Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1926 (Anul 7, nr. 291-294)

1926-07-18 / nr. 293

**,*­••* „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC** ................. CĂRȚI ȘI REVISTE ------------­ vieții. Buloz îi deschise porțile revistei sale. începând cu „Indiana”, talentul ei cu o adevărată minune. Câte cărți nu datorăm lui George Sand? Uneori bazate pe idei de revoltă, în care amorul este etern, cărți de o artă reală, deși de nalură ușoară, minunate prin invenția lor roman­tică. Dar romanul trăit de George Sand și Alfred de Mus­set întrece în pasiune pe toate celelalte („Elle et Lui”). Timpul a fost cel care a creat opera lui George Sand. Buna castelană din Nohant s’a stins la 72 ani, după o muncă prodigioasă și după ce răspândi în jurul ei numai binele. Musset și Sand rămân, pentru posteritate, el, un mare poet, un admirabil dramaturg, dând o mână lui Ma­rivaux și alta lui Shakespeare, ea, un romancier vibrant și virtuos. GRILLOT de GIVRY: LE CRIST et la PATRIE, edit. A. Delpench, Paris Această carte a apărut în urmă cu vre­o doisprezece ani d a avut foarte puțin succes. Pe atunci, pacea era considerată ca o utopie. Evenimentele din 1914—1918 au dat acestei cărți o valoare nouă. Volumele nevândute, gata să fie plasate ca maculatură, s’au epuisat atât de repede, încât editorul a tipărit o nouă ediție, sporită cu o prefață și note. Teza lui Grillot de Givry e simplă: Isus a spus oamenilor să se iubească unii pe alții; ideea de patrie, dimpotrivă, desparte pe oameni în tabere dușmane, fiecare crezându-se superioară celorlalte și căutând să le domine. Ideea aceasta e anticreștină, pregătitoare de războiu. Ea trebue combătută fără încetare. Autorul cărții e un catolic fervent. Argumentele sale ca­pătă astfel o deosebită semnificație. El numește drapelul: „emblemă a sângelui vărsat, simbol purtat ca niște moaște arătate mulțimilor prostite, deprinse să adore idolii”. Acea­stă adorare a drapelului, spune autorul, e fanatismul uni­formei și al războiului care a luat formele înșelătoare ale unei religii. Fanatismul acesta a ucis biserica catolică. Cine e patriot, trădează pe Crist. Această temă a cărții a fost expusă în ultimul timp chiar de numeroși servitori ai Bisericii, cari susțin că re­ligia va dispare dacă ea nu va pune de acord faptele cu poruncile morale ale omului. Argumentele pe cari le des­­voltă Grillot de Givry sunt sugestive, și bogate; el pune la îndemâna adevăraților credincioși „arme spirituale” cu cari să combată războiul întemeiat pe câte­va vaste min­ciuni și iluzii colective. Trebuesc cât mai multe „evanghelii ale păcii”, cari să ajute pe cei mulți, ținuți în ignoranță, să înțeleagă rostul cuvintelor de frăție ale lui Isus și să le aplice în viața de fiecare zi, față de toți oamenii de ori­ce credință, de orice clasă, de orice naționalitate. LETTRES de M­­ICHEL-ANGE, 2 vol., edit. Bieder , Co, Paris, 1926. Scrisorile lui Michel-Angelo, căzute în uitare până in ul­timul timp, sunt prezintate acum într-o ediție franceză com­plectă, traduse de Marie Dormoy, care a adăugat note nece­sare și o introducere. Traducerea, făcută cu multă conștiință, ne înfățișează gândurile și simțămintele marelui artist, ale cărui operte rămân și azi dominante ca niște culmi ale de­săvârșirii. Traducătoarea a suprimat unele scrisori de afaceri sau unele mici bilete menționându-le numai în ordinea lor cro­nologică. Astfel, ea a păstrat și a scos în evidență, în această voluminoasă corespondență, tot ce prezintă un interes, pro­fund omenesc, tot ce dă o lumină nouă vieței intime a marelui sculptor sau vieții romane și florentine din vremea lui Michel­ Angelo ne apare astfel, cu pelerina sa largă, cu pălăria cu borduri largi, cu un baston în mână, călcând apă­sat — fie că merge să se întâlnească la un dejun cu Luigi del Riccio, fie că, după vecernie, el urcă pe Monte­ Carvallo unde îl așteaptă Vittoria Colonna, fie că rătăcește pe malurile pustii ale Tibrului purtându-și visurile de iubire. In scrisorile sale, Michel­ Angelo apare așa cum era și în viața zilnică: un om curajos și prudent în acelaș timp, având mereu grija să noteze o atitudine, un gest, un monument revelator de fru­musețe, iubindu-și orașul ca pe o amantă. Era un artist neîntrecut, un cetățean corect, un creștin convins — dar mai era tot atât de răutăcios pe cât era de bun, râsbunător pe cât era de milos, batjocoritor pe cât era de mistic. Scri­sorile sale ni-l arată veridic, fără idealizări, fără fățărnicii, fără false atitudini. I­ se pot aplica lui Michel­ Angelo, cu­vintele frumoase ale Caterinei de Sienne: „Cu cât îl cunoști mai mult cu atât îl iubești, cu cât îl iubești mai mult, cu atât iți cunoști”. Muzele romantismului și George Sand Foarte interesantă ideea lui „Figaro littéraire”, de a în­cnina numărul său din urmă „femeilor romantismului”, scriitoare și artiste care au locul lor în mișcarea literară și artistică, pornită în Franța, acum o sută de ani. Printre scriitoare și muze strălucește în primul rând personalitatea scriitoarei George Sand, muză a atâtora din reprezentanții romantismului. Cea mai mare muză a romantismului este Aurora Du­­pi­t, baroneasă de Dudevant, în literatură George Sand. Educată sub influența lui Rousseau și Chateaubriand, a­­ceasta parisiană s-a măritat la șasesprezece ani, a divor­țat curând și se stabilește iarăși la Paris­, să-și facă o carieră din darurile sale literare. Cel dintâi­ prieten, Jules Landeau, i-a descoperit și ilustrul ei pseudonim. După Landeau a avut ca prieteni, „soupirants ou éducateurs”, pe un Musset, Mérimée, Delacroix, Sainte-Beuve, Chopin, Michel de Bourges, La Mennais, Pierre Leroux, Agricol Perdigniev și însuși doctorul Pagello. 11 ne mouraient pas tons, rndls tons étaient frappés, după care toți își căutară aiurea spriijnul emoțional al Freud și Freudismul Judecățile asupra lui Freud sunt atât de multiple, cât sunt și indivizii care i-au cercetat, sau numai citit, teoria. Fiecare vede pe maestrul vienez sub un unghiu personal, fără totuși să țină seama de individualitatea opiniei sale. Iată o nouă lucrare: „Freud, omul, doctrina, școala”,— a germanului Fr. Wittels, despre care relatează Le Lag în revista „Scientia” No. 7, 1926. Wittels, nu pretinde a face un studiu pompos, definitiv, complet, e mai mo­dest. Psihanalist el-însuși, Wittels în lucrarea lui, nu caută decât să înfățișeze un temperament. Totdeauna este plăcut — spune Le Lag — să citești opiniunea unui om autorizat, asupra altor oameni. Când a trăit aproape de acela de care vorbește, el îi relevă faptele, îi luminează­ punctele obscure, ajută publicul să pătrundă mai bine în intimitatea oamenilor mari și-i în­găduie să-și facă o idee fixă, sau în tot cazul cât mai justă, despre geneza operelor lor. Din acest punct de vedere, cartea lui Wittels prezintă un interes cu totul par­ticular. Vedem aci cum se nasc ideile maestrului, pe care autorul lor le aprobă sau le refuză, sau demonstrându-$i rezultatele propriilor sale observațiuni, cu ajutorul cărora ilustrează, cu o rară limpezime, diferitele puncte ale psi­hanalizei; urmărim apoi, în toate fazele, mișcarea psiha­nalitică, transformările pe care le-a suferit doctrina sub influența oamenilor cu spirit original, ca Steckel, Adler, Jung și rapoartele acestor oameni cu Freud. Pătrundem astfel în intimitatea psihanalitică, pe care Wittels o face să trăiască în fața noastră. Cartea aceasta are, ca toate lucrările in genul ei, și anumite lacune: —­ „Acest eisai asupra lui Freud și doc­trina lui, este cu totul subiectiv”, — spune autorul. A­­ceasta însemnează că dă textului o alură lipsită de uni­tate, pentru că autorul se lasă dus de temperamentul său, singurul care da culoare opiniei sale. Temperamentul freu­dian al autorului l-a condus, desigur, la acest exces. Un alt cercetător, doctorul Jean Laumonier, in Franța, publică în acelaș timp un volum: „Le Freudisme; exposée et critique”,­­­ în care obiectivitatea autorului nu se mai poate pune la îndoială. Recunoscând meritele freudismu­lui, Laumonier spune totuși că doctrina aceasta favorizează unele tendințe rele, poate chiar legitime, până la un punct, — atunci când Freud constată și spune ceea ce este, fără să dea o judecată morală, ca un savant ce este, — și se bucură că religiuni se opun tendințelor — diabolice, fără îndoială, ale sexualității, — frâul represiunii, fără să se întrebe dacă această constrângere sexuală nu are conse­cințe mai rele. In modul acesta este condamnat sexualis­­mul infantil. In acelaș fel cu rolul inconștientului, pe care Laumonier, ca medic, îl reduce la inconștientul psiholo­gic. Ca erori de metodă, el semnalează pe acele de atâtea ori semnalate: interpretarea simbolurilor și explorarea aso­­ciați­unilor de idei. Laumonier ajunge la o concluzie neutră, prin care psihanaliza este înlăturată, fără ca să semnaleze, măcar o singură dată, că ea pune lumină în mișcarea agitată a vieții sufletești, pe care o urmează de aproape, că multe din explicările rigide ale științelor psihologice au căzut, prin psihanaliză, ca și atâtea din explicările medicale, că este o psihologie vie și bogată, dacă nu chiar definitivă, și, că reprezintă încă o treaptă valoroasă în evoluția știin­țelor psihologice. Gingășia lui Anatole France Louis Barthou, academicianul francez, publică în „Re­vue de France”, No. 12, 1926, câteva note dintr-un viitor studiu asupra lui Anatole France, în care caută să stabi­lească anumite fațete ale temperamentului său de scriitor. După o cercetare a ironiei acestuia, care îmbracă deodată toate nuanțele celebrilor ironiști — Voltaire, Pascal, Paul Louis Courier și Renan, — Louis Barthou se oprește în ceea ce el numește­ gingășia (la tendresse) lui Anatole France. Barthou ține să restabilească un adevăr, adeseori contestat de mulți­ mare ironist, Anatole France a avut totuși și accente de cea mai nebânuită gingășie. Iată un exemplu, uitat, care poate avea chiar meritul ineditului: „Este narâ- i­țiunea din „Vacances sentimentales”, pe care France a pe­trecut-o, în 1887, in Alsacia. El avea treizeci și opt de ani; fiica lui, Suzanne, se afla cu el. De la un capăt până la altul, povestirea este o adevărată minune. Aceasta însă nu va figura printre operele sale complecte; maestrul a re­fuzat publicarea ei, din rațiuni familiare, pe care nu voia să le desvălue nimănui.” Suzanne era atunci un bebe de optsprezece luni și in fiecare zi descoperi­a un nou aspect al universului. Că­lătoria aceasta în Alsacia, fu pentru Anatole France mica epopee a acestor descoperiri copilărești; căci, în adevăr, n­u se petrecea nimic, — dar­ a plecat asupra ei. France în­văța, cu ea împreună, să găsească frumusețea ingenuă și originală a lucrurilor; — și Louis Barthou are dreptate să spună, că, nici o pagină de-a maestrului nu întrece, în umilă poezie, această povestire a unei zile la Hohwald: „Pentru­ Suzanne, adevăratul nume al Hohwald-ului era Revelația florilor. La început ea proceda cu o metodă defectu­­tuoasă. Metoda consta în a înhăța cu amândouă mâinile o tulpină și a cădea pe spate, când tulpina ceda. Suzanne pricepu cea dintâi, inconvenientele procedeului. Ea îl re­­medie culegând flori pentru mama ei, pentru tatăl ei, pentru toată lumea. Mai multe zile — spune Anatole France­z— aceasta era singura noastră ocupație. Florile cele galbene îi erau cele preferate; primea de asemenea și p­e cele roșii. Din contră, ea nu iubea deloc pe cele albastre și se afla, în livadă, un crin violet, pe care-l respingea totdeauna. Pe cele care-i plăceau le numea „coucous”, celor care n­u-i plăceau, nu le da nici un nume. Făcea buchete nenumărate. Dar aom nu-i plăcea ca cineva să i le lege, se răspândiau toate pe drum.” Astfel, în paradisul său alsacian, această Eră minusculă învăța totodată dulceața plăcerii și amara voluptate a regretului... Gingășia, explică Louis Barthou, nu este absentă din cărțile lui Anatole France; ei preferă chiar pe aceea, din care cerescul surâs al bunătății se ivește de după voalul fin al ironiei sau ficțiunii: „In afară de „Clainque bille” sau „Les dieux ont soif”, Anatole France n’a produs o altă operă care să intre în posteritate, scrie Barthou, pentru că acestea mărturisesc un grațios infinit.” Numai două cărți, este de părere Barthou, dar cine va dori să obțină o a treia, va trebui să se gândească la „Thals”, la „Lys Rouge”. Și totuși se poate ca aticismul eclectic al lui Louis Barthou să aibă dreptate. Romanul Nilului Pierre Frondaie, a cărui operă dramatică a cunoscut atât de numeroase succese și a provocat atâtea discuțiuni animate, a făcut, auiul trecut, cu „L’homme à l’Hispane”, un debut strălucit în roman. Scriitorul s’a degajat de artifi­ciul decorului, pentru a intră în peisagiul viu, pentru a se amesteca în natura sensibilă și inspiratoare. „L’Eau du Nil”, —­ noul roman al autorului, — aduce mai întâi­ un titlu frumos, cu semnificații multiple; un titlu prin care se evoacă măreții trecute, istorii vii, civi­lizații construite și distruse, filozofie și vis, care-și iau sensul lor dominant, deodată modern și etern, în această nouă lucrare a lui Frondaie. „L’Eau du Nil”, unda însu­flețită, încărcată cu nămol creator, hrănește Egiptul în­treg, șerpuind prin priveliștile morții, prin ruinele civili­zațiilor succesive și mărilor mormântari, martori ai rela­tivului, simbol al „mar­ginit­ului”, care este opera omenească. „L’Eau du NU”, înseamnă triumful vieții în fața morții. Cărți celebre au exprimat melancolia urmelor unui tre­cut acoperit de nisip. Pierre Frondaie a preferat să se bucure de vitalitatea prezentă în izbucnirile sale, tumul­tuoase și uneori neliniștitoare manifestări. Ca să poată da imaginea aceasta, autorul a călătorit în Siria, s’a ame­stecat în cosmopolitismul zgomotos al marilor cetăți egip­tene. Și aci Pierre Frondaie a situat o poveste de amor, un vis pasional, pe un sol arzător, încercarea este din cele mai interesante. Pe cât este de bun observator, pe atât autorul este un artist. El străbate armonia adierilor care se încrucișează sau se resping. Sunt în această operă ta­blouri minunate, detalii dintr’o mare frescă. Din toate personagiile romanului, Albéric Cahuet re­marcă, în „Vient de paraitre”, mai ales pe Epaminon das Wirsoq, deabia vizibil, dar formidabil, esențial, fatal și pe unul din acești dictatori-pirați ai vieții economice mo­derne, pentru care Fronda se manifestă o admirație ca pen­tru marile forțe, deodată creatoare și distrugătoare. In con­trast, pictorul Pierre Levannier exprimă o inimă mai do­minantă, sensibilitățile mai îndurerat exaltate ale ra­selor, al căror vis planează pe realitățile curente, și, in sfârșit, iată pe Anne-Marie Wirson, născută in Franța rafinată, care incarnează, fără îndoială, sensivitatea turmentată a u­­nei Mahon, femme du monde. Acesta este noul roman al lui Pierre Frondaie. i^mmSäm Tmi ■ [UNK] [UNK]ing>7mr715»■Wü«ar O sinucidere a lui Alfred de Musset Cei mai mari creatori de imperii imaginare, de po­sibilități niciodată posibile, sau numai arareori, în lumea noastră reală, poeții ascund în versurile lor și multe frag­­mente de o valoare sau importanță nebânuită, care mă­resc comoara aceasta de perfectă miscelanee. Intr’un nu­măr al revistei ,„La Muse française”, consacrat în între­gime ilustrului poet al „Nopților”, Maurice Alem explică unele din ineditele poetului, scrisori și poeme. Printre al­tele o poemă dedicată un­ei „Madame X”, poemă cu ade­vărat funebră, cu o formă uneori desarticulată, care da­tează probabil din epoca în care amorul lui George Sand, îi mai tortura încă sumbra lui imaginație. Poetul vorbește despre sinuciderea lui: Louvent, par quelqtie mois de janvier, qucmd taut dort, Qu’il pleat, qu’il fait da vent, et que mon corridor Siffle, que mon rideatt frisonne, et que ma porte Bat, je me dis: — Voyous, s’il faui mmrir, qu'importe Que ce soil cetté nu(t, ou bien une autre?... Et si, Je me meitais un bon pistolet dană ta bauche, Tout serait dH... , j Și după această funebră reflexiune, după ce „tout se­rait dit” — poetul urmează, arătând inutilitatea existenței» ...Cependant titan cerveau Ir a choir â deux pas de moi Sur le carreau... Qu’en s aurai-fe apr és tout? Qu’en Sauf a ma pensée. Dans ces lantbeaux de chair meurtrle et dhpersée? Je serai lâ tout rolele et tout saignani. — Alors, Mes ami, par morcedux, ramasseront mon corps; Les chandelles viendront, ma biére; et mat maltressa Par grand amour du moi, fera dire une messe; Puis, aprés, les corbectux. Et qui saúra demain Que j’ai vécu kt vie et marché te chemin?... Noaptea aceasta de „10 Janvier”, autorul a omis de a scrie și anul, urma doar cu câteva săptămâni, nopților dramatice din Noembrie 1834, când, încă sub impresia pă­răsirii, sfâșiată de dorinți și remușcări, George Sand, își scria memoriile în al său „Journal intime": „M’ai pără­sit în cele mai dulci momente ale vieței mele, în zilele cele mai adevărate, cele mai pasionate și mai însângerate ale amorului meu!... și apoi, ea însăși bântuită de idei funebre: „Ceasul morții mele stă gata să sune. Fiecare zi care se scurge, aduce o lovitură și cea din urmă vă ri­sipi totul. Atunci se va deschide mormântul, în care ti­­nerețea și amorul meu se vor coborî pentru totdeauna’*. Amândoi aveau dreptate, nu în zadar Scânteia cerea­scă îlbucnește între pasiune și geniu; aceste două inimi tragice, n’au știut niciodată să se susțină, una pe alta. Fecioara înțeleaptă Naturalismul n’a murit! Louis-Léon Martin îl reedi­tează cu succes în romanul său: „Fecioară înțeleaptă”. Profesorul Parent e pe moarte de ani de zile, tuberculos, fără să se hotărască să plece definitiv din viață. Nevastă-se se molipsește și moare, îngrozită la gândul că ar putea s’o sfârșească și dânsa la fel, una din fiicele ei, Suzannte, fuge cu un tânăr galant și cade curând în prostituție, în timp ce fiica cealaltă, Blanche, leagă o intrigă onestă, cu un verișor pe care l-a cunoscut la imorm­ântarea mamei sale. S’au înțeles dânșii să se căsătorească după moartea ta­tălui ei. Dar profesorul Parent uită mereu că trebuie să moară. Atunci, Blanche lasă, ca din nebăgare de seamă, o fereastră deschisă. Parent răcește și moare în sfârșit.­ Blan­che se aruncă în primul tren ca să-l caute pe verișor și să se mărite cu el. Dar mama lui se împotrivește la această căsătorie. „Blanche nu are nici­un ban, și pe urmă, nu se însoară nimeni cu fata unui tuberculos”. Blanche e dezolată, se gândește la sinucidere, dar n’are curajul s-o facă. Viața se va scurge pentru ea de acum searbădă și posomorită... Atât! Ne-am fi așteptat, se’nțelege, ca fecioara Înțe­leaptă să nu-ș i piardă răbdarea, să nu se descurajeze: mama verișorului nu putea fi prea tânără... $i pe urmă ferestrele... Dar Louis-Léon Martin nu s’a mai gândit lai asta. El poate totuș invoca o scuză: morala cărții cerea ca­ Blanche să rămână nemăritată. Fecioara egoistă și crim­i­­nală își primește astfel pedeapsa... Oricum, romanul tot o lucrare redusă rămâne. Șerban Voinea, Marxism oligarhic (Contribuție la pro­­blema desvoltării capitaliste a României), Editura I. Brâ­­nișteanu, București, 1926. Prețul 100 lei. P. Constantinescu-Iași, Narthexul în artele bizantine, sud-slave și române, Tip. „Arta” Iași, 1926, Prețul 150 lei- Călătorii In neant S’au cetit m­ai mult interes în Suedia, romanele lui Ru­­dolf Värnlund: „Oamenii morți” și „Țara nimănui”, — admirabile lucrări, pline de culoare și de adâncime, în cari arta povestitorului egalează în chip desăvârșit știința psi­hologului și fantezia poetică. Socotind însă că nu e de ajuns ca literatura să închidă mumai descripție simbolică și lirism, Värnlund a publicat un nou roman: „Călătorii în neant”1) — pe care Victor Vinde îl caracterizează ca o lucrare istorică minunată a miș­cării sociale dinaintea, din timpul și din urma răsboiului în Suedia. O operă de psihologie proletariat care s-ar putea aplica tot atât de bine ca și clasei muncitoare suedeze, ori­cărei alteia. Călătorii în neant Sunt oamenii cari pornesc în căutarea unei idei sau a unui ideal, mai de grabă, și nu găsesc decât neantul. Din primele zile ale războiului mondial, lumea asistă desn­ăjduită și neputincioasă la înfrângerea pe rând a *otare iluziilor ei de m­ai bine. Jertfele națiunilor rămân inutile: desfățarea unora și mizeria celor mai mulți nu pot găsi in ochii revoltaților altă măsură a unei reabilitări so­ciale, a unei întoarceri așezate către un echilibru necesar, decât prin răsvrătire la însănătoșirea moravurilor și îm­bunătățirea traiului celor umili. Religia procopselii și a ne­rușinării, zămislită din horcăiala sacrificaților, trebuie nă­ruită, și pe ruinele ei înălțată o nouă divinațiune: bună­sta­rea mas­sel­or oropsite, speculate, sângerânde. Odată cu brusca surpare a temeliilor morale ale sta­telor, spiritele reacționare s-au ridicat împotriva abuzurilor fără limită ale societății de arivism, orgie și parvenitism. Socialismul pune umanitatea mai presus de Sunetul argin­­ților, de plăcerile efemere ale desfrâului,­­ dar lipsit fiind de vigoarea solidarității și de răsunetul eficace în massele materialiste și mocede de lașitate, se destramă la loviturile crunte ale oligarhiei. Energia și avântul socialiștilor se do­vedesc astfel inferioare doctrinei în numele căreia agitaui. Pentru ca să realizeze o întocmire ideal-socialistă, trebuie în­cordarea supremă a unei generații de Sacrificiu. Pentru a evita haosul, doctrina trebuie însă să lupte­zi temperamentele refractare, altminteri izbânda va fi — cum multe exemple de aiurea ne arată — numai de partea viciului, Plăcerile sufletului, pe acestea vrea să le întroneze socialismul mo­dern, — egalitatea, răsplătirea muncii după efortul și ne­voile omului. Acest ideal îi vrea afirmat și Rudolf Vär­lund. "* * * Născut în sărăcie și crescut in mizerie, Léo, eroul ro­manului „Călătorii în neant”, intră în viață privind lumea cu ochi de mustrare și nemulțumire. La douăzeci de ani se înscrie în mișcarea socialistă și odată cu declararea războiului mondial, el profită de neutralitatea țării sale pentru a dez­volta o aprigă propaganda anti-militarista- Răzbătul durează.. ani, atmosfera devine și în Suedia foarte înfierbântată, până ce, — când revoluția rusă isbucnește — grevele se înte­țesc, murmurele de nemulțumire de asemenea ajung din ce în ce mai greu de reprimat. Leo trăiește in mijloac­­a acestui mediu revoluționar, șî înregistrează ecourile crâncenei lupte de pe continent, unde frații germani luptă pentru libertate. Dar, ici și colo revoluția e înăbușită. După aceste frământări, Europa se trezește și-și reia ocupațiunile. Lucrătorii, după o scurtă revoltă, recad în aceeaș apatie. Capitaliștii sunt iar stăpâni. Léo se deșteaptă ca dintr’o beție grozavă... Anii aceștia în cari a avut încre­dere oarbă in masse, în instinctul de revoltă a­ clasei mun­citoare, îi apar acum ca o noapte lungă și fără sfârșit. Massa, fie că e proletară, fie că e burgheză e compusă numai din niște biete animale cari nu fac în definitiv decât să doarmă, să mănânce și să muncească... „Invață-ți copiii — spune Varnlund — să nu primească niciodată o însărcinare care necesită doi inși, sfătuiește-i să nu vorbească niciodată în acelaș timp decât unei singure persoane, și să nu simtă niciodată pentru mai m­ulți; viața nu e decât sarcasm, dezordine și religie... Spune-le că massa și religia sunt tot im­brac: dușmani ai vieții...” Astfel, devenit individualist, Leo urăște mulțimea in­dolentă și nepăsătoare. Din adorator fanatic al gloatei, el ajunge vrăjmașul ei de moarte. E călătorul, în neant, idea­listul dezamăgit și istovit de hărțiticiia dusă inegal și fără oameni... * * *. Din punct de vedere literar romanul e destul de sufi­­st. Afară de unele descripții, afară de sinceritatea senti­­nțelor și de actualitatea faptelor, stilul în care e scris iolerează o accentuată șovăială și nesiguranță in fixarea antului, tn alegerea metaforelor- Forinte greoaie­, uneori, plastică, de cele mai multe ori cu o poezie căutată. In sce­nele de sbucimm sufletesc insă, autorul are putere de emoție și căldură convingătoare, suferința atunci se transformă în tragedie sufletească în care expresia se confundă cu senti­mentele eroului, cu situația. Tirania și ticăloșia clasei dominante îl face pe Leo șă găsească în ideile reacționare un refugiu sufletesc. Insa, de la început el are o prea mare încredere in mastele pe cari nu le bănuiește lipsite de forță morală; el nu se gândește la monstruozitățile pe cari le-ar putea săvârși când puhoaiele vor fi libere să se deslănțuiască, încrederea lui e nețărmurită. De aceea în pulverizarea acțiunii proletare el vede slăbi­ciunea și dezagregarea unei întregi generații, — și dezorien­tat el duce mai departe în viață o existență fără țel. Spre deosebire de alte lucrări similare, romanul lui Värnland are prea puține pasagii lirice. Călătorii în neanî n’au vreme de făcut poezie. Fără fățărnicie, fără exagerări de realism­, autorul acești ne desvăluie tot ceiace e respingător și detestabil în omul modern. Inconștiența, sadismul, destrăbălarea și luxul obraznic al provocatorilor cari sunt și conducători — ca­ și lașitatea turmei, simt tot atât de reprobabile. Ceea ce e inexplicabil insă, e că însăși șefii proletari descurajează și trec la an­tipodul umanitarismului. Inconsecvența „tovarășilor” zdruncină și pe Leo: iubitorul de oameni devine astfel duș­­­manul mulțimii fără personalitate. Ii preferăm totuși pe aceia cari în aceeaș situație se resemnează, și sunt tot buni și iertători și îngăduitori cu slăbiciunea lumii. Răsvrătții acesteia cel puțin sunt consecvenți... AL. N. BIAS 1­ -s Vandrare i IstaT-

Next