Adevěrul Literar şi Artistic, august 1926 (Anul 7, nr. 295-299)
1926-08-01 / nr. 295
ANUL VII. - M0, 29? 6 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA SIeI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTĂȚI? DumINICă, 1 IuGust 1926 Adevĕrul === si Artistic InunATum „ f Al. v* BELDIMAN 1888 1897 FONDATORI . ^ CONST. MILLE 1897-1920 FONDAT ÎN 1893 j Uriel «la Costa . ____ Uriel da Costa se trage dintr’o familie de marani (maranii sunt evreii botezați cu sila în veacul de mijloc în Spania și Portugalia). S’a născut la 1585, fiul lui Bento da Costa și a Sarei (nume luat după trecerea ei la iudaism). Tatăl a fost un bun creștin și se pare că fiul a primit de la mamia lui ideia iudaismului care l-a tulburat pentru tot restul vieții. Nu avem prea multe amănunte asupra acestei Sara; știm doar că ea a întovărășit pe Uriel da Costa când acesta a plecat la Amsterdam. Elev al jesuiților, el se află înscris la cursul de drept canon în registrele celebrei Universități din Coimbre, între anii 1604—1608; îndoiala l’a cuprins pe da Costa în timpul acesta. Problema mântuirii, a osândei vecinice și ispășirii l’a îndepărtat de catolicism. La vârsta de 25 de ani — în plină criză — ocupă un post la o biserică, apoi devine casierul unei asociații eclestiace. Dar nu-și putu găsi pacea sufletului în religia creștină și voia să se lege de o doctrină. A citit cărțile lui Moise, profeții și după o lungă chibzuință găsi dezlegarea problemelor care-l chinuiau, în iudaism. Destăinui întâi mamei, apoi fraților săi, noile sale convingeri, religioase. Dar nu se mulțumi cu împărtășirea credinței iudaice, voi s-o și practice. Ceia ce nu era cu putință în Portugalia. Plecă deci la Amsterdam. Cum ajunse la Amsterdam primi circumcizia și luă numele Uriel. Dar iudaismul pe care-l dobândise prin meditare nu era acelaș cu al unei obștii evreești din veacul al 17-lea. El se socotea singurul evreu printre ceilalți evrei. Ca toți autodidacții, era convins că adevărata credință o posedă numai el. Și-ar fi voit să întoarcă pe ceilalți de pe calea greșită. Uriel da Costa plecă la Hamburg unde se afla de asemenea o comunitate mică de evrei iberici, refugiați de teama tribunalelor Sfântului Oficiu. De aci trimite coreligionarilor din Veneția „Tezele” lui împotriva tradiției pe care voia s-o dărâme. Uriel da Costa era, bunăoară, pentru legea talionului (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte) în locul pedepsei cu amenda. Evreii din Veneția însărcinară pe dibaciul Leon de Modena să combată ereziile din Hamburg. Rabinul de Modena compuse și trimise o misivă, amenințându-l cu excomunicarea pe el, Uriel da Costa, și pe toți care s’ar lăsa atrași de doctrina lui periculoasă. Da Costa, convins de adevărul credinței lui, nu se supuse. Rabinii se ținură de cuvânt. Uriel fu isgonit din comunitatea credincioșilor. Uriel da Costa plecă din Hamburg și se înapoiă la Amsterdam la familia lui, unde nu pomeni nimic de întâmplarea cu evreii din Veneția. La 1622 i-a murit soția, care a fost înmormântată la cimitirul evreesc Beth-Haim din Uderkerk. Cam de la aceiași vreme s-a găsit iscălitura lui pe o foae de contribuții a comunității sefardite din Amsterdam. Dar rabinii din Amsterdam aflând și ei de excomunicarea lui, îi cefură o retractare publică și solemnă, care să slujească de pildă. Ariel da Costa a refuzat fățiș. El a fost excomunicat pentru a doua oară și a văzut cu durere, cum chiar frații lui îl părăsesc. Documentul poartă data de 15 Mai 1623. Sre a dovedi dreptatea cauzei sale, Uriel da Costa scrie o carte din care a rămas o parte până azi prin citațiile făcute în scrierea de răspuns a lui Samuel da Silva. Uriel da Costa neagă nemurirea sufletului, întrucât nega și un postulat al dogmei creștine, a fost denunțat, arestat și osândit între altele să i se ardă scrierea. N’a scăpat de foc nici un exemplar. In mijlocul atâtor nenorociri, credincioasă i-a rămas mama lui, Sara, care a suferit disprețul și ura coreligionarilor. Ea moare în 1628. Uriel da Costa e singur. El nu mai crede în nimic. In această stare de scepticism complect, un văr al lui isbutește să-l împace cu comunitatea din Amsterdam. Dar pacea nu era sortită să fie mult. Un nepot îl denunță că nu mănâncă ritual. Alte persecuții! Dar era obosit. Voia liniște... Astfel că ceilăi $i-și oferi trupul flagelațiilor dictate de lege. Și făcu și retractarea solemnă cerută, numai să-și găsească liniștea. Dar liniștea el nu și-o mai găsi și Uriel da Costa se sinucise. Era în Aprilie 1640. Toată viața chinuită a acestui idealist neliniștit e o lungă tragedie, pusă în scenă de dramaturgul german Gutzkow și piesa „Uriel da Costa” e tradusă azi în toate limbile europene. O editură franceză a publicat și ea de curând faimoasa autobiografie a lui Uriel da Costa. Reflecții asupra literaturii actuale1 — Jurnalul Mariei Lencru ""." 1 Omenirea nu este, ea devine în fiece clipă, iar generațiile următoare sfarmă cupa primită de la generația precedentă ca să-și făurească arta încăpătoare sufletului nou. Nceasta pare a fi legea căreia se supune și generația actuală, iar dacă nouă ni se pare că ea o face cu mai multă pornire și nedreptate, aceasta vine, desigur, din faptul că suntem înșine în cauză. E în orice generație nouă care se ridică o arzătoare dorință de originalitate și aceasta-i dă iluzia că nu se va putea realiza până ce nu va doborî gloriile generațiilor trecute. Adeseori ura și dușmănia pentru predecesori nu sunt decât o formă a îngrijorării pentru propria izbândă, sau nemulțumirea pe care orice artist adevărat o simte pentru insuficiențele operii sale sau o simplă izbucnire furtunoasă a tinereții... Deci nu această bătălie zgomotoasă este caracterul distinctiv al generațiilor noi de scriitori, căci ea nu e mai mult decât o reacțiune înpotriva atitudinii literare precedente. In adevăr, romantismul a fost o reacțiune violentă și zgomotoasă împotriva clasicismului, dar naturalismul a fost, sub forma lui mai puțin bătăioasă, o adevărată revoluțiune, a creiat o atitudine literară mult mai bine definită și mai puternic afirmată decât acea a romantismului. La rândul său simbolismul a fost o reacțiune pornită, o fugă zgomotoasă, un atac îndrăcit împotriva tendinței naturaliste de a fixa până în cele mai mici amănunțimi, definitiv și fără cruțare, chipul vieții. El a fost un elan fără frâu către impresia scurtă, fugitivă și schimbătoare a feței lucrurilor. Sub această pornire năvalnică a simbolismului toate zăgazurile căzură, viața se revărsă în plin peste marginele realității, accentul necunoscutului, glasul inconștientului, aspirațiile spre tărâmuri îndepărtate și epoce pierdute in negura vremurilor, își căutară expresia într’o formă ce deveni atât de plutitoare încât adesea nu mai avea conținut. Arta deveni nepreciziunea însăși, cugetarea o îngâmare fără sens, simțirea fulgere al căror zigzag nu descoperea decât abisul întunericului, limita între vis și viață o distrămătură, fondul moral, cinism rece, sarcasm fără iertare, o dărâmare brutală a tuturor idolilor generațiilor trecute și mai ales a femeii pe care o tratează cu ușurință, devalorizează lăsătura intelectuală, construcția, o chi Bieră... Generația actuală trebuia să ridice grozav glasul ca să se facă ascultată în acest tumult al simboliștilor și reacțiunea ei ne-a adus cubismul, dadaismul etc., cu toate Insanitățile și exploatarea ariviștilor, toate injuriile și polemiále nesăbuite ale nechemaților, toate dibuirile aiurite ale căutătorilor sinceri dar fără destul talent spre a găsi forma nouă, fără destulă stăruință și putere de muncă pentru a făuri tehnica cerută, încetul cu încetul însă totul s’a limpezit. Arta și literatura nouă se înfățișară cu orizontul lărgit, cu domeniul sufletesc îmbogățit de toată contribuția vieții de dincolo de conștiință a simbolismului, în posesiunea unui vocabular formidabil și a unei sintaxe frământate spre a răspunde tuturor nevoilor de exprimare a acestui material nou, brut și nelucrat. Scriitorii și artiștii generațiilor celor mai noi se arată constructori pasionați, cari caută să articuleze, să închege aportul acesta variat vărsat din atâtea izvoare depărtate în sufletul vremurilor noastre. Ei sunt meșterii care-și pun interesul vieții întregi în străduința de a stăpâni arta, de a alege, de a fi simpli în mijlocul atâtor complexități și o asemene artă nu așteaptă totul numai de la inspirație... Ei caută să ajungă la perfecțiunea celor vechi, pe căile lor proprii, la un clasicism care să fie intersecțiunea planurilor multiple ale realității interioare de azi, la simplicitatea care să fie sinteza imensei lor bogății și să satisfacă gustul lor rafinat prin atâtea experiențe și comparațiuni. Scriitorii și artiștii de azi sunt mai ales mari muncitori, oameni cu străduință. „Ma seule ambition fut de travailler. Pour quel résultat? le lecteur d'ajourd’hui ou celui de demain saura le dire. Par fait effort, voilà le témaignage que je peux me rendre"’, zice unul dintre ei. Este o nevoie de cinste intelectuală, de adevăr în opera de artă, de cucerire a cunoștinții individuale și de revizuire a raportului omului cu natura, cu corpul său, cu inconștientul, cu viața în gradele ei cele mai inferioare, cu lumea de dincolo de simțuri și cunoștință, de revizuire a vechilor simboluri în lumina crudă a cunoștință de azi, cu o metodă și o profunzime care apropie munca artistului și literatului de acea a savantului. Ei scrutează realitatea, documentul cu minuțiozitatea, Încordarea și străduința naturaliștilor de odinioară, dar unghiul de viziune este altul. Caracteristice sunt în această privință vorbele lui Jacques Riviere: „Trebuie ca lumea ireală, pe care artistul are misiunea să o suscite, să se nască numai din străduința lui de a reproduce realitatea și minciuna artistică să nu fie concepută decât din pasiunea pentru adevăr"’. De aceia, în loc să se închidă ca Flaubert în casa și ina micul lor oraș natal, ei scrutează în fiece clipă orizontul culturii mondiale, trecutul și viitorul, întinsul necuprins al spațiului și timpului, se orientează și verifică direcția mișcării lor creatoare. Scriitorii actuali nu se tem de cultura științifică și știu mânui problemele și ideile vremii lor, adeseori, cu o lărgime de spirit, o preciziune de erudiție și o metodă de lucru ce ar face cinste unui savant, fără ca prin aceasta să-și piardă calitatea lor de artiști adevărați. Și dacă aș spune că sub aparența celui mai neînfrânat scepticism moral ei sunt profund preocupați de problema morală, de legăturile noastre cu invizibilul, de necesitatea unei credințe religioase oricare ar fi ea?... Dau mai bine cuvântul lui Paul Morand(!): „Dar ceia ce mă impresionează este partea de adevăr profund, actual, care e în toate religiile, anume că pentru toate esențialul e invizibilul. Fiecare religie își are lipsurile ei, dar toate au dreptate fiindcă toate sunt cu spiritul împotriva materiei. Deci, sunt de partea lor. Sunt încredințat de altfel că vor sfârși prin a face toate un cartel, fetrio zi, atât e de comun vrășmașul lor al tuturor!” Și acelaș Paul Morand, povestitorul fermecător al atâttor tâmplări de o perversitate tulburătoare ca aceea a unor minunate flori veninoase, face următoarea declarație surprinzătoare, după întoarcerea din Orient: „Nu sunt diavolul. Trebuie găsit echilibrul între plăcerea simțurilor și mortificație. Sunt ca toți scriitorii francezi, un moralist, adeseori fără a ști. In nuvelele mele cele mai „choquantes” n'am făcut decât să încerc a duce până la extrem tabloul diferitelor plăceri ale vremii noastre, pentru ca să arăt mai bine celor ce se dedau lor că au apucat o cale greșită.” Nu mai vorbesc de operile lui Jacques Riviere, ale lui Valery Larbaud, Paul Valéry, Bernanos, Jacques de Lacretelle etc., a căror atitudine morală rămâne atât de pură și de înaltă, în mijlocul preocupărilor de a reproduce realitatea cu acea pasiune de adevăr de care ne vorbește J. Riviere și cu grija de a da dela începutul carierii lor opere puternic cugetate și realizate într’o coeziune și unitate de compoziție, o structură în construcție în adevăr impresionante. Mărturisesc că generația scriitorilor de azi îmi impune nu numai admirație dar și... respect. IZABELA SADOVEANU Viața Mariei Lencru, așa cum reese din jurnalul ei intim, început, la vârsta de 10 ani, continuat toată viața, precum și din comentariile celor cari au cunoscut-o, n’a fost decât o lungă și fără sfârșit suferință; totușiu amara și dezolanta înșiruire de zile a bătuților de soartă ci un adevărat poem un dureros dar sublim poem al suferință. Până la vârsta de 14 ani era un copil ca toți ceilalți, ceva mai vesel, mai vioi, ceva mai inteligent. La această dată jurnalul are o întrerupere; abia după multe luni Marie Lenoru găsește puterea să-i facă destăinuirea catastrofei: ea și-a perdut complect auzul, și-a perdut și vederea, nu cu totul dar atât că nu poate citi decât cu greutate, că nu poate „vedea stelele” cum regretă ea... La 14 ani, Marie Lenoru a fost scoasă brutal din viață, nu de tot — ceea ce n’ar însemna nimic — ci astfel ca să n’o poată continua decât mergând în marginea ei, mereu singură, mereu izolată, vibrândă însă de înțelegere și simțire. Nu-i de mirare astfel că inteligența ei s’a îndreptat spre singura cale deschisă: scrisul. Marie Lenoru este autoarea, puțin cunoscută la noi, a unui roman Saint-Just și a mai multor piese de teatru care au cucerit de la început admirația elitei intelectuale a Parisului. Este un lucru des repetat că femeile, atât de bine înzestrate pentru literatură, nu au reușit să scrie teatru. Romanul și poezia numără celebrități femenine, literatura dramatică nu. Cum tocmai Marie Lenoru, a cărei cultură și experiență era pur livrescă, care nu auzea oamenii vorbind, care nu putea gusta nuanțele și rafinamentul unui dialog susținut (în convorbirile ei trebuia să i se scrie replicele) a reușit ea, ca autoare dramatică? Avea o minunată facultate de a crea în ea-însăși o lume care se mișca, vorbea, trăia, de a dezlănțui într’însa ciocnirile discuțiilor pe care nu le putea avea cu un al doilea. In felul acesta nici de muzică nu era lipsită. Sonatele, valsurile, romanțele, pe care le ascultase odinioară, le avea în minte. Le scotea uneori ca dintr’o cutie fermecată și delectarea nu era mai mică cântându-și-le singură, nu cu glas tare căci ea nu-și auzea vocea ci cu tot trupul, cu toți nervii ei. ..en de dans”. Piesa „Les Affranchies” este prima ei lucrare dramatică și cea mai importantă. Franțois de Cures, în frumoasa prefață pe care o consacră Jurnalului, ne dă amănunte. „Les Affranchies” a fost trimeasă în 1908 lui Catulle Mendés prin poștă, fără formalități prealabile. El o citi numaidecât și printr’o depeșă entuziastă cheamă pe Marie Lenéru la Paris (locuia atunci în Brest. N. Tr. D-na Mendes, împărtășind admirația soțului, prezintă manuscrisul la concursul „Vie heureuse”. Premiul îi fu acordat cu aclamații și casa Hachette imprimă opera. D-na Rochilde dădu piesa lui Antoine, dar acesta o citi abia în 1911, și numai după insistența lui Gabriel Trarieux. Imediat a jucă la Odeon unde era director. Succesul fu răsunător. Debutanta reușea să facă aplaudată seri dea rândul o piesă zisă „de idei” deoarece, după expresia sa, pusese ceva din ea-însăși.” Dar poate mai mult decât piesele, va rămâne Jurnalul. Citindu-i, îți vine în minte un alt jurnal feminin, celebru de mult, slăvit mai ales de romancierii în căutare de subiecte: Marie Bashkirtseff. Intre viața exterioară a uneia și a alteia nu-i nici o apropiere, și nici prea multă în cea interioară, se unește însă deopotrivă orgoliul personalității lor, ambiția de a lăsa ceva în urmă-le și mai ales pasiunea pentru viață, arzătoarea dorință de a trăi. Marie Bashkirtseff știa că va muri curând, Marie Lenéru că va muri odată, dar tot atât de mult prețuia zilele. La 10 (!) ani scrie: „Dimineața nu mă închin cu atâta evlavie ca seara, fiindcă dimineața nu mă tem atâta că voi muri cum mărem seara."" Apoi ca tânără fată: „De ce nu sunt mai veselă? Trebue să fiu. Deasupra tuturor fericirilor vieții este viața însăși. Și viața sunt eu.18 La 21 de ani răsuflă încă, ușurată: „N’am decât 21 de ani. Mai este.” Nu-i în această exclamație numai dorința de a trăi mult, cât teama că nu va avea timp destul pentru a-și desăvârși personalitatea, pentru a-și „reuși” viața. Ideea aceasta pusese stăpânire pe dânsa și o urma ca metodă, ca pe singura rațiune a vieții ei excepționale, ca o răzbunare asupra scăderilor ei fizice. „Și totuși am neclintită siguranța că poți obține de la tine totul. Nu m’am îndoit niciodată că n’ași putea da vieții aspectul pe care-l vreau eu. Așteptările și scopurile mele vi le-ași putea spune precis, voi izbuti să fac asta, și asta, și asta. Numai că nu pot să spun: „Sunt planuri pe care vorba nu-i vrednică să le exprime, singură execuția demonstrează posibilitatea lor.” Din acest punct de vedere, viața Mariei Lencru se poate socoti „realizată”. Așadar să n’o plângem. Nenorocirea ei, care-i procurase o concentrată viață interioară, care o ferea să-și risipească ideile și timpul, și o scosese „din turmă”, i-a fost cel mai mare sprijin în atingerea „sublimului” pe care-l visa. Ea însăși înțelegea aceasta pe măsură ce dobândea conștiința personalității sale; ajunsese astfel să-și iubească nenorocirea ca pe o tovarășă, ca pe un „viciu”, ajunsese să se înspăimânte la gândul că s’ar putea însănătoși, căci vindecarea ar îndepărta-o de la ținta ei, ar lipsi-o de bucuriile pe care știuse să și le plămădească cu răbdare zi cu zi. „Pedeapsa cea mai descurajantă pe care Dumnezeu mi-ar putea-o da, ar fi să mă vindece astăzi”. Marie Lenéru nu mai mergea acum în marginea vieții ci plutea, orgolioasă, deasupra. Am dori ca această lătare a firii ei să nu pară nimănui o poză, o pretenție a „scriitoarei”. Din extazul înălțimilor pe care Marie Lenéru știa să le urce, exclamațiile acestea nu sunt decât prea naturale. Ș’apoi, ea n’avea nimic comun cu slabii cari se resemnează sau se lasă târâți de valul moleșitor al lamentărilor; dreaptă, voluntară, eroică, ea trebuia sau să se războiască cu nenorocirea ei sau s’o imbrățișe, să blesteme sau să binecuvânteze. Marie Lenoru se răzvrătea uneoridar mai adesea binecuvânta. Desigur, nu poate fi vorba de fericire și mai puțin încă de o viață normală. Toate paginile Jurnalului sunt adânc impregnate de tristeță, de plictiseală, de sbuciumul continuu al păsării din colivie. Dar chestiunea este alta. Dacă Marie Lenéru ar fi avut de ales între aceste două posibilități: întoarcerea la sănătate, însă ca femeie mediocră, ducând o viață mediocră, — și infirmitatea ei, însă cu toate satisfacțiile spirituale pe cari le dă geniul și pe care ea le dorea tot mereu cu mai multă intensitate, Marie Lenoru ar fi ales fără ezitare pe aceasta din urmă. O pagină din Jurnal ne va întări spusele: „Aseară m’am așezat după perdeaua ferestrei din sufragerie, ca să mă scalde razele lunei. Am cerut cu ardoare toată fericirea care se poate imagina. A acum nu mă mai socotesc vulgară cerând fericire! Crezi într’însa mai mult sau mai puțin, dar mai bine să-ți faci despre ea o viziune măreață și să o dorești cu furie. Lumea poate sfârși cu un faliment: să ai cel puțin dorinți mari de pierdut! Am cerut" să mi se dea înapoi tinerețea, ochii mei frumoși, muzica. Am cerut frumusețe, talent, avere, gloria „acest doliu strălucit al fericirii”, dragoste, prietenie, aventurile care accelerează existența, tot ce compune viața in sfârșit, și de cari nu te poți lipsi fără suferință sau plictiseală. Și totuși, a nu avea nimic, poate fi un tot atât de frumos lucru. Inutilitatea este o consecrație. Voi trăi în imobilitatea mea mai mult decât o sută alții în mișcarea lor, voi trăi în singurătatea mea mai mult decât ol mie alții în iubirile lor, îmi voi procura fericiri atât de stranii, atât de noi și de mărețe, încât celelalte, fericirile cunoscute, fericirile vulgare, le voi respinge ca pe niște haine scoase din uz, purtate înaintea mea”. Privit din latura aceasta, jurnalul Mariei Lencru nu-i numai o lectură de fină intelectualitate, cu delicioase surprinderi la fiecare pagină, el poate fi — mai ales pentru cei cari duc deasemeni prin viață povara unei grele suferinți — o pildă rară și un convingător îndemn. Marie Lenéru a murit în 1918, în vârstă de 43 ani, la Lorient unde se refugiase în timpul războiului. ALICE GABRIELESCU Maria Lenéru Autobiografie Sânt un cuvânt, omis dintr’o poemă Pe japoneze file editată Și osândit de-a soartei anatemă Rămas-am pân’acuma o erată. Ediția e astăzi epuizată Și alta ’n loc ar fi o grea problemă... Voi pribegi stingher... deși ca’n vată în mine port strălucitoarea stemă A unui gând nebănuit și pur. Voi fi stingher... destinul mi-a fost dur. Dar îmi surâde-o dulce ipoteză : Ce-ar fi ca două brațe moi și fine Să desfășoare, vai, și pentru mine O caldă și discretă paranteză...TUDOR MÂNNEȘUP