ce pot și bărbații, ba, dacă se poate, și mai bine de­cât ei; răul stă într’altă parte și anume, că bărbații nu pot nici pe­ departe face și da ceea ce fac și dau femeile”. Nu numai în privința acțiunii fizice a nașterii, a a­­lăptării și a primei dădăcini a copilului, lucrul e fără doar și poate adevărat, dar adevărat este și, că bărbații nu sunt în stare să înfăptuiască acea primă și cea mai înaltă operă: înțeleg opera iubirii, opera deplinei dăruiri de sine către acei pe cari îi iubesc, opera pe care femeile bune de inimă, atât de admirabil au săvârșit-o, o săvârșesc și o vor săvârși de-a pururi. Ce s’ar alege de lumea asta, ce s’ar alege de noi bărbații, dacă femeile n’ar stăpâni această putere a dra­gostei și nu ar pune-o în fapt! Fără doctorițe, telegra­fiste, advocate, fără femei savante și poete putem exista; dar fără mame, fără îndemnătoare, prietene, mângâietoare și consolatoare, fără femei cari să iubească ce e mai bun în bărbat și care, în chip nesimțit, să evoce și să în­curajeze tot acest „mai bun” din el, fără asemenea femei traiul n’ar fi de trăit. N’ar fi fost lângă un Isus o Ma­rie și o Magdalenă, lângă Fr­ancisc de Assis o Clară, n’ar fi existat Decabriste*) și Duhobortze­), care nu numai că nu și-au stingherit soții ci le-au stat alături cu tărie în martirul lor pentru adevăr. N’ar fi acele mii și mii de femei neștiute, anonime, care-i mângâie și-i ajută pe băr­bații slabi de înger, vicioși — vrednici de mila dragostei. In această dragoste, indiferent dacă-i hărăzită lui Rukin sau lui Crist, constă marea putere, cu nimic de înlocuit, a femeilor. Cehov a vrut să arunce anatema, întocmai ca și Bi­leam. Dumnezeul poeziei însă i-a Interzis și i-a poruncit să binecuvânteze, și de aceea el fără de voie îmbracă în strălucit vestmânt de lumină pe „Duședica”, — această făptură dragă, care va rămânea pentru totdeauna un pro­totip al femeii, care vrea să ajungă fericită și să-i fe­ricească și pe aceia, de cari soarta o apropie. . *) Articolul de mai sus a fost scris de marele Tolstoi, cu pri­lejul citirii minunatei nuvele a lui ANTON CEHOV: „DUȘEDICA” („Sufletelul”), despre care apostolul de la Iasnaia mărturisește că 1-a înduioșat pe alocuri, până la lacrimi, sugerându-i interesantele reflexibfili ce reproduceri, privitoare la valoarea femeii. (In treacăt atragem atențiunea că nuvela „Dușecica” despre care e vorba, îm­preună cu altă nuvelă „Dragostea” de Anton Cehov au apărut, pentru­ prima dată în românește, chiar în numărul din săptămâna asta al publicațiunii „LECTURA, — floarea literaturilor străine” (Nr. 63), într’o traducere din rusește datorită d-lui M. Sevstos, Un testament in urmări tragice Un avocat­ de New­ York Garsfield, se pomeni că tova­rășul său îi lasă o avere imensă, după ce ani de zile, îl năcăjise, îl chinuise și-l am­­ărîse cât putuse. In testament se spunea numai atât că Garsfield putea să intre în posesia moștenirei imediat ce o va găsi. Ascunzătoarea îi va fi des­coperită de una din plăcile de gramofon care de asemenea intră în moștenire. Mortul era însă un entuziast al gramo­fonului și cunoscut ca cel mai mare colecționar de plăci din lume. Nenorocitul legatar se văzu în fața unei munci uriașe. Se lăsă de avocatură și de dimineață până seara asculta opere, operete, schimmy, cântece negre etc. Mii și mii de anii îi trecură pe la ureche fără nici un semn deosebit. După două săptămâni se îmbolnăvi,­ii slăbiră nervii iar după o lună fu internat într un ospiciu de nebuni. Dar într’un saltar uitat din biuroul decedatului se găsi o placă mică de ceară, care spunea aceste cuvinte: Milioa­nele sunt ascunse în dosul Madonei din salon, domnule Garsfield! Colțul librăriei ,,Hasefer“ Librăria „Hasefer” din str. Karageorgevici ”, are în depozit următoarele opere complecte. In limba engleză Shakespeare — opere complecte în ediții eftine precum și în ediții de lux, în limba franceză Operele complecte, în diferite edițiuni, ale clasicilor Corneille, Racine, Moliére, Boileau etc. precum și operele lui Rousseau, Vol­taire, Musset, Chateaubriand, Zola, Flaubert, Maupassant, Jules Renard, Mirbeau, Alphonse Daudet, Claude Farrére, etc., etc. Traduceri în franceză: Operele lui Galsworthy, Johan Boyer, Joseph Conrad, Wilde, Dickens, Dostoievski, Gorki, Jack London, etc. In limba germană Operele complecte ale lui Strindberg, Hanns Heinz Ewers, Tagore, Wedekind, Hauptmann, Wassermann, Shaw, Ibsen, Me_­­rejkovski, Upton Sinclair, Thomas Mann, Max Brod, Dostoievski, Peladan, Gorki etc. Precum și clasicii literaturii germane:. Goethe, Schiller, Heine, Lessing, etc., ai filozofiei: Nietzsche, Kant, Schopenhauer, etc. In limba rasă Operele complecte ale lui Dostoievski, Gogol, Turgenieff, Pușkin, Lermontov, etc. In limba idiș au sosit, în edițiuni legate precum și volume broșate, operele complecte ale clasicilor literaturii idiș: Șalom Alechem (14 și 18 vol.), Mendele Mocher-Sefurim (vol.), Peretz (20 vol. legate în 11 vol.), Anski (vol.), Reizen (vol.), Morris Rosenfeld (vol.), etc., etc. Din edițiunile mai sus anunțate, în toate limbile, se vând și volume separate. — Prețurile se comunică la cerere (a se anexa mărci poștale pentru răspuns). 1 2 1) Decabriștii au fost conspiratorii împotriva autocrației ru­sești (Decembrie 1825). 2) Duhobortzi alcătuesc și acum o sectă, cari fac jurământul să se opuse serviciului militar și oricărui formalism bisericesc, — principii adoptate și de Tolstoi. Valența, 22 Septembrie In ploae furioasă, de care nu ne pot apăra umbrelele, așteptăm. Ghilotina, cu stâlpii foarte drepți, alămurile, oțelele lucitoare, îți dau gândul unui instrument de pre­cizie care va sluji la înfăptuirea unei experiențe convin­gătoare, de fizică. Ghilotina e ridicată în mijlocul drumu­lui, cam la stânga porței pe unde vor eși osândiții. Pri­vilegiații cari stau aproape, cercetează ghilotina, o pi­­păe, extaziându-se că pentru ridicarea ei nu e nevoe de nici­ o lovitură de ciocan. In această adunare specială de oameni, am rezistat înfrigurării care pare să fi cuprins toată Valența. Simt că se va petrece un lucru foarte grav ; îmi dau seama că­ sinistra mașină, peste o clipă, va ataca totuși niște vieți omenești. Această stare de spirit crează un rezultat cu totul curios. Mă simt om, un biet om, în fața marei drame pe care o voi vedea , sunt cuprins de propria mea omenie. Pare că au dispărut clasele sociale. Stau de vorbă, în chip familiar, ca și cum ar fi din aceiași lume, un subpre­fect cu vreo câțiva jandarmi , mici funcționari de poliție discută fără sfială cu șefii lor. La cinci jumătate, reprezentanții presei sunt conduși în curtea închisoarei. S’a luminat de ziuă. Lumea adu­nată așteaptă. La șase un paznic deschide cele două uși ale porții care dă în aleia Chalieuil, apoi ușa mică a clădirii pe unde vor ieși îndată condamnații. Se arată întâi funcționarii care au fost de față la deș­teptare; dar în clipa când socot că se vor face două șiruri de privitori pe unde va trece Berruger, sortit să fie executat întâi, sunt îmbrâncit de un om roșcovan și gros, pe care-l mai văzusem în ajun. Privesc. D. Deibler s’a și ivit, apoi un preot, și între două calfe ale călăului, — unul m’a lovit cu cotul — văd pe Berruyer. Nu-i zăresc fata. Spatele-i gol e lat, puternic, masiv, amintind spatele lui Hercule de Puget, de la Louvre. Omul trebuie să fie extraordinar de viguros. In față-i, în clipa când pășește în stradă, vede pe de Roux, procurorul Republicei Valența. Ghicesc uriașa sfor­țare pe care o face spre a se îndrepta către el. Cu glas pu­ternic, se adresează magistratului: —• Domnule procuror... Voce plină de om puternic. Am impresia foarte limpede că, criminalul e întreg stă­pânit de ideia de a dobândi o întârziere și că vrea să spue: „Domnule procuror, am destăinuiri mari să vă fac. Să in­trăm în curtea închisorii, câteva clipe“. La o mișcare îndârjită, cele două calfe îl trag spre stânga. Din gura banditului scapă aceste cuvinte, foarte încet: — Copiii mei... E împins, bascula coborîtă, capul vârât. Deibler dă drumul lamei. Trupul e­­ împins în paner și văd atunci ceea ce nu trebuie niciodată să­rit, țâșnitura sângelui din vine, și pentru a întrebuința cuvântul exact. Carnea gâtu­lui tăiat. Călăul trece cu buretele peste mașină, ștergând lama, încheieturile, scândura basculei. Apoi își spală mâinile în­tr’o căldare cu apă; după aceea, cu un gest firesc, sco­țând batista din buzunar își șterge degetele. Haina care acoperise umerii lui Berruger, a căzut jos. Deibler o ridică, fără să știe ce e cu ea. Ne-o întinde, soco­tind că e a noastră, dar o lumină scăpată deodată în min­tea lui și cu dispreț aruncă haina deoparte. Câte secunde trec apoi? De data aceasta facem loc, alcătuind două șiruri de onoare și între cele două calfe se ivește cel mai cunoscut din cei trei bandiți: David. Câțiva nu se pot împedica să nu exclame: — E cu țigarea în gură! David înaintează­ Iată-1. Nu e prea palid, dar precum ar spune însuși: ,­Tot nu e de glumă“... Privește înainte. Pe sânul stâng deosibesc limpede un mic tatuaj: o stea. Omul vorbește. Ne vorbește nouă, mulțimei; tuturor celor de față. !— Salut! Vocea e mucalită. A rămas acelaș. — La­ revedere! Vom ciocni la anul! Cei câțiva pași pe care-i face, îl apropie de mașină. Rostește tare. — HaÜ... Scândura se mai clatină odată. Țigarea e tot între buzele lui David. Capul e vânăt. Nu mai auzim destul de limpede glasul. Dar tot mai are vreme să zică: — Dă-i drumul! Buzele s’au mișcat, țigarea a căzut. Abia după aceea cade și lama. Sângele roșu țâșnește foarte departe.... Cadavrul e împins în paner, unde dă pește al lui Berruger. Trupul se golește tot de sânge. Acelaș ceremonial. Deibler își șterge mașina, își udă mâinile în găleata cu apă și le șterge cu batista. Câteva clipe. Apare Liottard. Barbă căruntă. Palid, merge încet. Omul are, mi se pare, în clipa aceia, un mare curaj. Știe încotro merge, își dă seama, înaintează, deși îi e frică. Nu rostește un cuvânt, nu face un gest nefolositor și mi se pare că merge la ghilotină ca cineva care știe că pentru crimele lui, i se cuvine. Merge fără slăbiciune și fă­ră față. Mai târziu, după vărsarea deplină a sângelui, după ce-am­­ privit cea mai hidoasă priveliște pe care o pot vedea ochii omului, după ce panelul cu cele trei fiare do­­borîte a fost urcat în căruță, intrăm în închisoare după d. Roux, procurorul Republicei din Valența, spre a ne da a­­mănunte asupra deșteptării condamnaților. In acest timp căruța duce la cimitir panerul funebru. Cei trei bandiți sunt îngropați deoparte, la poalele unui zid. Procurorul Republicei a început cu Berruyer. Bandi­tul dormea. La întrebările puse, Berruyer răspunse (se știe că negase unele crime) că a luat parte la mai multe asasinate, dar că nu merita moartea. A cerut să fie împăr­tășit, apoi a ascultat liturghia. După Berruyer, procurorul Republicei a bătut la ușa lui Liottard ; banditul ședea pe pat. — Liottard, știu că te-ai resemnat. Ai spus că vrei să ispășești crima. — Voi ispăși fără teamă. Se ținuse de cuvânt. Liottard ceru să fie și el împăr­tășit. David a jucat până la capăt rolul lui de fanfaron. Era în cămașă, pe marginea patului. La intrarea procuro­rului, începu să cânte cu putere cântecul cunoscut: Salut, o­ dimineața mea din urmă!... Nu primi să fie împărtășit și ceru doar să scrie femeii lui. Făcu o scrisoare lungă de tot, care se încheia cu o cu­getare. David a stat în celulă tot timpul cât afară s’a citit li­­turghia, cânta cântece murdare, vorbea cu magistrații și dete unuia din magistrați un desen lucrat în închisoare, cu următoarea dedicație: „Neterminat din pricina lui Deibler care a venit înainte de a-l chema eu. E un rău­ crescut“. Și procurorul Republicei încheie: — „Domnii mei, am trăit un an în apropierea oame­nilor care au fost executați adineaurea. Ii cunoașteam prea bine. Am cerut împotrivă-le pedeapsa cu moartea. Am văzut executarea lor, fără părere de rău“. Da, e drept!.... Dumnezeule, dar ce măcelărie!... DIN LEOPARDI Cântecul nocturn al unui păstor nomad din Asia Ce faci tu, lună, in ceriuri? Spune-mi, ce faci, mol­comă lună? Te ridici, contemplând singură­ățile, apoi te culci. Nu te-ai mai săturat de colindat mereu aceleași vecinice plaiuri? Nu ți s’a mai urât, ți-i drag mereu să contemplezi ace­eași și aceleași văi? Se aseamănă cu viața ta, viața păs­torului. Dânsul se scoală în zori, își duce turma peste câmpii, și vede turme, fântâni, pășuni. Pe urmă, ostenit, către seară se culcă. Și pururea la fel. Spune-mi, lună, la ce ți-i bună viața păstorului, la ce ți-i bună, ție, viața? Spu­ne-mi, ce țintă are scurtu-mi pelerinaj, ce țintă are cursa-ți eternă? Un biet bătrân, cărunt, neputincios, pe jumătate gol, desculț, cu o povară grea pe umeri, trecând peste dealuri și văi, peste stânci ascuțite, prin pustietăți și mărăciniș, pe vânt și pe furtună, pe cea m­ai arzătoare căldură, pe ge­ruri, care aleargă, aleargă pururea, abia cu o mână de suflet, trecând șuvoie și munți, căzând și ridicându-se, grăbin­­du-se din ce în ce mai mult, fără odihnă, fără popas, sfâșiat, sângerând, până ajunge unde calea și toate osteneiele i se închee într’o prăpastie grozavă, uriașă, unde se năpustește și uită tot. Lună, fecioară, așa e viața muritoare. Omul se naște în suferință: născându-se, el e menit să moară. Chinuri, dureri, astea i­ s primele senzații. Și chiar din leagăn, tatăl și mama încep să-l consoleze că s’a născut. Apoi, când crește, amândoi îi dau sprijin, și prin toate faptele, prin toate cuvintele lor, nu caută decât să-l mângâie de starea omenească, părinții nu dau copiilor lor îngrijiri mai duioase. Iasă de ce să aduci la lumină, de ce să nă­pustești la viață o ființă pe care trebuie mai apoi s’o mâfi­țâi de viața asta? Dacă viața-i un rău, de ce s’o vecinicim o ard prin fapta noastră? Lună, fecioară, starea muritorilor asta e. Dar tu, tu nu ești muritoare, și poate habar n’ai de ceea ce spun. Cu toate astea, tu, solitară, pururea călătoare, tu care ești atât de gânditoare, tu poate iți dai seamă ce-i viață asta pământească, ce-i suferințele, suspinurile noastre, ce-i moartea asta, această supremă îngălbenire a feței, plecarea asta de pe pământ, această părăsire a celor mai credincioase, a celor mai scumpe prietenii. Tu, fără îndoială, tu înțelegi acel ce al lucrurilor, tu vezi folosul dimineței, folosul serei, al mersului tăinuit, nemărginit al vremei. Tu, fără îndoială, tu știi cărei dulci iubiri primăvara surâde, la ce slujește căldura, ce pregătește iarna cu ghețurile ei. Tu, tu știi mul­țime de lucruri, tu mai descoperi mulțime, cari-s taine pen­­tru un biet păstor. Adesea, când te văd planând astfel, pe întinsul de­șert, ale cărui margini îndepărtate se îmbucă în cer, sau ur­­mărindu-mă pas cu pas când îmi pasc turma și când pri­vesc la stelele ce strălucesc de-asupra, îmi zic în mine, dus pe gânduri. Ce folosesc atâtea lumini? La ce slujește aerul infinit și această adâncime infinită a cerului? Ce însemnează această singurătate nemărginită? Și, ce sunt eu? Așa gândesc în mine. Și, acestui lăcaș nemărginit, mă­reț, acestei nenumărate familii de ființi cari hălăduesc în el, activităței acesteia, acestei mișcări a tuturor corpurilor cerești, cari se învârtesc necurmat ca să se întoarcă de unde au plecat, nu pot descoperi nici o țintă sau folosință. Tu însă, tu, negreșit, sună nemuritoare, tu cunoști toate. Ceea ce știu și ceea ce simt eu, e că din aceste revoluții eterne, ca din plăpânda-mi existență un altul va trage poate vre-o mulțumire sau vre­ un folos: cât pentru mine, viața, viața-i un rău. O, turma mea, care te odihnești, cât ești de fericită tu, Pentru că tu nu-ți cunoști starea păcătoasă, pre cât socot. Cât te invidiez. Nu numai că ești scutită de necazuri, pen­tru că uiți îndată orice durere și orice rău, orice groază mai mare, ci, mai cu seamă, fiindcă nu simți niciodată urâtul. Când tu te culci la umbră, pe iarbă, ești liniștită și mul­țumită. Și tu petreci, așa, fără urât, o mare parte din an. De întins și eu mă întind pe iarbă, la umbră, dezgustul însă îmi copleșește sufletul, mă simt atât de ațâțat, când mă întind, încât, mai mult decât ori­când sunt departe de a găsi liniștea sau odihna. Și, totuși, nu doresc nimic, și până acum nu am de ce să mă plâng. Nu știu ce plăceri îi fi având tu și întru cât te simți, dar tu ești fericită. Cât despre mine, o, turma mea, puține plăceri am. Nu mă plâng însă atât de asta. Dacă ai putea să vorbești, te-aș întreba: Spune-mi, de ce, tolănite in voe, fără să facă nimic, toate animalele sunt mulțumite, pe când eu, când mă întind spre odihnă, mă copleșește urâtul? Poate, dacă aș avea aripi, să zbor în nouri, să soco­tesc stelele una câte una, sau să mă plimb ca tunetul din munte în munte, poate aș fi mai fericit, blânda mea turmă, aș fi mai fericit, o, altă lună. Dar poate că mă înșală părerea, vorbind de soarta celorlalte ființi, poate ori­cărei specii să aparții, în orice stare să te găsești, fie că ai vedea­ lumina în staul ori într’un leagăn, ziua natală este funestă celui ce naște. In românește, de P. MUȘOIU CHARLES-LOUIS PHILIPPE Trei oameni grfaitofinet §f

Next