Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1926 (Anul 7, nr. 291-294)

1926-07-04 / nr. 291

Isterii finii­ și a operei lui Eminescu ~— Amicul meu V. Voiculescu a ridicat cri­glasul și a spus un cuvânt înțelept: Suntem fericiți că s’au găsit ată­­­ta oameni de inimă cari să ne facă să vedem într’o zi apro­piată mult așteptatul monument definitiv al marelui nostru Eminescu... Dar mai trebuie ceva. Nu avem până astăzi o adevărată ediție-monument a scrierilor lui... Toate edi­țiile pe cari le cunoaștem sunt incomplecte, sărăcăcioase, pline de greșeli. Se cuvine să avem într’o colecție, cât mai îngrijită și mai aproape de operile analoage occidentale, tot ce-a scris acest rege al simțirii și al cugetării românești... Amicul Voiculescu are desăvârșită dreptate! Inchipuiți-vă pe nemuritorul cântăreț răstălmăcit în bronz, și sălășluit undeva într’o piață largă, înconjurată de librării în cari insă opera lui stă lacunară și desnodată cum o avem astăzi... Ce vom pune în mâna celor ce, trecând pe sub măreața Statuă, vor veni să ceară opera prea­măritului poet na­țional?... Este, prin urmare, o cerință legitimă care trebue împli­nită măcar paralel cu strădania foarte lăudabilă a dori­torilor statuii lui Eminescu. In ziua în care vom privi monumentul — presupun superior visat și realizat de au­torul lui — al recunoștinței naționale, trebue să avem ală­turi și ediția-monumen­t a operilor marelui cântăreț. Datoria noastră față cu el nu este însă plătită nici cu atât. Mai rămâne încă ceva de făcut, e adevărat mult mai greu decât o statuă in bronz (vorbesc de efortul nostru nu de al sculptorului), și mult mai greu decât înjghebarea unei ediții definitive. Mai rămâne de făcut istoria vieții și a operei Lui Eminescu am zice: bio-bibliografia lui. Acum doisprezece ani, și anume în preziua războiului mondial, se împlinea un sfert de veac de la moartea lui Emi­nescu. Răposatul Gheorghe Diamaridg, pe atunci directorul Teatrului Național, a încercat să organizeze o serbare come­morativă. Dar lumea era cu gândul aiurea, neliniștită, parcă presimțind dezastrele cari se plămădeau, in taină, deasupra noastră. Serbarea a rămas aproape numai între inițiatori... Oamenii politici stăteau cu ochii ațintiți asupra­ constelațiilor diplomatice. Intelectualii erau nerăbdători să-și înceapă vacanța... Lumea cea multă nici nu visa că sunt tocmai douăzeci și cinci de ani de la tristul exod al cenfi, ce dăruise, pe vecie, literaturii românești, mireasma florilor de tei... Mi-a căzut, atunci, un sorț neașteptat, anume să scriu pe scurt viața lui Eminescu. Am mărturisit la începutul acelei biografii: „Asupra lui Eminescu s’a scris la noi foarte mult, nu insă totdeauna prea temeinic. Opera cea mare și definitivă care să ni-l așeze pe­­ Eminescu, din punct de vedere bio­grafic și sufletesc, in atitudinea splendidă, revelatorie, ire­­tragabilă a tatei statui de Rodin ne lipsește până acum și ne va lipsi multă vreme... Artistul biograf, plin de răb­dare, poate născut, poate nenăscut, în acest moment, care ne va reda pe Eminescu va trebui să-și aleagă materialul viitoarei lui construcții din toate monografiile articolele și însemnările biografice, publicate până azi”. Ceea ce voiam să scriu și am scris în 1914 era mult mai puțin: era „...o broșură ușoară, menită celor mulți caii Încep să citească sau cari citesc cu drag, când îi lasă munca grea și nevoile.” Așa­dar, nevoia cea mare simțită de mulți ca și de mine, perspectiva temeinicei opere biogra­fice asupra lui Eminescu: cheamă și stă liberă pentru cel ce va să vie... Dela 1914 încoace, informațiile asupra zbuciumatei ti­nereți a lui Eminescu au sporit aproape împotriva aștep­­­t­ărilor. Intr’adevăr­ în viața poetului există un răstimp de vreo șase ani (1863—­1869) pe care nu credeam că va sjunge cineva să-l descurce cu una cu două... Sunt anii de pribegie ai lui Eminescu. Intre ultima clasă de liceu, făcută la Cernăuți și mărturisită de matricolele oficiale, și anul înscrierii ca student la universitatea din Viena se intercalează viața cântărețului printre actori, rătăcirile lui prin ora­șele și pr­in școlile din Ardeal, coborârea lui cânt la „Să iertați, boeri, ca nunta s’o por­nim și noi alături...’­Giurgiu și la îndeletniciri foarte umile... Toată această epocă va da mult de lucru biografului pasionat care va voi să reconstituiască odipieia aventurosului adolescent. Acestui bio­graf, domnul Bogdan-Duică i-a adunat și-i adună un foarte prețios material informativ. Domnia sa a descurcat firul în­curcatelor căi ale lui Eminescu, în Ardeal, scoțând la iveală, din ziarele și din revistele timpului, cum s’au mișcat și ce reprezentații au dat acele trupe de actori, pentru cari Emi­nescu năpustise școala din Cernăuți. Un alt cercetător al vieții lui Eminescu care a precizat oarecari lucruri din zilele de student ale poetului a fost Ion Grămadă, eroul Bucovinei. Necunoscutul pe care îl aș­teptăm și care va fi pentru Eminescu un fel de Suetoniu sau de Plutarh, desigur nu va avea nevoie de altă călăuză decât de lumina geniului său... Dar nu ne putem opri, de-a visa la el, de a-i aduna sfaturi, informații, zestre.... așa cum­ face bunica, atunci cân­d știe că nepoată-sa e lo­godită și cugetă la viitoarea strănepoțică... O parte din această zestre stă la știința și sub mâna harnicului și divers, informatului meu amic Barbu Lăzăreanu. Dacă acest pasionat prieten al cărții și meticulos cunos­cător al bibliografiei generale românești ar voi să coordoneze materialul bio-bibliografic pe care il are asupra lui Emi­nescu, călea sorților, spre Plutarhul ce va să vie, ni s’ar părea inaugurată. Este limpede că statua de bronz, pe care energia d-lui general Moșoiu va zănjisli-o în curând, cere, alăturea de sine și monumentul literar corespunzător. A spus-o eri poe­tul V. Voiculescu, pentru sine și pentru totî cari noi să prindă evidențele. Socot că nu stă departe de evidență nici ideia că Eminescu este vrednic de cununa unei biografii la nivelul geniului său. Viața lui Eminescu a fost multiplă, variată, pasionantă, tragică­ aproape tot atât cât una din acele fic­țiuni geniale pe cari le admirăm la teatru sau în roman. E e nădejde caldă, in inima noastră, că intr’o zi se va ridica dintre noi omul de mare talent și de vastă cultură literară și critică,­artistul de talia unui Renan sau a unui Taine care să dăruiască pantheonului literaturii românești dure­roasa frescă a vieții lui Eminescu. " GALA GALACTION Mihail Eminescu f»s=­^=o«s- Coapte­ ­ CREIONARE) pentru Ștefan Petică Coapte. Tăcerea-i grea și mare împrejur. Pe străzile pustii trec umbre. Trec cei care­ au murit și r­ar să mai revie. Trec ca acum o mie de ani Reîmprospătând amintirile. Pe străzile pustii trec strigoii Cu pași tăcuți Pe umbrele caselor întinse de lână Mi-i frică să mă uit afară. Cei vii dorm toți in casele închise. Printre grădini e o lume de care-s străin, Si parcă­ am rămas singur în ea. Nimeni nu mă știe. E noapte, Si sufletele celor morți Rătăcesc pe străzile pe care­ am trecut odinioară Prin preajma caselor copilăriei lor. . * *.* Prietene, . Tu, care veghezi ca și mine ^ De frica somnului și-a morții, închide fereastra Să nu stricăm liniștea strigoilor de-afară. Uite, Sufletul meu tremură de spaimă Ca și sufletul tău. Afară umblă umbrele liniștii. Ce căutăm noi în lumea asta! Lumea e a celor ce nu mai sunt, Dorința lor de viață din ultima clipă Nu ne mai îngăduie să trăim. Să asculți bine, Se-aud șoapte și plângeri misterioase. Ascultă... Vine cineva pe urma noastră, După noi, și înaintea noastră. Vine, Vine.... * * * Prietene, Tăcerea nopții samănă cu moartea. Să nu închidem ochii până ’n zorii zilei De ești obosit iți așează capul Pe umărul meu. Să ne strângem amândoi alături, Să ne ascuțim privirile. Și să­ așteptăm. Fiindcă­ am fost sortiți să fim singuri In ceasul acesta. Până când iar cântecul cocoșilor Va speria umbrele. Umbrele printre care ne vom găsi și noi odată. DEMOSTENE BOTEZ --------«ea&cs sau—------­ De vorbă cu Hortensia Papadat-Bengescu Autorul lui „Pygmalion“. - Poetesa franceză de pe malurile Dunărei. — Colaborarea la reviste. - Cum lucrează o romancieră ? Păpușile. - O mlădiță literară „Sunt Vara! . Simt fremătând depline, vii, sucurile ’n plante Atârnă ’n mine poame, copac de diamante! ■ Obrajii mei sunt luciul tradafiriu de fruct Albaștrii ochi se pleacă, prune pe ramul rupt* Sunt Vara! Bobul falnic, umplut și sensual își va crăpa de sine în soare trupul pal ■Și fructul in cămașa-i de azur, fără de preget Și-o sfâșia vestmântu-i la voia unui deget. . . • • * 5 * * 1 ' * Sunt Vara ! Vino să te rostogolești sglobiu Pe patul de mătăsuri al trupului meu viuK­­ Așterne-te pe corpu-mi adus ca o emblemă Să ’mbrățișezi în spasmul total vara supremă: 4 '• • • • • • • « Timpul, neîntrecutul meșter, neostoiat A stat să se încânte de titeru­ i încheiat. Vi'a fecundat Natura ce torțele-și aprinde.. Sunt Vara!.... Mă cuprinde!.... ! Voluptuos terar ! Trupu-mi s’a ’ntins pe lume ca Venera de Aur!... Aceste stihuri ale doamnei Hortensia P. Bengescu le-am transcris dint - un coet particular și le-am tradus din franțuzește fără voia autoarei, cu plăcerea de a fi gă­sit rădăcina ascunsă de unde a purces toată literatura ei lirică. Mlădita care a crescut apoi, luxuriantă, in „Ape adânci" (1916) „Sfinxul" (1920) ,femeia in fața oglinzii" (1923), când se încheie o epocă in arta autoarei și începe alta, de natură epică, a fermecat pe scriitorul acestor rân­duri intră atât încât a uitat toate dificultățile de stil și toate asprimile și desacordurile care se manifestau, penibil, u­­neori. Prin puternicul și îmbătătorul ei parfum, această li­teratura e menită să încânte și alte cercuri, mai largi, până la care sa ajuns încă, molipsitoare, beția, lirică a Hortensiei Papala Bengescu. in fata Oglinzii­ nui e numai cel mai caracte­ristic, mai unitar și mai bogat volum al autoarei, dar și cel mai bine intitulat, e o definiție a întregului ei lirism. Cartea e un colan de douăzeci și două de poeme, fără anecdotă ac­centuată, cu un bărbat care circulă intre pagini străveziu, cu gest teatral și pururea mut, având doar menirea sacră de a tine trează și în revărsare de parfumuri imensa gră­dină de trandafiri a ființei unei femei, atentă la ea însăși. Basme, legende auzite ori iscodite, rituri, presupuneri, in­­nodări și împletiri de senzații, valuri de analize zbuciumate de­asupra cărora se ridică, străluminând, câte un surâs firesc și cuceritor, podoabe și găteli alese nu numai din pietrele prețioase și veștmintele subtile ale viermilor de flu­tur ci și din luminile becurilor electrice, din tăceri și nopți — abundent, hieratic, generos, regal! ! Nu începeți cu începutul „Femeii in fata Oglinzii". Des­­­­chideți la întâmplare, Pretutindeni vă așteaptă un paradis­­ cu o muzică fantastică: Balul, Șarpele, Sânii gemeni... I Poeta a depășit aritmetica, geometria, istoria și geografia­­ noastră, a creat universuri noui, uneori inaccesibile... Găsim totuși două momente in viața literară a poetesei noastre, când soarta a voit ca opera de artă să fie infu­zată de atâta artă încât să rămână­ tot omenească, adică aproape de noi și tot fermecătoare. Acele două momente sunt: femei intre ele (August 1914) si ..Bianca Porpo­­rata către don Juan in eternitate" (Mai 1915). Sunt in ace­­laș timp două din cele mai prețioase momente ale litera­turii române: au apărut în sfârșit grația și grația pasionată, culcate însile pe hârtie . .. Dozele acestea de artă și simplitate in inspirația lirică a doamnei Hortensia Papadat Bengescu au fost unice, nu s’au mai repetat. A fost o miraculoasă întâlnire de linii din care să se ridice aceste două neasemuite construcții sufletești, pagini în care ideile sunt doar înfioratele roabe ale unei regine atotcuceritoare, întinzând pasul dincolo de lectură și trecând vie și fermecată prin fața ochilor noștri. Te utii cum autoarea a încercat să facă ,literatură", cum stărue să transpară beția de cuvinte care va crește în ce­lelalte cărți și cum însăși rațiunea stridentă a autoarei a ațipit o clipă după acest îmbătat, tufiș de liliac. De la această puternică poezie personală, autoarea a trecut — prin ce miracol? — la creația epică. Admiratorii literaturii de odinioară ai doamnei Hor­tensia Paradat-Bengescu au sângerat în fața operei trăda­te, și matti au închis ochii nevoind să mai vadă și să mai audă — dincolo de „Femei între ele" și scrisorile în care îi scria „Lui Don Juan în eternitate, Bianca Porporata" — ci­ripitul literar al autoarei. Cu totul lipsită până aci de sufletul epic, Hortensia Papadat-Bengescu pregătea de mult trădarea: încercarea de a vedea obiectiv în lumea dimprejur, ipocrizia de a cre­de și a face să se creadă că e ruptă cu totul de copilul ei, opera de artă, care-și duce viața lui neatârnat, fără niciun vestigiu din fragila-i casă caldă, fără nici o urmă pe trup din părul de aur al mam­ei. Dar în primele volume copilul vădea aderența cu mama. În căutarea vieții epice, Hortensia Papadat Bengescu și-a osificat stilul, l-a acoperit cu plăci de adjective bar­bare, și-a ridicat o platoșă pe mâna stângă, din prevestiri și predestinări științifico-teosofice, a dat asalturi într’o at­mosferă în care de obicei se adoarme și se visează volup­tos — și au apărut astfel rând pe rând „Marea", „Pe cine a iubit Alisia", „Romanul Adrianei" și altele — in care, cu toată zarva distingi glasul subțire al autoarei, auzi foșne­tul mătasurilor interioare și ajunge până la tine aroma pă­rului și a trupul, care ține să se obosească virul. Primele elemente reale de creație epică încep să se ivească în „Balaurul" — însemnări din timpul războiului, văzut de o infirmiieră sensibilă și lucidă — și mai cu sea­mă în „Fecioarele despletite", care ar trebui să fie tipărit a doua oară, purificat de ultimile efluvii lirice, ca person­­agiile atât de vii — Halippa, Lenora, Mika-Lé, Maxențiu, prințesa Ada, Lică Trubadurul — să apară tot atât de li­beri și adevărați ca în „Concert de muzică de Bach", ro­manul în manuscris... AUTORUL LUI „PYGMALION“ „ Ai văzut „Pygmalion“? Tragedie in versuri! Su­biect assuro-babilonian, dar cea o eternă durere și bucurie a iubirii pătimașe!.. Bengescu-Dabija, autorul lui „Pygma­lion“ și a altor tragedii în versuri, celebru în ultimul sfert al veacului trecut, mi a "nchi. Tata general, unchiul genera­­l am crescut între aceste înalte grade militare care, pe vremea aceia, țineau însă să fie împodobite, dacă se putea, și cu laurii meritelor civile. Unchiul Dabija, care era de altfel un bărbat foarte curtenitor și spiritual, cunos­cuse gloria literară și îmi aduc încă aminte de o reprezen­tație festivă a lui „Pygmalion“ când autorul a primit în­­tr’adevăr o cunună de lauri !... Da, — ce efemeră e gloria scenei!... Pe unde o fi cununa de laur, azi prăfuită și uitată a unchiului Dabija?.. . ! POETESĂ FRANCEZĂ DE PE MALURILE DUNĂRII Iți plac versurile mele franțuzești... De ce nu mai scriu ?... O! n’am încetat de a compune versuri, dar nu le mai scriu, atâta tot! Ele îmi cântă cadențat în minte ade­seori, și pe stradă merg atunci în ritmul lor. Dar nu se poa­te spune nimic despre ele atâta vreme cât au rămas în cae­­zul acesta, pe care nu-l răsfoiesc decât eu și poate un amic literar... Da, ar fi interesant — așa, dintr’o curiozitate lite­rară surâzătoare — ce ar spune criticii francezi de versu­rile franțuzești ale unei scriitoare române! S’ar putea ti­pări un volum întreg, cred, și poezia pe care mi-o ceri, „Chanson lasse", nu e cea mai complexă, știi bine! (Cineva citește limpede și noi ascultăm cu privirile în jos). CHANSON LASSE Hortensia Papadat-Bengescu I Je suis triste et lassée Les hommes m’ont blessée! Et j’ai poussé la porte ouverte sous l’auvent Pour dem ander á fair la car esse du vent Oh! la douce Pitié de choses inanimées! J’ai offert la fatigue du corps exténué Au ruisseau limpide de l’air dilué D’oú vient-il done le vent charitable en ce jour De quels lointains? de quels détours? II ne demande pas leur secret aux fronts lourds Ni au visages brulants leurs confidences d’amour Aux yeux rougis de pleurs leurs chagrins douloureux7 Humide et lent á peine il fait trembler mes chevewe Je suis triste et lassée Les hommes m’ont blessee... Oh! la large bonté des choses qtd ríont pas vie, Le coussin, á la tété vaincu donnant son nid, Le üt ou se prosterne l’étre anéanti; Et qui fait au fardeau qui sur lui se pose Un berceau attiédi oü la douleur repose... Je ríaccepte ni mains, ni paroles, ni lévres Je veux le bäume du vent sur Vaffront de ma Hévre Continual*« to pan- U«A ♦

Next