Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1926 (Anul 7, nr. 291-294)
1926-07-18 / nr. 293
**,*••* „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC** ................. CĂRȚI ȘI REVISTE ------------ vieții. Buloz îi deschise porțile revistei sale. începând cu „Indiana”, talentul ei cu o adevărată minune. Câte cărți nu datorăm lui George Sand? Uneori bazate pe idei de revoltă, în care amorul este etern, cărți de o artă reală, deși de nalură ușoară, minunate prin invenția lor romantică. Dar romanul trăit de George Sand și Alfred de Musset întrece în pasiune pe toate celelalte („Elle et Lui”). Timpul a fost cel care a creat opera lui George Sand. Buna castelană din Nohant s’a stins la 72 ani, după o muncă prodigioasă și după ce răspândi în jurul ei numai binele. Musset și Sand rămân, pentru posteritate, el, un mare poet, un admirabil dramaturg, dând o mână lui Marivaux și alta lui Shakespeare, ea, un romancier vibrant și virtuos. GRILLOT de GIVRY: LE CRIST et la PATRIE, edit. A. Delpench, Paris Această carte a apărut în urmă cu vreo doisprezece ani d a avut foarte puțin succes. Pe atunci, pacea era considerată ca o utopie. Evenimentele din 1914—1918 au dat acestei cărți o valoare nouă. Volumele nevândute, gata să fie plasate ca maculatură, s’au epuisat atât de repede, încât editorul a tipărit o nouă ediție, sporită cu o prefață și note. Teza lui Grillot de Givry e simplă: Isus a spus oamenilor să se iubească unii pe alții; ideea de patrie, dimpotrivă, desparte pe oameni în tabere dușmane, fiecare crezându-se superioară celorlalte și căutând să le domine. Ideea aceasta e anticreștină, pregătitoare de războiu. Ea trebue combătută fără încetare. Autorul cărții e un catolic fervent. Argumentele sale capătă astfel o deosebită semnificație. El numește drapelul: „emblemă a sângelui vărsat, simbol purtat ca niște moaște arătate mulțimilor prostite, deprinse să adore idolii”. Această adorare a drapelului, spune autorul, e fanatismul uniformei și al războiului care a luat formele înșelătoare ale unei religii. Fanatismul acesta a ucis biserica catolică. Cine e patriot, trădează pe Crist. Această temă a cărții a fost expusă în ultimul timp chiar de numeroși servitori ai Bisericii, cari susțin că religia va dispare dacă ea nu va pune de acord faptele cu poruncile morale ale omului. Argumentele pe cari le desvoltă Grillot de Givry sunt sugestive, și bogate; el pune la îndemâna adevăraților credincioși „arme spirituale” cu cari să combată războiul întemeiat pe câteva vaste minciuni și iluzii colective. Trebuesc cât mai multe „evanghelii ale păcii”, cari să ajute pe cei mulți, ținuți în ignoranță, să înțeleagă rostul cuvintelor de frăție ale lui Isus și să le aplice în viața de fiecare zi, față de toți oamenii de orice credință, de orice clasă, de orice naționalitate. LETTRES de MICHEL-ANGE, 2 vol., edit. Bieder , Co, Paris, 1926. Scrisorile lui Michel-Angelo, căzute în uitare până in ultimul timp, sunt prezintate acum într-o ediție franceză complectă, traduse de Marie Dormoy, care a adăugat note necesare și o introducere. Traducerea, făcută cu multă conștiință, ne înfățișează gândurile și simțămintele marelui artist, ale cărui operte rămân și azi dominante ca niște culmi ale desăvârșirii. Traducătoarea a suprimat unele scrisori de afaceri sau unele mici bilete menționându-le numai în ordinea lor cronologică. Astfel, ea a păstrat și a scos în evidență, în această voluminoasă corespondență, tot ce prezintă un interes, profund omenesc, tot ce dă o lumină nouă vieței intime a marelui sculptor sau vieții romane și florentine din vremea lui Michel Angelo ne apare astfel, cu pelerina sa largă, cu pălăria cu borduri largi, cu un baston în mână, călcând apăsat — fie că merge să se întâlnească la un dejun cu Luigi del Riccio, fie că, după vecernie, el urcă pe Monte Carvallo unde îl așteaptă Vittoria Colonna, fie că rătăcește pe malurile pustii ale Tibrului purtându-și visurile de iubire. In scrisorile sale, Michel Angelo apare așa cum era și în viața zilnică: un om curajos și prudent în acelaș timp, având mereu grija să noteze o atitudine, un gest, un monument revelator de frumusețe, iubindu-și orașul ca pe o amantă. Era un artist neîntrecut, un cetățean corect, un creștin convins — dar mai era tot atât de răutăcios pe cât era de bun, râsbunător pe cât era de milos, batjocoritor pe cât era de mistic. Scrisorile sale ni-l arată veridic, fără idealizări, fără fățărnicii, fără false atitudini. I se pot aplica lui Michel Angelo, cuvintele frumoase ale Caterinei de Sienne: „Cu cât îl cunoști mai mult cu atât îl iubești, cu cât îl iubești mai mult, cu atât iți cunoști”. Muzele romantismului și George Sand Foarte interesantă ideea lui „Figaro littéraire”, de a încnina numărul său din urmă „femeilor romantismului”, scriitoare și artiste care au locul lor în mișcarea literară și artistică, pornită în Franța, acum o sută de ani. Printre scriitoare și muze strălucește în primul rând personalitatea scriitoarei George Sand, muză a atâtora din reprezentanții romantismului. Cea mai mare muză a romantismului este Aurora Dupit, baroneasă de Dudevant, în literatură George Sand. Educată sub influența lui Rousseau și Chateaubriand, aceasta parisiană s-a măritat la șasesprezece ani, a divorțat curând și se stabilește iarăși la Paris, să-și facă o carieră din darurile sale literare. Cel dintâi prieten, Jules Landeau, i-a descoperit și ilustrul ei pseudonim. După Landeau a avut ca prieteni, „soupirants ou éducateurs”, pe un Musset, Mérimée, Delacroix, Sainte-Beuve, Chopin, Michel de Bourges, La Mennais, Pierre Leroux, Agricol Perdigniev și însuși doctorul Pagello. 11 ne mouraient pas tons, rndls tons étaient frappés, după care toți își căutară aiurea spriijnul emoțional al Freud și Freudismul Judecățile asupra lui Freud sunt atât de multiple, cât sunt și indivizii care i-au cercetat, sau numai citit, teoria. Fiecare vede pe maestrul vienez sub un unghiu personal, fără totuși să țină seama de individualitatea opiniei sale. Iată o nouă lucrare: „Freud, omul, doctrina, școala”,— a germanului Fr. Wittels, despre care relatează Le Lag în revista „Scientia” No. 7, 1926. Wittels, nu pretinde a face un studiu pompos, definitiv, complet, e mai modest. Psihanalist el-însuși, Wittels în lucrarea lui, nu caută decât să înfățișeze un temperament. Totdeauna este plăcut — spune Le Lag — să citești opiniunea unui om autorizat, asupra altor oameni. Când a trăit aproape de acela de care vorbește, el îi relevă faptele, îi luminează punctele obscure, ajută publicul să pătrundă mai bine în intimitatea oamenilor mari și-i îngăduie să-și facă o idee fixă, sau în tot cazul cât mai justă, despre geneza operelor lor. Din acest punct de vedere, cartea lui Wittels prezintă un interes cu totul particular. Vedem aci cum se nasc ideile maestrului, pe care autorul lor le aprobă sau le refuză, sau demonstrându-$i rezultatele propriilor sale observațiuni, cu ajutorul cărora ilustrează, cu o rară limpezime, diferitele puncte ale psihanalizei; urmărim apoi, în toate fazele, mișcarea psihanalitică, transformările pe care le-a suferit doctrina sub influența oamenilor cu spirit original, ca Steckel, Adler, Jung și rapoartele acestor oameni cu Freud. Pătrundem astfel în intimitatea psihanalitică, pe care Wittels o face să trăiască în fața noastră. Cartea aceasta are, ca toate lucrările in genul ei, și anumite lacune: — „Acest eisai asupra lui Freud și doctrina lui, este cu totul subiectiv”, — spune autorul. Aceasta însemnează că dă textului o alură lipsită de unitate, pentru că autorul se lasă dus de temperamentul său, singurul care da culoare opiniei sale. Temperamentul freudian al autorului l-a condus, desigur, la acest exces. Un alt cercetător, doctorul Jean Laumonier, in Franța, publică în acelaș timp un volum: „Le Freudisme; exposée et critique”, în care obiectivitatea autorului nu se mai poate pune la îndoială. Recunoscând meritele freudismului, Laumonier spune totuși că doctrina aceasta favorizează unele tendințe rele, poate chiar legitime, până la un punct, — atunci când Freud constată și spune ceea ce este, fără să dea o judecată morală, ca un savant ce este, — și se bucură că religiuni se opun tendințelor — diabolice, fără îndoială, ale sexualității, — frâul represiunii, fără să se întrebe dacă această constrângere sexuală nu are consecințe mai rele. In modul acesta este condamnat sexualismul infantil. In acelaș fel cu rolul inconștientului, pe care Laumonier, ca medic, îl reduce la inconștientul psihologic. Ca erori de metodă, el semnalează pe acele de atâtea ori semnalate: interpretarea simbolurilor și explorarea asociațiunilor de idei. Laumonier ajunge la o concluzie neutră, prin care psihanaliza este înlăturată, fără ca să semnaleze, măcar o singură dată, că ea pune lumină în mișcarea agitată a vieții sufletești, pe care o urmează de aproape, că multe din explicările rigide ale științelor psihologice au căzut, prin psihanaliză, ca și atâtea din explicările medicale, că este o psihologie vie și bogată, dacă nu chiar definitivă, și, că reprezintă încă o treaptă valoroasă în evoluția științelor psihologice. Gingășia lui Anatole France Louis Barthou, academicianul francez, publică în „Revue de France”, No. 12, 1926, câteva note dintr-un viitor studiu asupra lui Anatole France, în care caută să stabilească anumite fațete ale temperamentului său de scriitor. După o cercetare a ironiei acestuia, care îmbracă deodată toate nuanțele celebrilor ironiști — Voltaire, Pascal, Paul Louis Courier și Renan, — Louis Barthou se oprește în ceea ce el numește gingășia (la tendresse) lui Anatole France. Barthou ține să restabilească un adevăr, adeseori contestat de mulți mare ironist, Anatole France a avut totuși și accente de cea mai nebânuită gingășie. Iată un exemplu, uitat, care poate avea chiar meritul ineditului: „Este narâ- ițiunea din „Vacances sentimentales”, pe care France a petrecut-o, în 1887, in Alsacia. El avea treizeci și opt de ani; fiica lui, Suzanne, se afla cu el. De la un capăt până la altul, povestirea este o adevărată minune. Aceasta însă nu va figura printre operele sale complecte; maestrul a refuzat publicarea ei, din rațiuni familiare, pe care nu voia să le desvălue nimănui.” Suzanne era atunci un bebe de optsprezece luni și in fiecare zi descoperia un nou aspect al universului. Călătoria aceasta în Alsacia, fu pentru Anatole France mica epopee a acestor descoperiri copilărești; căci, în adevăr, nu se petrecea nimic, — dar a plecat asupra ei. France învăța, cu ea împreună, să găsească frumusețea ingenuă și originală a lucrurilor; — și Louis Barthou are dreptate să spună, că, nici o pagină de-a maestrului nu întrece, în umilă poezie, această povestire a unei zile la Hohwald: „Pentru Suzanne, adevăratul nume al Hohwald-ului era Revelația florilor. La început ea proceda cu o metodă defectutuoasă. Metoda consta în a înhăța cu amândouă mâinile o tulpină și a cădea pe spate, când tulpina ceda. Suzanne pricepu cea dintâi, inconvenientele procedeului. Ea îl remedie culegând flori pentru mama ei, pentru tatăl ei, pentru toată lumea. Mai multe zile — spune Anatole Francez— aceasta era singura noastră ocupație. Florile cele galbene îi erau cele preferate; primea de asemenea și pe cele roșii. Din contră, ea nu iubea deloc pe cele albastre și se afla, în livadă, un crin violet, pe care-l respingea totdeauna. Pe cele care-i plăceau le numea „coucous”, celor care nu-i plăceau, nu le da nici un nume. Făcea buchete nenumărate. Dar aom nu-i plăcea ca cineva să i le lege, se răspândiau toate pe drum.” Astfel, în paradisul său alsacian, această Eră minusculă învăța totodată dulceața plăcerii și amara voluptate a regretului... Gingășia, explică Louis Barthou, nu este absentă din cărțile lui Anatole France; ei preferă chiar pe aceea, din care cerescul surâs al bunătății se ivește de după voalul fin al ironiei sau ficțiunii: „In afară de „Clainque bille” sau „Les dieux ont soif”, Anatole France n’a produs o altă operă care să intre în posteritate, scrie Barthou, pentru că acestea mărturisesc un grațios infinit.” Numai două cărți, este de părere Barthou, dar cine va dori să obțină o a treia, va trebui să se gândească la „Thals”, la „Lys Rouge”. Și totuși se poate ca aticismul eclectic al lui Louis Barthou să aibă dreptate. Romanul Nilului Pierre Frondaie, a cărui operă dramatică a cunoscut atât de numeroase succese și a provocat atâtea discuțiuni animate, a făcut, auiul trecut, cu „L’homme à l’Hispane”, un debut strălucit în roman. Scriitorul s’a degajat de artificiul decorului, pentru a intră în peisagiul viu, pentru a se amesteca în natura sensibilă și inspiratoare. „L’Eau du Nil”, — noul roman al autorului, — aduce mai întâi un titlu frumos, cu semnificații multiple; un titlu prin care se evoacă măreții trecute, istorii vii, civilizații construite și distruse, filozofie și vis, care-și iau sensul lor dominant, deodată modern și etern, în această nouă lucrare a lui Frondaie. „L’Eau du Nil”, unda însuflețită, încărcată cu nămol creator, hrănește Egiptul întreg, șerpuind prin priveliștile morții, prin ruinele civilizațiilor succesive și mărilor mormântari, martori ai relativului, simbol al „marginitului”, care este opera omenească. „L’Eau du NU”, înseamnă triumful vieții în fața morții. Cărți celebre au exprimat melancolia urmelor unui trecut acoperit de nisip. Pierre Frondaie a preferat să se bucure de vitalitatea prezentă în izbucnirile sale, tumultuoase și uneori neliniștitoare manifestări. Ca să poată da imaginea aceasta, autorul a călătorit în Siria, s’a amestecat în cosmopolitismul zgomotos al marilor cetăți egiptene. Și aci Pierre Frondaie a situat o poveste de amor, un vis pasional, pe un sol arzător, încercarea este din cele mai interesante. Pe cât este de bun observator, pe atât autorul este un artist. El străbate armonia adierilor care se încrucișează sau se resping. Sunt în această operă tablouri minunate, detalii dintr’o mare frescă. Din toate personagiile romanului, Albéric Cahuet remarcă, în „Vient de paraitre”, mai ales pe Epaminon das Wirsoq, deabia vizibil, dar formidabil, esențial, fatal și pe unul din acești dictatori-pirați ai vieții economice moderne, pentru care Fronda se manifestă o admirație ca pentru marile forțe, deodată creatoare și distrugătoare. In contrast, pictorul Pierre Levannier exprimă o inimă mai dominantă, sensibilitățile mai îndurerat exaltate ale raselor, al căror vis planează pe realitățile curente, și, in sfârșit, iată pe Anne-Marie Wirson, născută in Franța rafinată, care incarnează, fără îndoială, sensivitatea turmentată a unei Mahon, femme du monde. Acesta este noul roman al lui Pierre Frondaie. i^mmSäm Tmi ■ [UNK] [UNK]ing>7mr715»■Wü«ar O sinucidere a lui Alfred de Musset Cei mai mari creatori de imperii imaginare, de posibilități niciodată posibile, sau numai arareori, în lumea noastră reală, poeții ascund în versurile lor și multe fragmente de o valoare sau importanță nebânuită, care măresc comoara aceasta de perfectă miscelanee. Intr’un număr al revistei ,„La Muse française”, consacrat în întregime ilustrului poet al „Nopților”, Maurice Alem explică unele din ineditele poetului, scrisori și poeme. Printre altele o poemă dedicată unei „Madame X”, poemă cu adevărat funebră, cu o formă uneori desarticulată, care datează probabil din epoca în care amorul lui George Sand, îi mai tortura încă sumbra lui imaginație. Poetul vorbește despre sinuciderea lui: Louvent, par quelqtie mois de janvier, qucmd taut dort, Qu’il pleat, qu’il fait da vent, et que mon corridor Siffle, que mon rideatt frisonne, et que ma porte Bat, je me dis: — Voyous, s’il faui mmrir, qu'importe Que ce soil cetté nu(t, ou bien une autre?... Et si, Je me meitais un bon pistolet dană ta bauche, Tout serait dH... , j Și după această funebră reflexiune, după ce „tout serait dit” — poetul urmează, arătând inutilitatea existenței» ...Cependant titan cerveau Ir a choir â deux pas de moi Sur le carreau... Qu’en s aurai-fe apr és tout? Qu’en Sauf a ma pensée. Dans ces lantbeaux de chair meurtrle et dhpersée? Je serai lâ tout rolele et tout saignani. — Alors, Mes ami, par morcedux, ramasseront mon corps; Les chandelles viendront, ma biére; et mat maltressa Par grand amour du moi, fera dire une messe; Puis, aprés, les corbectux. Et qui saúra demain Que j’ai vécu kt vie et marché te chemin?... Noaptea aceasta de „10 Janvier”, autorul a omis de a scrie și anul, urma doar cu câteva săptămâni, nopților dramatice din Noembrie 1834, când, încă sub impresia părăsirii, sfâșiată de dorinți și remușcări, George Sand, își scria memoriile în al său „Journal intime": „M’ai părăsit în cele mai dulci momente ale vieței mele, în zilele cele mai adevărate, cele mai pasionate și mai însângerate ale amorului meu!... și apoi, ea însăși bântuită de idei funebre: „Ceasul morții mele stă gata să sune. Fiecare zi care se scurge, aduce o lovitură și cea din urmă vă risipi totul. Atunci se va deschide mormântul, în care tinerețea și amorul meu se vor coborî pentru totdeauna’*. Amândoi aveau dreptate, nu în zadar Scânteia cerească îlbucnește între pasiune și geniu; aceste două inimi tragice, n’au știut niciodată să se susțină, una pe alta. Fecioara înțeleaptă Naturalismul n’a murit! Louis-Léon Martin îl reeditează cu succes în romanul său: „Fecioară înțeleaptă”. Profesorul Parent e pe moarte de ani de zile, tuberculos, fără să se hotărască să plece definitiv din viață. Nevastă-se se molipsește și moare, îngrozită la gândul că ar putea s’o sfârșească și dânsa la fel, una din fiicele ei, Suzannte, fuge cu un tânăr galant și cade curând în prostituție, în timp ce fiica cealaltă, Blanche, leagă o intrigă onestă, cu un verișor pe care l-a cunoscut la imormântarea mamei sale. S’au înțeles dânșii să se căsătorească după moartea tatălui ei. Dar profesorul Parent uită mereu că trebuie să moară. Atunci, Blanche lasă, ca din nebăgare de seamă, o fereastră deschisă. Parent răcește și moare în sfârșit. Blanche se aruncă în primul tren ca să-l caute pe verișor și să se mărite cu el. Dar mama lui se împotrivește la această căsătorie. „Blanche nu are niciun ban, și pe urmă, nu se însoară nimeni cu fata unui tuberculos”. Blanche e dezolată, se gândește la sinucidere, dar n’are curajul s-o facă. Viața se va scurge pentru ea de acum searbădă și posomorită... Atât! Ne-am fi așteptat, se’nțelege, ca fecioara Înțeleaptă să nu-ș i piardă răbdarea, să nu se descurajeze: mama verișorului nu putea fi prea tânără... $i pe urmă ferestrele... Dar Louis-Léon Martin nu s’a mai gândit lai asta. El poate totuș invoca o scuză: morala cărții cerea ca Blanche să rămână nemăritată. Fecioara egoistă și criminală își primește astfel pedeapsa... Oricum, romanul tot o lucrare redusă rămâne. Șerban Voinea, Marxism oligarhic (Contribuție la problema desvoltării capitaliste a României), Editura I. Brânișteanu, București, 1926. Prețul 100 lei. P. Constantinescu-Iași, Narthexul în artele bizantine, sud-slave și române, Tip. „Arta” Iași, 1926, Prețul 150 lei- Călătorii In neant S’au cetit mai mult interes în Suedia, romanele lui Rudolf Värnlund: „Oamenii morți” și „Țara nimănui”, — admirabile lucrări, pline de culoare și de adâncime, în cari arta povestitorului egalează în chip desăvârșit știința psihologului și fantezia poetică. Socotind însă că nu e de ajuns ca literatura să închidă mumai descripție simbolică și lirism, Värnlund a publicat un nou roman: „Călătorii în neant”1) — pe care Victor Vinde îl caracterizează ca o lucrare istorică minunată a mișcării sociale dinaintea, din timpul și din urma răsboiului în Suedia. O operă de psihologie proletariat care s-ar putea aplica tot atât de bine ca și clasei muncitoare suedeze, oricărei alteia. Călătorii în neant Sunt oamenii cari pornesc în căutarea unei idei sau a unui ideal, mai de grabă, și nu găsesc decât neantul. Din primele zile ale războiului mondial, lumea asistă desnăjduită și neputincioasă la înfrângerea pe rând a *otare iluziilor ei de mai bine. Jertfele națiunilor rămân inutile: desfățarea unora și mizeria celor mai mulți nu pot găsi in ochii revoltaților altă măsură a unei reabilitări sociale, a unei întoarceri așezate către un echilibru necesar, decât prin răsvrătire la însănătoșirea moravurilor și îmbunătățirea traiului celor umili. Religia procopselii și a nerușinării, zămislită din horcăiala sacrificaților, trebuie năruită, și pe ruinele ei înălțată o nouă divinațiune: bunăstarea masselor oropsite, speculate, sângerânde. Odată cu brusca surpare a temeliilor morale ale statelor, spiritele reacționare s-au ridicat împotriva abuzurilor fără limită ale societății de arivism, orgie și parvenitism. Socialismul pune umanitatea mai presus de Sunetul arginților, de plăcerile efemere ale desfrâului, dar lipsit fiind de vigoarea solidarității și de răsunetul eficace în massele materialiste și mocede de lașitate, se destramă la loviturile crunte ale oligarhiei. Energia și avântul socialiștilor se dovedesc astfel inferioare doctrinei în numele căreia agitaui. Pentru ca să realizeze o întocmire ideal-socialistă, trebuie încordarea supremă a unei generații de Sacrificiu. Pentru a evita haosul, doctrina trebuie însă să luptezi temperamentele refractare, altminteri izbânda va fi — cum multe exemple de aiurea ne arată — numai de partea viciului, Plăcerile sufletului, pe acestea vrea să le întroneze socialismul modern, — egalitatea, răsplătirea muncii după efortul și nevoile omului. Acest ideal îi vrea afirmat și Rudolf Värlund. "* * * Născut în sărăcie și crescut in mizerie, Léo, eroul romanului „Călătorii în neant”, intră în viață privind lumea cu ochi de mustrare și nemulțumire. La douăzeci de ani se înscrie în mișcarea socialistă și odată cu declararea războiului mondial, el profită de neutralitatea țării sale pentru a dezvolta o aprigă propaganda anti-militarista- Răzbătul durează.. ani, atmosfera devine și în Suedia foarte înfierbântată, până ce, — când revoluția rusă isbucnește — grevele se întețesc, murmurele de nemulțumire de asemenea ajung din ce în ce mai greu de reprimat. Leo trăiește in mijloaca acestui mediu revoluționar, șî înregistrează ecourile crâncenei lupte de pe continent, unde frații germani luptă pentru libertate. Dar, ici și colo revoluția e înăbușită. După aceste frământări, Europa se trezește și-și reia ocupațiunile. Lucrătorii, după o scurtă revoltă, recad în aceeaș apatie. Capitaliștii sunt iar stăpâni. Léo se deșteaptă ca dintr’o beție grozavă... Anii aceștia în cari a avut încredere oarbă in masse, în instinctul de revoltă a clasei muncitoare, îi apar acum ca o noapte lungă și fără sfârșit. Massa, fie că e proletară, fie că e burgheză e compusă numai din niște biete animale cari nu fac în definitiv decât să doarmă, să mănânce și să muncească... „Invață-ți copiii — spune Varnlund — să nu primească niciodată o însărcinare care necesită doi inși, sfătuiește-i să nu vorbească niciodată în acelaș timp decât unei singure persoane, și să nu simtă niciodată pentru mai mulți; viața nu e decât sarcasm, dezordine și religie... Spune-le că massa și religia sunt tot imbrac: dușmani ai vieții...” Astfel, devenit individualist, Leo urăște mulțimea indolentă și nepăsătoare. Din adorator fanatic al gloatei, el ajunge vrăjmașul ei de moarte. E călătorul, în neant, idealistul dezamăgit și istovit de hărțiticiia dusă inegal și fără oameni... * * *. Din punct de vedere literar romanul e destul de sufist. Afară de unele descripții, afară de sinceritatea sentințelor și de actualitatea faptelor, stilul în care e scris iolerează o accentuată șovăială și nesiguranță in fixarea antului, tn alegerea metaforelor- Forinte greoaie, uneori, plastică, de cele mai multe ori cu o poezie căutată. In scenele de sbucimm sufletesc insă, autorul are putere de emoție și căldură convingătoare, suferința atunci se transformă în tragedie sufletească în care expresia se confundă cu sentimentele eroului, cu situația. Tirania și ticăloșia clasei dominante îl face pe Leo șă găsească în ideile reacționare un refugiu sufletesc. Insa, de la început el are o prea mare încredere in mastele pe cari nu le bănuiește lipsite de forță morală; el nu se gândește la monstruozitățile pe cari le-ar putea săvârși când puhoaiele vor fi libere să se deslănțuiască, încrederea lui e nețărmurită. De aceea în pulverizarea acțiunii proletare el vede slăbiciunea și dezagregarea unei întregi generații, — și dezorientat el duce mai departe în viață o existență fără țel. Spre deosebire de alte lucrări similare, romanul lui Värnland are prea puține pasagii lirice. Călătorii în neanî n’au vreme de făcut poezie. Fără fățărnicie, fără exagerări de realism, autorul acești ne desvăluie tot ceiace e respingător și detestabil în omul modern. Inconștiența, sadismul, destrăbălarea și luxul obraznic al provocatorilor cari sunt și conducători — ca și lașitatea turmei, simt tot atât de reprobabile. Ceea ce e inexplicabil insă, e că însăși șefii proletari descurajează și trec la antipodul umanitarismului. Inconsecvența „tovarășilor” zdruncină și pe Leo: iubitorul de oameni devine astfel dușmanul mulțimii fără personalitate. Ii preferăm totuși pe aceia cari în aceeaș situație se resemnează, și sunt tot buni și iertători și îngăduitori cu slăbiciunea lumii. Răsvrătții acesteia cel puțin sunt consecvenți... AL. N. BIAS 1 -s Vandrare i IstaT-