Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1926 (Anul 7, nr. 300-303)

1926-09-05 / nr. 300

ANUL VII. — N0, 300 je LEI EXEMLARUL IN ȚARA 12 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE cnH..TAB. . 1 AL. V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI.I CONST. MILLE 1897—1920 FONDAT îN 1893 DumInică, 1 Septembrie 1926 Criza stilului E vorba de literatura franceză, negreșit. Patria grijei­­ literare, a preocupării tehnice, a scrupulului retoric e încă­­; tot acolo. v . Jean Cocteau, simplu și hotărît, coboara pe Flaubert jos — jos de tot — și ridică sus — sus de tot — pe Balzac și pe Stendhal. Din punct de vedere strict artistic: — aici e noutatea acestei clasificări. Tot așa de hotărît degradea­ză șide pe Flaubert, și tot pentru a întrona pe Stendhal. Iar Marcel Proust declarase că nu scrie pentru cei ce se chiamă „oameni de gust“. Și a practicat cu stăruință tot mai mare neglijența în ritm, a etalat nepăsare aproape ne­politicoasă față de atenția, de fantazia, și în sfârșit față de răbdarea cititorului. Toate astea cu bună știință. Firește, Proust n’a scăpat de stilul frumos, și el plachează, ca ori­care alt maistru al stilului frumos, bucata de bravură care la dânsul e adesea cu savoare și aromă de cofetărie lite­rară feminină. Revoluția stilistică e foarte conștientă. Desigur istețul Cocteau nu-i până ’ntr’atât copil farsor încât să-și închi­puie că acei cari se interesează de scrisul lui sunt destul de dobitoci ca să crează că el scrie cum îi vine —■ că nu face, mă rog, stil. Balzac, în adevăr, scria cum îi venea. Cum îl­­ ierta, adică, graba tragică a vieții sale de zăpăcit naiv și fantast, blestemat de o soartă sângeros ironică să se viseze tip tare și erou financiar. Stendhal a vrut, zice, să scrie în stilul Codului civil. Adică: sobrietate non plus ultra, — ca să înfunde pe Chateaubriand, și în general ca sa arate lu­mii cât de ridiculă e retorica romantică. Totuși Codul civil­­ nu l-a putut imuniza atât cât crezuse, și i se întâmplă lui Stendhal să scrie frumos. De pildă așa: ,Sans perdre rien de sa douceur et de son accent res­­peqtueux, la voix de Lucien s’éclaircit et prit de I'éclat... 11 sut faire apparaître cette nuance de familiarité délicaté qui convient â deux âmes de mérne portée, lorsqu’elles se ren­­contrent et se reconnaissent au milieu des masques de cet ignoble bal masqué qu’on appelle le monde. Ainsi des anges se parleraient qui, partis du del pour quelque mission, se rencontraient, par hasard, ici-bas. Sau: ,Pourquoi ne pas en finir? se dit-il enfin, pourquoi cet­te obstination â lutter contre le destin qui m’accable?.. D’oîi Ment cette obstination â vivre? Manquerais-je de termeté? i.Ou’est-ce-que la mort? se dit-il en ouvraint lacaisse de ses pistolets et les considérant. Bien peu de chose en vérité; il 'faut étre fou pour s’en passer. Ma mere, ma pauvre mere se meurt de la poitrine; encore un peu de temps, et je de­­vrai la suivre. Je puis aussi partir avant eile, si la vie est pour moi une douleur trop amére.. Le commandeur, mon pére lui-méme, ils ne m’aiment pas?.. C’est un petit devoir qui m’attache â eux...“ Ce mot devoir fut comme un coup dfe foudre pour Octave. „Un petit devoir! s’écria-t-il en s’arrétant, un devoir de peu d’importance!.. Est-il de peu d’importance si c’est le seul qui me reste? ...Quoi! j’ai l’or­­gueil de me croire supérieur â tons les dangers... Quelle pe­titessel et je me croyais si ferme...“ Monologul e de altfel deplin potrivit cu fizionomia ju­nelui Octav: „beaucoup d’esprit, une taille élevée, des ma­­niéres nobles, de grands yeux noirs, Ies plus beaux du mon­de auraient marqué la place d’Octave parmi Ies jeunes gens Ies plus distingués de la société, si quelque chose de sombre, empreint dans ses yeux si doux, n’eüt porté â le plaindre plutőt qu’â l’envier. II eut fait sensation, s’il eüt désiré parier; mais Octave ne désirait rien... Quelle que fut la cause de sa profonde mélancolie, Octave semblait misanthrope avant l’âge...“ Deci junele e croit întocmai după patronul de pe vre­mea aceea, care astăzi servește exclusiv maiștrilor literari de la mahala — și întru­câtva chiar după regulile insupor­tabilului Chateaubriand, combinat, cum se și obișnuia, cu Byron. Când junele Octav, de pe corabie, vede coastele Greciei, strigă: „Je te salue, o terre des héros!“ Și ia o­­travă! „Au point du jour on le trouva sans mouvement sur le pont... Le sourire était sur ses lèvres, et sa rare beauté frappa jusqu’aux matelots chargés de l’enseveuir“. Stilul se răzbună. Stendhal voise, cu o înverșunare a­­proape copilăroasă, să distrugă stilul; și, fără veste, ajun­gea să-i copieze tocmai formulele cele mai plate. In fond, sobrietatea și uscăciunea distinsă, ca și psihologismul im­placabil de care visa, se realizase, cu vreo patruzeci de ani mai înainte concetățeanul său, generalul Laclos. Rămâne însă hotărît că oameni atât de deștepți ca Gi­de și Cocteau condamnă stilul frumos, scrisul artist — cel puțin în teorie îl condamnă. Probabil mulți alți literați mai mici repetă cu temperament această condamnare. Chateaubriand — Flaubert — frații Goncourt — Re­nan — France — Loui — Barrès, au să fie, cum se vede, și ca să rămânem la somități, victimele strălucite ale aces­­­tei răsturnări literare. Sau altfel spus, este răzvrătire con­tra moștenirii clasice însăși, contra literaturii latine, cu , alte cuvinte contra spiritului elin. In scurt: contra Frumu­­­­setei. Unul din capii revoluției, Gide, e grav infectat de li­­­­teratură rusească. Și de unde se poate învăța mai temei­­­­nic disprețul de retorică și de stil frumos decât de la Rusi? . Profesorii de literatură și literații francezi francizanți, ca­­ Sarcey, Brunetière și Lemaître, când afuriseau pe vremuri , influențele străine, pe Scandinavi și Ruși mai ales, presim­­­­țeau rostul și direcția primejdiei. Fără îndoială, profesorilor nu le plăcea nici scrisul „artist“, le părea fals, exagerat, amintit chiar. Sensibilita­­­­tea și imaginația din care rezulta scrisul acela nu se potri­vește cu obișnuita sensibilitate și imaginație a profesorilor de literatură. Aceștia preferă, natural, scrisul normal, ne­căutat, ca al lui Balzac și Stendhal. Normalul literar Taine se închină acestor doi și lui Musset, și rămâne, în definitiv, certat cu estetica lui Flaubert și mai ales cu maniera fra­ților Goncourt. Pe cei doi romancieri, psihologul și istori­cul îi iubea de­sigur și din interes­­ științific. Alți profe­sori, mai concilianți decât Taine sau Brunetière, au adoptat în rândul modelelor pe unii scriitori artiști, în măsura în care îi consacra succesul public, câteodată și în măsura în care acei scriitori ajungeau să simpatizeze cu tradițio­nalismul și naționalismul de esență clasic latină, pe care-l cultivau tot mai intens mulți dintre universitari. Astăzi, artiștii care s'au apucat să­ dușmănească „sti­lul“ confirmă curios gustul profesorilor de acum jumătate­­ de veac. Cu această ocazie ei neglijează adevărul, că acei scriitori artiști au apărat literatura de banalizarea diletan­­tică și foiletonistă, că au întreținut și au îmbogățit original patrimoniul artistic al țării lor. Această condamnare a stilului frumos se combină ea oare cu întoarcerea la vreo nouă „simplicitate clasică“? Dar din punctul de vedere al disciplinei clasice, Balzac și Stendhal apar ca niște foarte stranii modele. Unul e in­form sau diform, celălalt e diletant,declarat. Am observat însă că Gide e îndrăgostit de literatură rusească, iar Coc­teau, la urma urmelor, e autorul Potomakului. Nici unul, nici altul nu pot face, cred, fericirea clasiciștilor., Dar, însfârșit, tinerii iluștri, prin urmare stăpânii cea­sului literar, nu mai sufăr scrisul dinadins frumos. Nu se mai permite peisaj și nici un fel de inventar de impresii ar­tistic-poetic, în genul Flaubert, sau Goncourt mai ales, sau liric-a­bracul anticarului estet Pierre Lonys. ]n „scrisul artist“ peisaje și alte inventare pitorești e­­rau vârîte, de obiceiu, fără potrivire cu persoanele și situa­țiile din povestire .Era deci pură indiscreție din partea ar­tistului, lipsă de bună creștere, grosolănie de pedant care vrea să arate ce poate și dă busna. Aici critica tinerilor e în totul binefăcătoare. Gratiile lipicioase ale lui Renan, profesorul cu marafe­turi de artist de mult le-a luat peste picior Huysmans, și alții. Cu drept cuvânt, în cazul profesorului marafetos me­toda stilului frumos devenise o strâmbătură prea supără­toare. — Anatole France, totdeauna a plecat la farsă sub­țire, a întrebuințat adeseori metoda stilului frumos pentru efecte parodistice: în flistoire contemporaine, în l’lle des Pingouins, în le Miracle de Saint Nicolas, sunt aplicate în bătaie de joc, cu superioară virtuozitate, toate formulele și ritmurile stereotipe ale retoricei clasice. Cred că, în a­­ceastă procedare a lui France ,se învederează original dis­creditarea fatală a unora dintre elementele stilului frumos. * stc » Criza — sau probabil moartea parțială a acestui stil — trebuia să se întâmple în Franța, fiindcă acolo, de atâta vreme, artificiul verbal figurează ca obligația cea dintâi a moralității artistice. Enfin Malherbe vint — începe versul de școlară cele­britate, și dacă în zilele noastre un literat de duh a comen­tat acest evlavios hemistih cu ștrengărească malițiozitate, zicând: N­ aurait mieux fait de ne pas venir — n’avem ce face: Malherbe rămâne strămoșul solid al literaturii fran­ceze. „Il n’est pas indifférent pour une poésie de prendre ain­si son point de départ, sa source classique en haut lieu, et, par exemple, de descendre de Dante plutet que de sortir pém­blement de Malherbe"—spune, ager și cuminte, Sainte- Beuve. Dar de la această naștere penibilă literatura france­ză a rămas cu pecetea glorioasă a dificultății. Acum, din exces de rafinare stilistică, s’a iscat criza stilului. Să nu scrii frumos, în franțuzește, a fost totdeauna faptă de scan­dal. Comentarul lui Malherbe asupra lui Desportes, sau l Arta poetică a lui Boileau, sau nenumăratele note și co­­­­mentarii literare ale lui Voltaire — toate stau sub aceeaș autoritate aspră a scrupulului stilistic. Flaubert s-a întors­­ la fanatismul lui Malherbe-Boileau, fiindcă subiectivismul , romantic și lăbărțarea scrisului jurnalistic amenințau să a­­­runce proza franțuzească în friciune caraghioasă. Și n’a­­ lipsit, poate, prea mult producției gâfâite a lui Balzac să cază la nivelul terfelerii stilistice a unui Rétif de la Breton­ , pe care, fiind tipograf, își rețuia de a dreptul necontenitele­­ inspirații. Flaubert și Parnasienii au îmzdrăvenit conștiința lite­­­­rară care se mutase, biruită de pretexte umanitare la Hu­­e­go și George Sand, sau religioase în groaznicele diluări ale­­­­ui Lamartine, sau înăbușită de preocupări „științifice“ și­­ semi-moralistice cum a fost în cazul lui Balzac. De atunci,­­ literatura franceză s’a făcut tot mai mult artistă. Imensa ei­­ diversitate și bogăție, de la începutul simbolismului încoace,­­ o fac să fie, pentru lumea întreagă, cea mai înaltă și mai­­ grea școală literară. Criza stilului nu poate fi înțeleasă po­­­­trivit decât în legătură cu excesul de încercări, și de reu­­­­șite artistice, din care a rezultat. " Trebuie apoi luat seama că tinerii sunt și nedrepți; sunt doar revoluționari. In Flaubert, stilul-ornament nu vi­ne să ne supere decât în Salambo, mai rar în Madame Bo­­vary și în.Un coeur simple. — L'education sentimentale e aproape cu desăvârșire curată, iar la Tentation de St. An­toine, Saint Julien și cu deosebire Bouvard et Pâcuchet inaugurează o sobrietate nouă: stranie aproape, poezie dis­cretă până la uscăciune, sau simplu și aspru referat. Cu Balzac și Stendhal, pe care tinerii îi fac idoli, se întâmplă că, celui dintâi, din neglijentă, celui de-al doilea din goană după originalitate, te scapă să facă stil frumos de o deplorabilă calitate: retorica melodramei și a roma­­nu­lui romantic ii pândea, și ei se găseau dezarmați chiar în­ fața celor mai de jos forme ale acelei retorice. In orice revoluție literară trebuința de a înalța idoli fără cusur întunecă mințile cele mai agere... Pe cele mai puțin a­­gere le ademenește astăzi, la Balzac, lupta cruntă pentru parvenirea economică.— la Stendhal: delirul snobistic. In aceste patimi societatea actuală repetă curios pe cea de a­­cum o sută de ani. Balzac și Stendhal sunt proaste modele pentru plăpân­dele literaturi începătoare, care încă n’au scăpat de slăbi­ciunea imitației naive. Amândoi provoacă și întrețin dile­tantismul, l’ă peu prés tehnic, procedura expeditivă de dra­gul, cum se crede, al ideilor și al „psihologiei“. Diletantul își face numaidecât iluzii asupra valorii literare a aventu­rilor sale­­ sufletești. Pe astfel de oameni, destinați să rămâie pe dinafara artei literare, Balzac și Stendhal îi ten­tează dezastros să facă o„literatură trăită“, pentru că a­­mândoi au o retorică teribil de „â la portée de tout le mon­de“. Balzac trăia și lucra într’un zor perpetuu. Iar pentru Stendhal, literatura a rămas, în fond, ocupație secundară Acum câțiva ani, un critic, pornind de la faptul acesta, sem­nala ca simptom specific, că Stendhal a lăsat atâtea roma­ne neisprăvite: munca literară îl desgusta. După schițarea subiectelor i se istovea curând voința artistică... Rémy de Gourmont scrie despre Mérimée : I­ cerit vraiment trop comme cela vient... Jamais, à coup sur, et ceci encore ile différencie de l’artiste original, il ne se préoccupe pas de la forme... Pour lui, le sujet d'un conte était tout.. La plupart de ses contes furent ecrits pour arracher un compliment et un sourire â des lèvres ai­mées. — Intre Mérimée și prie­tenul său Stendhal, această caracteristică neglijentă nu e asemănarea cea mai mică nici cea mai puțin instructivă. Pentru literatura noastră tocmai scrupulul artistic, îm­pins până la exces, inclusiv; sau cum zic banalii neliterari, „chinuirea formei“ — e specific salutară. Și apoi, dacă o punem in față cu propria lor practică literară, critica, pe care o fac stilului Gide și Cocteau, pare o glumă care, în parte cel puțin, se apropie infinit de farsă. PAUL ZARIFOPOL Simțea, că albi cum sunt, mă­­ nebunesc Si că să vrea, de sângele-mi avidă, Cu dinții pieptn­­n două să-mi deschidă. Să-mi muște inima cu ei — primesc Și mă luptam cu suflet bărbătesc Să ’living in mine patima toridă, Dar ea, ca energia să-mi ucidă, Râdea mereu cu râsul ei drăcesc. Răpus precum sub grindină răsadul, Vierbea în mine când râdea tot iadul Si totuși isbuteana și-atunei s’o 'nfrunt. Dar ea, spre-a’mi tulbura lumina mintii, Râdea mereu cu râsul ei cel crunt, Râdea mereu, ca să-și arate dinții. MIHAI CODREAN!/ O întâlnire de necrezut-------­ Cu cât m’am depărtat de el cu atât momentul lucru­lui petrecut mi s’a părut mai neînțeles și mai puțin ade­vărat. Din ziua memorabilă a evenimentului am căpătat o preocupare nouă, ca omul sănătos, copleșit pe neaș­teptate de o boală sensațională, la care se gândește fix, pe care o urmărește sporind, în care crede și nu­ crede îndeajuns, înfricoșat că există și nădăjduind că se înșeală. In capul meu totuș normal și în viața mea totuș orânduită, încăpuse din senin o pricină incurabilă de desordine și desagregare. Tot ce deprinsesem cu sângele dela părinți și cu mintea dela învățătorii mei, se afla dintr’o dată înlăturat. Arhiva mea­ sufletească se rasvră­­tise, muzeul meu experimental se întuneca. Bijuteriile, sucurile, otrăvurile, prafurile și peticele de soare și de ceafă, din care se compuneau într’ascuns certitudinile, îndoielile și chibzuirile mele, își perverteau în văzul meu și în simțirea mea, care strălucica, care aroma. 1 Intorcându-mă din pădure acasă, nu am spus nimă­­nuia nimic. Un sentiment de bucurie deplină, cel puțin după interpretările mele, umpluse golul meu vechi, de care sufereau toate noțiunile, și se instala cu un cor tumul­tuos, înăbușind vocile solitare și izolate de pân’ atunci. Am refuzat să cinez și m­’am închis în biblioteca tatălui meu, în care am răsfoit până la ziuă. Obosit și descurajat, am adormit pe documente. Cine putea să fie el ? Buda, Adam, Lucrul-cel-ce-umblă-prin-întuneric ? Cine-i mai văzuse? Nici o carte, în nici o limbă, nu vădea urma aces­tei apariții. Pare că se găsea ceva, ca o atmosferă, des­pre el în Apocalips, dar foarte puțin și imprecis, ca un capăt de sfoară mai groasa, într’un vagon cu frânghii și câini uzați, trimiși la uzină,­pentru ca resturile să poată fi regenerate în amestecul cu­ materii prime noi. A doua zi, m’am întors în pădure la aceiaș oră ca în ajun­, și am așteptat degradarea vânătă totală a luminii, numărând zborul pasărilor de pradă, aruncând cu pietre ca un prost în gaura milenară a muntelui și ascultând vâjâitul căde­rii și șoaptele înmulțite ca niște nevăzute frunze. înainte de căderea zăpezii m’am dus în fie­ce zi în pădure. Împotriva obiceiului, am rămas la castelul bu­nicilor mei­ până în Octombrie, în ceasul viscolului lung. Posomorât șî despre anizăt nu m’am înapoiat în oraș decât ca să mă închid în camera mea cu alte cârti și alte documente. întreaga iarnă mi-am consumat-o într’o corespon­dență unanimă cu universitățile mari și cu toți învățații diverselor discipline, din lume. Semnalându-le prezența unui fenomen de necrezut, în pădurea și muntele burgu­lui, moștenit din timpurile medievale, ceream savanților identificarea unei similitudini sau măcar un aviz științific concludent. Răspunsurile, stranii și incoherente, mi-au confirmat puțina îndemânare a inteligenților de elită, de a se tran­spune într’o gândire încă negândită și de a opera cu facultățile expresive într’un câmp necunoscut. Ei stau înaintea unei probleme neașteptate, încremeniți ca niște cumpeni de fântână, clasificate să scoată apă numai din puțul lor, cu o mișcare uniformă și un scârțâit uniform. Singură spălătoreasă familiei, o bătrână din munte, care a spălat și scutecile moșului meu, singură ea, căreia după trei ani de cercetări universale, m’am spovedit, mi-a răspuns cu o cumințenie de Hamlet : — Sărut mâna, nu mă mir. Am văzut multe într’o sută patruzeci de ani și oamenii văd îndeobște mai puțin pentru că văd în timp mai scurt și pentru că văzul se pri­menește și moare închis cu fiecare vis. Dacă m’am hotărît, în sfârșit, să povestesc în scris întâlnirea din pădure, am făcut-o cu intenția de a lăsa în sfârșit urma, pe care eu nu am putut-o descoperi nicăieri. Probabil că urmă nu există din pricină că oa­­­menii care s’au mai întâlnit cu el, ori nu au știut să scrie ori le-a fost scârbă să întocmească dovezi, socotindu-se deșarte. Căci nu-mi vine să cred a fi cel dintâi și nici cel din urmă călător al planetei, favorizat. In neamul meu întreg mă bucur de­ o reputație revoluționară, acuzat că nu am adaos la moștenirea străbunilor mei nimic, ba mai vârtos că o risipesc în binefaceri și trândăvie , vreau sa las copiilor mei mândria că tatăl lor s’a întâlnit cu a­­cela, pe care nimeni nu-l știe și nu l-a știut. De câte ori adversarii lor le vor arunca în­ față a­­precieri despre puturoșia socială a părintelui lor, ei,să poată ridica ofensa, obiectând orgolios că tatălui lor, a Continuare In pag, H-a

Next