Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1926 (Anul 7, nr. 287-290)

1926-06-06 / nr. 287

8 LD EXEMPLARUL IN ȚARA 12 LEI EXEMPLARUL IN STĂINĂTATE ANUL VII. — No. 287 Duminici, 6 iunie 192^ Adevĕ­rul Literar și Artistic Uniune TDRI ■­­ > AL­ v- BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI­­I CONST. MINLE 1897—1920 FONDAT în 1893­ ­ Influența socialiștilor. — Definiți" — Trebuie să-l văd pe d. Jean Bart... Voi avea însă no­rocul să-l găsesc? Aceasta-i întrebarea pe care mi-o pun când mă îndrept spre locuința sa, întrebarea e de rigoare pentru că d. Jean Bart, prin situația și ocupațiile d-sale, numai rar de tot respiră aerul curat al Bucureștilor și se delectează de priveliștile occidentale ale ilustrei noastre capitale. Căci oficiul pe care d-sa îl îndeplinește la Direc­ția Asistentelor sociale, îl transportă adeseori în cele mai depărtate colțuri ale țării, la Dorohoiu sau Oradea Mare, în Banat sau în Dobrogea, pentru a inspecta cine știe ce comitete de cucoane filantroape sau de „dame gospodine" care și-au luat nobila însărcinare de a lucra ori pentru mi­cii vagabonzi romantici și zdrențăroși, ori pentru marii cri­minali incorigibili sau pentru mediocrii și banalii escroci și picpockeți. Toată această colectivitate, primejdioasă pen­tru societate, dar interesantă pentru un literat, fie că va intra în casele de corecție sau în locuri și mai profunde, fie că va ieși de prin azilurile ei forțate, trebuie să aibă a face mereu cu departamentul pe care-l inspectează d. Jean Bart. Iar dacă damele gospodine sau cele filantropice nu-l rețin pentru moment, se poate foarte bine să fie dus până la Comisia Dunăreană de la Galați sau la vre-o conferință internațională pentru chestiunea navigabilității fluviului sau pentru regularea poliției maritime, — ori la brațul Su­­lina, care amenință, după cât am înțeles, comerțul nostru cu o mare catastrofă. Căci d. Jean Bart, sau mai bine d. comandor Eugeniu Botez, este unul din cei mai buni cu­noscători ai chestiunii dunărene și ai problemelor maritime. Dacă ar fi numai piedicile acestea, încă șansele mele n’ar fi mici să dau peste d. Jean Bart. Dar d-sa mai poate fi la Geneva, unde tocmai se discută problema muncii pe va­poare și chestia emigrărilor, și cine altul poate reprezenta mai frumos România, când e vorba de corăbii și vapoare, decât comandorul Eugeniu Botez? Și dacă în sfârșit și chestiunea Dunării cu toate problemele ei anexe ar fi com­plect rezolvată, atunci nu e exclus ca d. Jean Bart să fie, la Rotterdam sau prin fundurile Norvegiei — ori „peste o­­cean“ pe la New-York sau Filadelfia — dacă nu cumva s’a repezit până în parcul Yellowstone să admire Wonder­­land-ul, cu geyserii lui, în care poți fierbe ouăle, și cu urșii care mănâncă din mâna omului, ca coteii. In sfârșit, voiu vedea... Pe drum îmi amintesc că toc­mai acuma scriitorii și literații din toată lumea, din Pen- Club, își țin congresul la Berlin. Să știi că e acolo, ca re­prezentant al scriitorilor români — mi-am zis eu — și si­gur fiind de presupunerea mea, eram mai­ mai să mă în­torc la redacție — dacă strada Zefirului nu ar fi fost la doi pași... Totuși să încercăm... De­sigur, cunoașteți pe d. Jean Bart, căci cine­vr a în­tâlnit pe străzile Bucureștilor figura distinsă a fostului marinar? In ce mă privește, de mult am făcut o consta­tare: nu știu al doilea om care, în privința delicateții sufle­tești, să se aproprie de acest eminent scriitor. In literatura noastră d. Jean Bart are un loc cu totul deosebit. Acela care a citit volumele sale și în special „Datorii uitate“, a gustat desigur toate frumusețile pe care scriitorul realist de mare valoare le-a împrăștiat cu dărnicie. Iar pentru distincția sufletească care e nota sa predominantă, cititorul e rugat să-și aducă aminte de frumoasa și melancolica nu­velă „După douăzeci de ani“ care, după aprecierile unui critic, priceput, amintește „Ape de Primăvară“ a lui Tur­­gfienieff. Dar d. Jean Bart a adus și ceva nou în literatura noas­tră, în care s’a arătat maestru mare și anume „Notele de călătorie“ și descrierea mării — a elementului aceluia cu care s’a înfrățit orice marinar. In această privință atât „Jurnalul de Bord“, cât mai ales ultima sa lucrare „Peste Ocean“ ieșită de abia de sub teascurile tipografiei, ne dau o dovadă strălucită de calitățile rare de scriitor pe care le întrunește de Jean Bart. Problemele care se pun la fiecare pas unui călător civilizat, sunt tratate în aceste două lu­crări cu competenta practică a unui cap solid și suflet echi­librat, dar și cu tot meșteșugul literar pe care d-sa îl are în mare măsură. Genul acesta al notelor de călătorie — un gen intermediar între pitorescul priveliștelor cu orizon­turi nemărginite al lui Pierre Loti și anchetele practice ale lui Huret, îl stăpânește d. Jean Bart ca nimeni altul în literatura noastră, ridicându-se uneori până la Maupas­sant din volumul Sur l’eau. Dar am ajuns în strada Zefirului. Mare noroc! D. Jean Bart e acasă, în biuroul său. Se pregătește pentru Geneva. Vasăzică cât pe ce să-l scap. Auzind care e motivul vizitei mele, d. Jean Bart îmi spuse: — N’am dat în viața mea nici un interview literar. Nu mă pot împăca cu ideea că eu, scriitor, să stau de vorbă cu publicul cititor despre mine însumi. Să-i comunic care-i meșteșugul meu de scris, ce cred despre artă și despre cei­lalți artiști, să-i spun cine sunt părinții și cine au fost stră­moșii mei — ți-o mărturisesc, nu mi-i tocmai plăcut. Mi se pare că iau rolul criticului, tot așa după cum iau rolul actorului atunci când citesc în fața publicului la o șezătoare literară. — Și cu toate acestea, la șezători cetiți. — De­sigur, îmi răspunse d. Jean Bart. Tot așa după cum voiu sta de vorbă și cu d-ta. Să încep deci spovedania. M’am născut în’Burdujeni, unde tata era căpitan de graniță, dar leagănul familiei mele e Târgul Ocna. Eu totdeauna m’am socotit însă fiu al lașului. Acolo m’am trezit în lume, mi-am hrănit mintea și m’am format în mediul romantic și revoluționar de altă dată în care s’au închegat marile curente de idei. Până azi păstrez clară în fundul minții icoana mare­lui Eminescu. Restabilit după primul acces de boală, se plimba singuratic, melancolic, pe sub teii din grădina Co­­poului. Noi băieții de școală îl pândeam de la distanță și ne uitam la dânsul ca la o ființă extraordinară.­­— Atunci trebuie să fi cunoscut și pe Creangă...­­— De­sigur că l-am cunoscut. Printre atâția dascăli severi și înăcriți, cari mi-au chinuit cu orele de clasă zi­lele copilăriei, îmi apare figura blândă și jovială a lui Ion Creangă pe care toți băieții îl iubeau. Omul acesta, înalt și burtos, veșnic cu surâsul pe buze, radia pretutindene, pe stradă, ca și în clasă, în vorbă ca și în scris aceeaș lu­mină, bunătate și veselie. Stăm în Sărărie și iarna ne dam drumul cu săniuța pe lunecușul râpii de la Scăricica, trecând cu săgeata prin fata cocioabei lui Creangă. Intr’o zi dascălul nostru, care privea din cerdac, și-a aruncat de pe umeri o cataveică scurtă de blană de vulpe și a ieșit la portiță. Oprind sania din coadă, după ce și-a îndesat bine în cap căciula albă de oaie, a încălecat cât era de mare pe săniuța mea și a pornit la vale, ca să ne învețe pe noi mucoșii cum trebuie să cârnim cu piciorul sania la cotitură. In copilărie am apucat încă în viață pe câțiva dintre bătrânii generației de la 48. Mi-au rămas în minte unele fi­guri de bonjuriști și unioniști moldoveni, în legătură de ru­denie sau prietenie cu părinții mei. Mare impresie îmi fă­cea de câte ori venea în casa noastră poetul Gheorghe Sion, fratele bunicii mele. Apoi multi dintre membrii Ju­nimii mi-au fost profesori la școalele unde am învățat.Unii dintre socialiștii lașului mi-au fost profesori în a­­fară de școală. Iar o parte dintre poporaniști mi-au fost colegi și prieteni din copilărie. Ca școlar am fost dintre cei mai proști. Am rămas cu groază de școală și, până azi, păstrez credința că școala, așa cum se făcea și cum se face încă la noi, prostește o­­mul. Din câte am izbutit să fac în viață, prea puțin dato­­resc școalei. Mai mult am învățat singur, umblând prin lu­me cu ochii deschiși. Pe vremea adolescenții mele plutea în atmosfera la­șului un puternic curent de idei umanitare și generoase, închegate în acel socialism romantic despre care a scris adesea Ibrăileanu în criticile sale fine, obiective și sub­stanțiale. Atei și revoluționari din frageda copilărie, noi despre­­țuiam școala cu programul și disciplina ei rigidă, dar cău­tam cu sete lumina științei, binele și frumosul. Ne pregă­team pentru o luptă imaginară, așteptată într’un viitor a­­propiat, și ne întreceam devorând cu nesatiu, în nopți al­­­be, cărțile doctrinelor nouă și îndrăznețe, produse de con­cepția materialistă a secolului. „Mișcarea" aceasta ciudată, care nu avea nici o legă­tură cu realitățile țării, un fel de sectă masonică intelec­tuală, ar merita să fie studiată amănunțit pentru a înțelege structura sufletească, spiritul timpului și formarea carac­terelor tinerimii din acea vreme. In clasa întâia gimnazială umblam fugar de la școală și călăuzeam grupe de țărani pe străzile Iașului, veniți pentru întruniri la club ca să ceară pământ și drepturi. In clasa a doua, în vacanță, la moșia unei rude, împăr­țeam pe ascuns broșuri de propagandă la o stână, unor ciobani cari nu știau carte. Locuiam alături de casa lui Ion Nădejde care scotea pe atunci celebra revistă Contimporanul. Fata din casă, care venea la apă în curtea noastră, îmi aducea pe ascuns sub șorț câte un pachet de reviste furate. Apucăturile mele de pe-atunci l’au făcut pe tata să mă bage în școala militară. La o inspecție, în pupitru, ofițerul de serviciu a des­coperit cu groază o întreagă bibliotecă subversivă intro­dusă în școală. Cărțile au fost arse și cu băgat la carceră, în porție numai cu apă și pâine. Colonelul director era fu­­­rios constatând că sL^lovit din școala militară, la molia­,* siseră de epidemia care bântuia cu furie lașul pe­ acea vreme. Intr’un timp, amenințat să rămân repetent, mi-am fă­cut planul să emigrez în America. In urma trecerii în școa­la de ofițeri de la București, mi-am amânat planul. Patima vagabondajului m’a hotărît să intru în marină ca să pot mia ușor umbla prin lume. — Cum a­i debutat în literatură? •— Trebuie să mărturisesc că, în copilărie, visam să ajung poet, să-mi văd poza și biografia în cartea de limba română pe care o învățam în școală și care se chema: Au­torii Români. Am făcut poezii proaste, copilărești, dar am avut pru­denta să nu le trimit la nici o revistă. Prima bucată tipărită a apărut în ziarul „Munca", pe când eram elev in școala militară la Iași. Se da celebra luptă în scris între Arta cu tendinți și Arta pentru Artă. Urmă­ream cu pasiune această luptă de idei. Am scris un arti­col, ca din partea unui simplu muncitor: „D. Vlăhuță să ne dumirească", semnat Gh. Rotopan, lucrător croitor. Și Vlăhuță, de bună credință, mi-a răspuns printr’un articol împăciuitor, în revista „Vieața" pe care o redacta împreu­nă cu doctorul Urechie. Am încercat apoi câteva nuvele cari au fost publicate în Adevărul Literar și Munca, semnate cu pseudonimul Trotuș. Nemulțumit însă de felul cum scriam, n’am mai publicat câțiva ani nimic. Nu aveam încredere în scrisul meu. Lucram încet, greoiu, rar mă apucam de scris gă­­sindu-mă într’un mediu milităresc, prea puțin prielnic li­teraturii. Cu ce admirație priveam pe-atunci la unii înce­pători, ca și mine, dar foarte încrezuți, cari scriau ușor, repede, cu îndrăzneală; dar prea puțini din ei au reușit să producă ceva mai de seamă. Mulți s’au lăsat de patima scrisului având azi alte ocupații mai mult sau mai puțin onorabile. Suferind de boala îndoelii, cu prea mult simț autocri­tic, scriam cu greutate, ajungând la convingerea că nu pot deveni scriitor; mi se părea că ceea ce lucram eu ar fi pu­­­tut oricine să facă migălind cu răbdare. Mult mai târziu am auzit pe marele maestru al scrisului, Caragiale, sus­ținând cu verva lui scânteietoare: „a scrie încet, cu greu­tate ,nu-i un defect, ci o calitate... Scrisul nu-i joc agreabil ...e o muncă chinuitoare, cumplită... lumea confundă pe bi­jutieri cu tinichigii și pe arhitecți cu zidarii...“ Renunțasem la cariera de scriitor. Ocupația, greută­țile vieții, îmi închideau calea artei la care râvnisem. Totuși, în orele libere, între calcule nautice, electricitate, balistică și torpile, în nopțile de serviciu în larg, demonul scrisului mă încerca adesea chinuindu-mă. Și atunci îmi notam u­­nele lucruri văzute și auzite în drumul meu prin lume. Din prima călătorie făcută pe coastele Anatoliei, a ieșit „Jur­nalul de bord". Dar nu publicam nimic, căci îmi lipsea în­­­­crederea. In mediul în care mă găseam trăiam sufletește singuratic, nu aveam nici o încurajare și nu așteptam nici o părere, doar numai ironii pentru o ocupație așa de puțin serioasă ca literatura. O întâmplare fericită mi-a scos in cale pe unul dintre conducătorii revistei „Pagini Literare”. Intr’o noapte, la un cafeu-variété din Giurgiu, am întâlnit pe poetul Artur Stavri, care mi-a cerut cu stăruință să-i trimit o bucată pentru revistă. Primirea neașteptat de bună a celei dintâi­­ bucăți, trimisă sub pseudonimul de Jean Bart, m’a încu­rajat să colaborez la „Pagini Literare“, unde începuse să­­ apară cele dintâi bucăți, scrise de Sadoveanu, care semna pe atunci Cobuz. Scrisul meu a plăcut mai mult decât mă așteptam. Ci­­­­titorii, critica, Academia m’au încurajat. Am colaborat la Noua Revistă Română, la Curentul nou și la Viața Ro­mânească, dar foarte rar, deși continuu am fost îndemnat de către Gherea, Vlăhuță, Ibrăileanu, H. Sanielevici și Isa­bela Sadoveanu. Fără aceste încurajări și îndemnuri poate I nu dam la lumină nici cele câteva volume pe care le-am­­ scris. Am rămas adesea surprins de efectul scrisului meu a­­supra multor cititori, pe câtă vreme eu niciodată n’am fost­­ mulțumit de ceea ce am scris. Prea puțin am izbutit să dau la lumină din cele ce a­­veam în minte. Pot zice că, de fapt, lumea m’a scos scriitor, căci eu nu m’am socotit niciodată scriitor de meserie. N’aș vrea să-ți închipui că ceea ce spun e pornit dintr’o falsă mo­destie, dar scriitori de meserie, așa cum îi înțeleg eu, cred că sunt foarte puțini la noi, mare parte din ei fiind numai­­ diletanți, scriitori de ore libere și de vacante. Solul românesc nu-i încă pregătit să hrănească și să desvolte până la maturitate țara și nobila plantă a artei. Neputând trăi numai din literatură, nu m’am devotat,­­ cum ar fi trebuit, trup și suflet scrisului; cea mai mare­­ parte din munca ce am depus-o în viată a fost pentru alte ocupații, direct sau în legătură cu meseria pe care o a­­­­veam. Ani de zile am lucrat pentru marină, armată, ches­tia Dunării și, acum în urmă, pentru Asistenta Socială. Nu­mai între picuri, în ore de răgaz, făceam literatură. 1 Un prieten critic îmi spunea odată că am avut naivi­­­tatea de a-mi lua în serios slujbele de stat ce mi s’au în­­­credințat. E drept că azi, în pragul bătrâneții, privesc cu amar regret în urmă la timpul pierdut pe alte tărâmuri —­­ căci trebuie să mărturisesc că cele mai intense mulțu­miri sufletești în viață le-am avut de la puținul ce-am izbu­­■­tit să produc în arta scrisului. — Despre actuala mișcare literară­­ de la noi, ce părere­­ ve­i? ț­ Nu putem spune că literatura noastră e în secetă Avem o producție în mare cantitate și foarte variată. Cred însă că lasă de dorit calitatea. Marea criză, ce trebuie să ne îngrijească, e în publicul cititor. E dureros să constați că o carte nu se vinde acum mai mult decât înainte de războiu. Numărul cititorilor a rămas acelaș, deși numărul locuitorilor s’a triplat aproape. Soarta scriitorului depinde de problema desfacerii căr­ților. Trista experiență ce facem cu vânzarea cărților ne dovedește că literatura română n’a prins încă în ținuturile alipite. La examenul de bacalaureat mulți dintre absolven­ții liceului nu știau cine a fost Eminescu. In Vechiul Regat, pătura de sus niciodată n’a gustat scrisul românesc, s’a ținut la curent numai cu literatura franceză. Lumea rurală a rămas tot la Cheea Viselor și „Ale­­xandru Machedonu" în ciuda întregii activități a orga­nizațiilor oficiale și semioficiale de răspândire a cărților în massele populare. Știi cari sunt consumatorii noștri? învățătorii, func­ționari izolați de la C. F. R. și P. T. T­, școlarii de ambe­­sexe, când nu sunt prea mult atrași de sporturi, dans și cinema. Un contingent de cititori a început să dea pătura funcționarilor comerciali. Să nu te miri. Am făcut o anche­tă în Capitală. Am ajuns la constatarea că mai multă lite­ratură românească citesc funcționarii comerciali (în ma­joritate evrei) decât funcționarii de la un minister sau mem­brii unui club de intelectuali din Capitală. Din burghezie, femeile citesc mai mult decât bărbații. Publicul din sălile de conferințe azi e în majoritate femenii. Pe oamenii cu oarecare gravitate politică, nu-i interesează mișcarea cul­turală. Literatura nu are o greutate socială, e privită ca o inocentă pierdere de vreme. — Credeți că Statul trebuie să încurajeze literatura?, Și anume ce ar trebui să facă? — Un stat, ca să-și capete dreptul la viață în concer­tul mondial, trebue să-și pună în valoare pe lângă produc­ția industrială și producția intelectuală. Se fac leși pentru protecția și încurajarea industriei, dar producțiile intelec­tuale sunt ignorate complect. Oare prestigiul Norvegiei se datorește mai mult exportului de pește și lemnăriei, ori producției ei literare? De­sigur că într’o țară înaintată, c’un imens public ci­titor, această încurajare a scrisului e de prisos; însă, într’o țară înapoiată ca a noastră, ajutorul Statului e încă ne­­cesar. Pe ce căi trebue să se dea acest ajutor ? Fără să mă întind prea mult în proecte de organizare, voiu arăta un singur mijloc foarte simplu și practic. Statul și Academia premiază în fiecare an câteva c­ărți, dar nu face nimic pentru a ajuta răspândirea lor în stratu­rile adânci ale populației. In România Mare de azi, ca și în România Mică de ieri, o ediție obișnuită iese numai în cinci mii de exem­plare. Cărți bune, premiate, rămân cu anii în rafturi. Dacă Statul, cu sumele aruncate pentru pomeni și premii, ar cumpăra anual un stoc mare de cărți — zece-douăzeci de mii exemplare — și le-ar împărți chiar gratuit, ar face un dublu serviciu, ajutând pe scriitor și răspândind și gus­tul cititului Nici scriitorii n’ar mai fi nevoiți să se îmbrâncească pe la ușile ministerelor cu aprozii pentru plasarea mărfii lor fără căutare. Mergând către o schimbare radicală a învățământu­lui, elevului, pentru ca să lucreze singur, îi trebue o biblio­tecă școlară. In această privință trebue să se ajungă la biblioteca de clasă și chiar la mica bibliotecă personală a fiecărui elev. Trebue controlată alegerea cărților de premii școlare și organizat controlul permanent al bibliotecilor comunale. Ministerul instrucției și al artelor, precum și eforiile școlare, au un mare rol de îndeplinit în răspândirea căr­ților în popor. Față cu starea culturală a minorităților noi suntem forțați să aplicăm pentru o serie de ani un anumit plan de politică culturală. Din nenorocire, până azi un asemenea plan nu figu­rează în nici unul din programele partidelor politice. — In artă și literatură sunteți pentru tradiționalism sau pentru curentele moderne ? — Nu pot să mă clasez. Asta-i treaba criticei. Nu am preferință pentru nici una din școli. îmi plac unii scriitori vechi, după cum îmi plac și unii dintre cei mai moderni. Sunt scriitori pe cari îi admir fără să-mi placă. Sunt alții pe cari nu-i pot gusta, pentru că nu-i înțeleg. Am oroare de confuzie și de scrisul nebulos Problema frumosului ca și a binelui nu a fost definitiv rezolvată. Noutatea e de­sigur o sursă de senzații agreabile, dar nu trebue să se confunde noutatea cu frumusețea. Frumosul nu-i nici noutate nici o­­bișnuință. Literatura trebue să fie materială și nu metafi­zică. Când citesc o carte literară care mă obosește, oricât de profundă ar fi scrisă, simt că trec din domeniul artei în­­tr’acel al științei. Arta trebue să te captiveze, să te ră­pească, pentru a pluti la înălțime, fără să simți că trebue să învingi vre­ o rezistență. Plăcerea estetică are de la sine valoarea ei. Emoția estetică îmi place si o găsesc turnată în forme clare, simple, în proporții armonice. Cel ce are o idee lim­pede în minte, tot limpede o va da și în vis. Mi-am făcut ucenicia pe vremea curentului realist, dar m-a atras totdeauna claritatea, măsura și echilibrul sti­lului clasic. Actuala mișcare literară. — Holul Statului. — Tradiționalism sau curente moderne? Romanul românesc k Continuac» în jaackifea

Next