Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1926 (Anul 7, nr. 300-303)
1926-09-05 / nr. 300
„ADEVĂRUL LITERAR și artistic« . Mica gară de sat închipuia, din cărămizi, o colivie roșie pitită acolo, la poalele munților uriași. Era Sâmbătă seară și, — pe lângă țăranii care porneau cu trenul sus, în munte, — mai așteptau pe peronul îngust și câteva femei ,,bucureștencele” cum li se spunea prin partea locului, neveste de mici funcționari din Capitală care, neputându-se duce în localitățile scumpe se mulțumeau să stea patru săptămâni — pe timpul verei — în sătucul acesta strâns într’o chingă verde de brazi. O săptămână întreagă femeile jucau cărți, se vorbiau de rău, se certau și se împăcau. Sâmbăta era ziua cea mare: se sosiau, din Capitală, bărbații rămași la slujbe. Cu un ceas înainte de venirea trenului, se înființau pe peron și se plimbau nerăbdătoare de colo până colo, cu copiii de mână. Se opriau, își potriveau voalurile — toate înlocuiseră pălăriile cu voaluri mari, ca și când ar fi purtat o uniformă — și vorbiau în șoapte: — Ai văzut pe Petreasca? Doamne, ce suliman pe obrajii ei... — Păi n’ai băgat de seamă duminica trecută, când la condus pe bărbatul său, zgârie niște ochi la un călător dintr’a’ntăia, de ți-era mai mare mila de ea! — Ce milă, sora? Scârbă... nu milă... Câteodată, se opriau toate — în cerc — și glumiau: — He! noi îi așteptăm și lor le-o fi părând rău că vin! Ce crezi? Singuri, de capul lor la București... — Ba vezi că nu! Ce crezi că nu-și fac de cap, dacă au scăpat de noi... Apoi se despărțiau iarăși, două câte două și porneau șoaptele: — Ce rost avu și asta? Ea-i judecă pe toți ca pe-al ei, un descreerat! — Lasă, dragă, că și merită, prea e șleampătă! Ce să vadă omul la ea... Mai singuratecă, mai străină parcă decât toate sta Elena Darie. Rămăsese înfiptă în capătul peronului, răzimată de un felinar, cu copilul de mână, cu ochii țintă, în depărtări... ...■ Vine sau nu vine? Sâmbăta trecută n’a venit... S-a așteptat degeaba. S-a telegrafiat abia Luni că vine Joi, de Sân-Petru. N’a venit nici Joi. Oare astăzi, o veni?... — Mămico, mai e mult până să vie trenul? — întrebă într’un scâncet copilul. Elena tresări, se uită plictisită la băiețel și-i răspunse aspru: — Ai răbdare! O să vie el odată și-odată! Copilul puse capul în piept, ghemuindu-se parcă și cercând să se facă mai mic ca să n’o supere pe mamiă-sa Femeea gândi necăjită că din pricina copilului i se trage toată suferința. Dacă nu s’ar fi îmbolnăvit el de pneumonie și dacă nu i-ar fi recomandat doctorul, „schimbă aerul imediat că altfel pierzi copilașul!” — a, desigur, nici nu s’ar fi mișcat din București, ar fi rămas toată vara acolo, lângă bărbatu-său... ..Hm! Când a fost să plece, „tant’Mairie” i-a spus: „Nu pleca! Bărbatul trebue ținut din scurt...” Și n’ar fi plecat, dacă n’ar fi îndemnat-o și bărbatu-său și doctorul: „Gândește..te! Faci un sacrificiu, dar îl faci pentru copil...” Acum, iacă! Emil nu vine... Elena tresări. Cine i-a spus că nu vine? Poate să vie... Că n’a venit rândul trecut? Dar asta-i altceva. A fost, desigur, ocupat. L-a oprit șeful la ore suplimentare, cum îl oprea de atâtea ori și astă iarnă, dumincile. Dacă ar fi vorba de petreceri, i-ajung lui șase zile pe săptămână cât stă singur, la București. Ba tocmai de aceea, ar veni. Ar veni des, foarte des, ca să nu-i dea nimic de bănuit... Dacă n’a venit până acum, se vede că nu se știe vinovat cu nimic... Tocmai atunci, trecură pe lângă Elena două vilegiaturiste: — Da lasă-i încolo de bărbat, madam Darie — glumi una din ele — ce te topești așa de dorul lui? Elena zâmbi plictisită, dar un gând rău i-se înfipse în minte: de ce să facă tocmai cu ea gluma asta? Desigur, toate râd de ea: îl așteaptă ca o proastă și el își face de cap la București! Elena simți un val de sânge cald în obraz și, desprinzându-se anevoe din loc, porni cu pași legănați pe peron. — Mămicule, sunt ostenit! — scânci iarăși copilul. — Taci din gură! — țipă femeea. — Toată ziua mă sucăi, mămicule sunt ostenit... mămicule mi-e cald... mămicle mi-e sete... N’am liniște din cauza ta! Copilașul își înăbuși lacrimile într’un sughiț adânc. Femeea se uită nerăbdătoare, în depărtări dar trenul au se tăria. ...Mâine seară se întoarce și ea, cu Emil, la București. I-o spune verde: „Nu mai pot rămâne aici, fără tine! I nebunesc...” Doctorul i-a spus să stea cinci săptămâni. A stat trei. Destul. Copilul s’a întremat de-ajuns. ...Nu, hotărât, nu mai poate răbda chinul ăsta! De patru nopți, n’a mai închis ochii. Acelaș și acelaș gând: „Ce-o fi făcând Emil acum? S’o fi dus acasă? O fi la chef cu prietenii? Poate și cu femei...” — Cum ațipia, îl visa. Și ce visuri! Odată, l-a visat în brațele Rozei, bucătăreasa, el plângea și ea îl săruta de foc... Altădată, în Cișmigiu cu Ernestina, croitoreasa. Râdea cu poftă și-i spunea Ernestinei: „Proasta de Elena, m’așteaptă...” — Se trezia aiurită, tremurând toată, lac de nădușeală... Elena se uită încă odată în sus pe linie: trenul nu sosia. Privi în jur: celelalte râdeau, glumeau, se veseliau. Ce femei fericite! Ea singură sufere... Și fără rost. Emil e om așezat. Toți prietenii lui o spun. O spun chiar cu dispreț: „A! pentru bietul Emil garantez eu madam Darie!” De cinci ani, de când sunt căsătoriți, ea n’a avut nici un prilej de bănuială. Acum însă, în satul ăsta tăcut și monoton, între femeile astea rele, i s’a stârnit în minte vârtejul gândurilor rele... ...Cine știe! S’au mai văzut destule cazuri: bărbați care și-au înșelat femeile după zece ani de căsnicie! Hm... Până acum, Emil, n’a avut prilejul. Cinci ani, de când s’au luat, nu s’au despărțit o singură zi. Unde se ducea el, se ducea și ea. Chiar când el pleca pentru o zi, cu slujba lui, — ea îl însoția. Acum, de ce a trimis-o singură? — „Am de lucru... Nu pot pleca...” — așa i-a spus: Cum „de lucru?” Tot omul are o lună pe an concediu. Numai el, nu. Poate că n’a ținut cu tot dinadinsul să plece. I-o fi plăcut să rămână singur, în oraș... ...După cinci ani... s’o fi plictisit.. .....O fi vrut „să varieze...” Elena simți o durere adâncă, în moalele capului, parcă o sfredelia un cuib înroșit în foc. Pământul se învârti în juru-i. Se sprijini de un copac. Copilul o privi speriat: — Ce ai mămicule? In clipa aceea, Elena simți durerea mai adânc, măi crud. Vorbele copilului, vocea lui scâncită îi pătrundea prin ureche și se opria acolo, în moalele capului: — Nimic! N’am nimic! — răspunse ea, cu fălcile în•ilobate cu ochii închiși. După o clipă, deschise ochii mari și se uită speriată în juru-i. N’a văzut-o cineva? — Nu, n’o văzuse nimeni... ...Ce chin! Și toate astea, din pricina copilului... De când a venit pe lume, numai necazuri a avut de pe urma lui. Bolnăvicios. Slab. Sâcâitor. Ea n’a mai avut o zi de liniște, de trai adevărat de când îl are pe Dănuleț. A fost o piedică în calea ei. Nicio plăcere. Nicio distrație. Mereu, copilul! „Hai acasă, să nu se fi trezit copilul...” „Nu putem pleca încă, n’a adormit copilul...” Parcă și Emil s’a înstrăinat de ea și-l iubește mai mult pe copil!... Elena se gândi iarăși la Emil, i-a scris rar. Când e plecat din București, i-a făgăduit: „Iți scriu de două ori pe zi”. I-a scris odată — o singură dată — pe zi. Și au trecut zile, când nu i-a scris de fel... Și ce scris? Două-trei rânduri, pe o carte poștală. Așa, ca să scape de o obligație plictisitoare... Clopotul de de-asupra ușii șefului de gară, bătu de trei ori. Elena tresări. Ii părea rău că se apropie sosirea trenului. Dacă n’o veni Emil? Cel puțin așa, trăia cu nădejdea că va veni... Pe peron, — trecu o înfiorare, un freamăt. Șeful ieși solemn, netezindu-și mustața și așezându-și mai bine șapca roșie. Un duduit surd... Inima Elenei zvâcnia, precum zvâcnia pământul vestind apropierea trenului. Un finerar prelung, care se înfipse acolo, în moalele capului, unde cuiul roșu în foc abia își mai încetinise chinuitoarea sfredelire. Elena simți un nod in gât. I se tăiau picioarele. Așa trebue să se simtă omul, care așteaptă hotărârea judecății: va fi osândit sau achitat? Acum, când trenul se apropia, Elenei i se părea fiecare clipă un ceas. Prea vine încet! Ar fi vrut să fie într’o secundă în gară, să vadă: a venit sau nu Emil? Să se isprăvească așteptarea, care-i tulbura întreaga ființă! Mașina intră in gară, gâfâind și scuipând spre crestele munților colaci negri de fum. Elena se grămădi cu copilul de mână la ușa primului vagon. Emil nu era. Trebue să fie dincoace! Și fugi, târând copilul după ea, ca și când i-ar fi fost teamă ca Emil să nu plece mai departe.... Nu era nici acolo. Coborîră câțiva inși, erau bărbații celorlalte. Elena privi desnădăjduită. Ar fi vrut să strige: „Emil! sunt aici Emil...” Se stăpânia, ca să-și sugrume chemarea în gâtlej. Nu se poate! E aici... Poate că a adormit un tren, poate că doarme... Când s’o trezi la stația următoare... — Elena alergă la ușa altui vagon. Se săltă în vârful picioarelor ca să poată vedea pe călătorii din compartimente. Unul o privi lung, stăruitor. Elena trecu la vagonul următor. Auzi, lângă ea, cum bărbații sosiți își îmbrățișau femeile și copiii. Ei sunt fericiți! Ce le pasă lor!... Surțt împreună, acum! Se uită in toate părțile, cu ochii mari — ca și când ar fi vrut să înghită în pupilele dilatate întreaga priveliște. Nici un cunoscut! Nimeni, care să-i poată da măcar o veste despre Emil... — Uite-o cum îl caută ca o disperată! grăi d-na Petrescu, către soțul d-sale care tocmai descinsese din vagon. Elena întoarse capul și o privi cu ură: îi auzise vorba rea. — A! Bine că mi-aduci aminte... grăi d. Petrescu. Sărut mâinile, madam Darie... Soțul dv... Elena zâmbi. O veselie ciudată îi inundă chipul. In ochi, i-se aprinse o lumină stranie, întinse mâinile în aer, ca și când ar fi vrut să apuce o nevăzută bară de salvare și grăi pripit: — Da... da, da... dom’le Petrescu... soțul meu... Emil., ce e... soțul meu... D. Petrescu urmă stingheritoareșicum: — Soțul dv. mi-a dat scrisoarea aceasta.. Elena apucă scrisoarea. Brațele-i căzură de-a lungul trupului. Lumina din ochi se stinse. Zâmbetul îi pieri și întrebă încet, rar, înăbușit. — Ca să zică, el n’a venit... D. Petrescu răspunse: — Nu. Vine sâmbăta viitoare. E tare ocupat. — Da... sâmbăta viitoare... ocupat... mulțumesc.. Și rămase acolo, pe peron, cu scrisoarea în mână, neavând curajul să deschidă plicul, privind un gol. Șueratul mașinei o trezi brusc. Trenul porni în zăngănitul greu al fierăriei. Ea îl privi lung, până se pierdu în depărtări. Peronul era pustiu. Elena simți un gol adânc în ființa ei, ca și când trenul ar fi luat cu sine sufletul. Femeile porniră spre sat, la braț cu bărbații proaspăt sosiți. Fiecare își șoptia aceeași vorbă: — Biata Darina! Să știi că nebunește curând curând... Și Elena Darie rămase multă vreme acolo, pe peronul gol, cu copilul de mână, fără nici un gând, fără nici o simțire. Numai cuiul înroșit ii sfredelia mereu creerul și o sudoare rece la Drobortîn tâmplele, care-1 zvâcniau scurt și des... * & * I Inoptase. Intunerecul coborâse din văgăunele munților și învăluise satul. Elena Darie sta în pridvorul casei țărănești și privia departe, in gol. Peste drum, — altă casă, alt pridvor. Dar acolo, sub lumina veselă a lămpii, femeea sta la masă cu bărbatu-său. — Numai Emil a rămas la București... — Stau amândoi, unul lângă altul, își sorb în tihnă cafelele negre. Vorbesc și râd. Ce-or fi vorbind? Ce cucruri vesele i-o fi spunând el? Ce glume plăcute? Elena nu putea auzi, dar bănuia că omul povestește o întâmplare hazlie, fiindcă femeea râdea cu poftă, râdea fericită... Elena sta cu privirile pironite în micul cerc de lumină al lămpii și se uita țintă la vecinii ei. Incet-încet, chipurile lor se diformau: nasurile lor se strâmbau, gurile se lărgiau și râsul lor părea un râs monstruos, un râs venit din altă lume, râsul unor ființe ciudate, necunoscute, înfricoșătoare... Apoi, o ceață roșiatică perdeluia chipurile vecinilor și, prin ceața aceea, Elena zăria pe Emil stând la masă cu o femee. Râdeau amândoi. Fără îndoială, râdeau de ea, de Elena, care aștepta singură, aci, în satul de munte... Femeea se cutremură, închise ochii o clipă și respiră adânc aerul tare al nopții. Apoi, deschise ochii și, ca să-și aringe gândurile, se uită alături, la altă casă. Dar și acolo, un om și o femee cinau sub lumina unui felinar. Vorbeau și ei, râdeau și ei — întocmai ca și ceilalți — Da, da, au venit toți bărbații să-și vadă femeile. Numai al ei n’a venit... — Și Elena privi cu ură satul întreg, atât cât îl putea cuprinde de aci, din pridvorul casei în care sta ea. Pretutindeni Iunniii: la fiecare curte, o masă și doi oameni — un bărbat , o femee. Numai ea stă singură, pe întunerec, fiindcă i-a fost rușine să aprindă lampa. Stă ascunsă, învăluită în noapte și pândește fericirea celorlalți. In curte, lătră un câine. Elena tresări speriată. Portița scârțăi prelung. — O fi Emil!... — Și Elena simți un val de sânge în tâmple. Așteptă o clipă, — o lungă, o nesfârșită clipă, întreaga ei ființă aștepta, întrupa așteptarea. Ochii mari căutau să străpungă bezna. Inima îi svâcnia. Mâinile se încleștaseră pe marginile scaunului. Dar în curte, se auzi un pas greu și o tuse bătrânească. Elena căzu, moale, pe speteaza scaunului. Mâinile, destinse, îl alunecau în jos a desnădejde... Ce nebunie! Cum putea fi Emil? Cu ce tren să vie? La ceasul ăsta nu e nici un tren... — Singură cucoană? Era proprietarul casei, moș Neculai . Da.... — ingăimă Elena. — Bărbatu-meu vine peste două-trei zile... — Noapte bună! Și moș Neculai se depărtă agale. In noapte, Elena zăbovi încă multă vreme acolo, în tinda casei. Vecinii ei își sfârșiseră masa. Se ridicau încet, ai gesturi de oameni sătui și mulțumiți și intrau în odăi, la culcare. Toți erau mulțumiți. Numai ea nu. De ce? De ce nu i-se da și ei partea de mulțumire, ce i-se cuvenia? Prin ce meritau celelalte, mai multă mulțumire decât ea? Elena își simți sufletul râsvrătit. In clipa aceea, ura cu toate puterile simțirei sale. N ura pe moș Neculai, câte intrase adineauri în curte. Ura câinele, care Lătrase. Ura femeile, care intraseră acum, în odăile lor, sprijinindu-se alene de brațul bărbaților sosiți de la București. Ura lumea întreagă... In case, luminile se stingeau rând pe rând. Elena urmăria fiecare fereastră. S’a stins acolo... și acolo... Aici, numai s’a micșorat lampa... Aici s’a stins... Dincolo, au stins lampa și au aprins o lumânare... ...Se culcă toate. Se culcă lângă bărbații lor. Și au. Știu că sunt ai lor. — Elena simți o căldură chinuitor de dulce în trup, ca și când cineva i-ar fi turnat apă încropită în vine... închise ochii și mușchii toți se stinseră într’o supremă încordare. Și printre buzele, care-i tremurau, scăpă — ca o ultimă chemare — o singură șoaptă: — Emil... Deodată, se stârni vântul. Nori cenușii, în rostogoliri fantastice, șterseră de pe cer licăririle stelelor. Elena se simți răcorită de adierile reci, care-i jucau ștrengărește pe tâmple, necăjindu-i șuvițele de păr. Un fulger tăia, în de câțiva ani, priceputul editor Formiggini, din Roma, a dat la iveală, printre alte multe colecții, o serie de „Apologii” a mai tuturor religiilor, existente sau dispărute. Au apărut până acum apologia catolicismului, protestantismului, budismului, ebraismului, păgânismului, confucianismului, taoismului, islamismului, — iar alte câteva sunt in curs de tipărire. Broșurile acestea sunt menite — prin conținutul, eleganța și ieftinătatea lor (cinci lire) — să fie cunoscute unui public cât mai larg. Apologia budismului a fost fericit încredințată lui Carlo Formichi. Eruditul sanscritist se făcuse cunoscut încă de mulți ani prin studii asupra Indiei budiste și prin traducerea poemului lui Osragosa, „Buddhacanta”. Iar de puțin timp a dat la iveală o admirabilă istorie a „Gândirii religioase în India înainte de Budism” (Bologna, 1926) asupra căreia vom reveni, poate, în altă parte. In ultimii ani, s’a vorbit și s’a scris mult despre budism. Religia prințului din Kapilavasta a găsit chiar și câțiva credincioși printre tinerii europeni, obosiți de civilizația veacului și lipsiți de curajul de a se întoarce in sânul Bisericei. Dar a întâlnit și destui dușmani, cari ii împotriveau învățăturile lui Christ și îl învinuiau fără dreptate, necunoscând nici unul din textele sfinte budiste. Mulți au scris și au criticat budismul fără să fi răsfoit măcar discursurile din Maishimanikayo sau să fi meditat strofele din Dhammapada iar alții, dimpotrivă, s-au grăbit a ridica în slăvi dogma lui Sakya Muni și a o socoti inspiratoarea unică a creștinismului, — pe temeiul câtorva volume tendențioase, de cele mai multe ori teozofice. Nici unii, nici alții n’au cunoscut, însă, adevărata esență a budismului. N’au putut înțelege spiritul ce se vădește atât în doctrinele budiste cât și în ciivizațiile izvorâte dintr’însele. Și, fără îndoială, aveau deplină dreptate credincioșii budiști din Orient mărturisind că religia lui Buda, nu numai că a fost neînțeleasă, dar a fost compromisă în Europa. Cei ce adâncesc textele canonice budiste păstrează o puternică și ciudată impresie: marele preț ce se pune pe voința, perseverența și forțele personale ale credinciosului. In budism nu există mântuirea prin credința și numai prin credință, ca în ebraism, creștinism sau islamism. Mântuirea budistului nu e de esență divină, nu se coboară prin grație cerească, nu preschimbă fulgerător starea credinciosului din păcătos in mântuit. Dealtfel, pentru budist nici nu există o Divinitate Conștientă și Atotputernică, în voința căreia să se încredințeze. Nu există un Dumnezeu Personal. Budistul se mântuie prin propriile lui puteri, urmând calea arătată de Buda. Calea aceasta e spinoasă și anevoie de împlinit într’o singură existență. Dar credinciosul nu trebuie să piardă nădejdea și să părăsească doctrinele lui Buda, — pentru că va continua lungul și durerosul șir al incarnațiilor. Din cele opt trepte — câte numără calea desăvârșirii până la Nirvana — orișicine poate parcurge, prin voință, câteva, de la început. Orișicine își poate porunci să nu ucidă, să nu ia avutul sau femeia aproapelui, să nu spună neadevăruri și să nu bea alcoolice, (treapta I). Nu are nici o însemnătate faptul dacă crede sau nu în cutare zeu, săvârșește sau nu cutare rit. Cei cari au împlinit sfaturile de mai sus, se pot numi budiști; au făcut primul pas către mântuire. Dar drumul până la mântuirea deplină, până la Nirvana, este cu mult mai lung. Pe rând, credinciosul va trebui: să gândească drept (treapta II); să vorbească drept (tr. III); să facă fapte drepte, socotindu-se între aceste fapte, în primul rând, dragostea (tr. IV). Buda stăruie neobosit asupra necesității dragostii pentru mântuire. In predicile sale vorbește despre toate felurile de dragoste, încheiând cu dragostea sublimată și intelectualizată a monahului, ce radiază asupra lumii intregi. „Dragostea în Budism, scrie Formichi, atinge aproape o putere cosmică.” Cei ce au urcat cu încredere aceste patru trepte, pot nădăjdui intr’o apropiată mântuire. Aceasta nu poate veni însă, deplină, decât după ce credinciosul a sfârșit de meat toate opt trepte." Când dragostea a pus deplină stăpânire pe sufletul său, poate pâri mai departe, părăsind desfătările lumești și făcându-se călugăr (V treaptă). Liberat acum de datoriile sociale — pe cari, după cum vom vedea, Buda nu le disprețuește, dar crede că trebuiesc părăsite la o răscruce a vieții, pentru a putea căpăta mântuirea personală — credinciosul se poate ocupa în voie de perfecționarea sufletului său. Prin virtuți nenumărate, atinge sfințenia (VI tr.). Dar această sfințenie, afirmată întâi de oameni, trebuie desăvârșită prin studiarea adâncă a textelor sacre (VII tr.) și, în sfârșit, prin meditație (VIII tr.). Meditația e ultima treaptă a carierei spirituale. Despre sublima fericire a acestei stări sufletești, Buda și urmașii lui au scris pagini minunate, străbătute de un sfânt entuziasm. Meditația este un extaz, o stare inspirată, aproape inconștiență, zigzag de foc, zarea. Tunetul urmă, ca o prăbușire de stânci. Și ploaia răpăi repede, asemeni unei cavalcade. Elena intră în casă. Se uită buimacă în jur. Odaia i se părea cu desăvârșire străină. Parcă nu o mai văzuse niciodată, parcă acum trecea, pentru prima oară, pragul. O lampă mică, afumată... Patul... lavoarul... dulapul... Cine o adusese pe ea, aici, în odaia asta, în care nimeni nu-i era cunoscut, nimeni nu-i era prietenos? In mijlocul patului, dormin Dănuleț. Elena își întoarse repede privirile de la copil și-și înefestă pumnii, cu dușmănie. Ploaia izbi în geeomiri. Tunetele își înlănțuiau huruitul. Elena se ghemui pe marginea patului. Era singură — abia acum își da seama cât de singură era. I era frică, — frică de necunoscut, de ploaie, de tunet, de fulger, de singurătate. Nădușală rece îi acoperi fruntea, închise ochii, să nu mai vadă nimic în jurul ei. Strânse fălcile, ca să nu țipe și rămase așa, așteptând un dezastru final. Deodată, trăznetul căzu — cu un duet sălbatec — undeva, in apropiere. Elena își afundă capul în perne. Dar în clipa aceea, Dănuleț sări speriat din somn și începu să plângă. Femeea svârni, intr’o clipă, în picioare, în mijlocul odăii. Copilul țipa, țipa mereu și țipetele lui se încrucișau cu bubuiturile tunetului și cu răpăiala ploii. Femeea îl privi țintă, cu ochii mari, căscați de ură și de groază și aceeași sfredelitoare întrebare îi năvăli in ceața minții: — Cine m’a adus aici, în pustietatea asta? Copilul, — care țipa acolo, în mijlocul patului, — răspundea fară voe la întrebarea aceasta. Și intr’o clipă, Elena se prăbuși asupra copilului, într’un salt de bestie de pradă. Se prăbuși cu întreaga ei ființă și, încleștându-și mâinile în jurul grumazului plăpând al lui Dănuleț, — apăsă din răsputeri, strânse cât putu, înăbușind strigătele copilului, în timp ce — afară — ploaia se depărta, tunetele se răriau și fulgerele abia mai brăzdau la răstimpuri îndelungi, intunerecul... TUDOR TEODORESCU-BRANIȘTE prin care sfântul cunoaște nemijlocit tainele Universului și cruntul adevăr al existenței. Din pricina acestei însemnătăți date valorii personale voinței omenești, din aspectul „raționalist” al treptelor carierei spirituale, în care nu intervine nimic extrapământesc, din lipsa unei Divinități, concepute ca o Unitate Conștienta, Atot-Puternică, cu posibilități de manifestare în lumea și asupra noastră; din toate aceste pricini, Budismul a fost socotit ca o religie seacă, lipsită de suflul mistic al ebraismului sau creștinismului, egoistă și „materialistă”. împotrivirile acestea, însă, sunt departe de a fi confirmate de texte. In imensa literatură budistă se găsesc nenumărate opere, predici, legende, cari vădesc un cald și inspirat misticism. Misticism. — pentru că exaltă dragostea către aproapele, către viețuitoare, către întreaga Natură. Misticism, — pentru că sufletul cântărețului, sau al predicatorului, e mișcat povestind episoade din viața lui Sakya- Muni, sau a altor asceți de seamă. Dacă Buda a izbutit să împace structura raționalistă, pozitivistă, a religiei sale, cu elanul mistic, — e un merit, iar nu o scădere, îmbinarea aceasta e un aspect reprezentativ al budismului, întrucât îngăduie științei o desvoltare nici pe departe îngăduită de celelalte religii. Paul Didke a scris chiar o carte minunata, „Buddhismus als Weltanschaung” asupra acestor probleme, și a dovedit că felul în care Buda împacă necesitățile spiritului științific, cauzal, cu misticismul, — este într’adevăr magistral, învinuirea că budismul e un sistem egoist, e cu totul nejistificată. Buda suferă și plânge pentru că a văzut viermișori uciși și plăntuțe desgropate de plugul țăranului. In Samyutta Nikaya se găsește un pasagiu nu mai prejos d fi cel prea cunoscut, din Evanghelie: „Când ticăloșii te insultă, tu trebuie să spui: cât sunt de buni aceștia că nu mă bat! Și dacă te bat, tu trebuie să spui, cât sunt de buni că nu mă ucid cu pietre! Și dacă cu arme ascuțite te ucid, tu trebuie să spui, cât sunt de buni aceștia cari mă scapă de viața necăjită și mă scutesc de a mă ucide singur!’’ Iar în Dhammapada scrie: „In lumea aceasta, răutatea nu se potolește prin răutate, ci prin bunătate, iată legea eternă”, o poruncă ce poate fi alăturată cu cea a lui Christ în sfârșit, învinuirea că budismul e o religie pentru anahoreți, că se împotrivește organizațiilor sociale dizolvând familia și făcând imposibilă existența unui Stat, — nu e mai puțin greșită. E destul să ne gândim că civilizația japoneză, de o desăvârșită structură socială, se întemeiază pe budism. Istoria veche a Indiei e tot atât de doveditoare. Budismul a creiat genii politice ca Sandragupti și ministrul său Canakya, și a săvârșit acea mare minune, unică în istorie, a Imperiului călugărului — prinț Asoka (273—231 In. Ch.) Imperiu de o perfecție socială și morală cum nu ne vine a crede. Aceasta, pentru că Buda nu se împotrivește câtuși de puțin unei perfecte organizații sociale. El știe că nu toți credincioșii pot urca cele opt trepte. Imensa majoritate se pot foarte bine numi budiști săvârșind numai cele patru prime virtuți. Buda s’a împotrivit să se admită în ordinele călugărești novici mai tineri de 20 ani, și fără învoirea părinților. Ceva mai mult, calea către ultimele trepte poate fi apucată spre bătrânețe, când credinciosul și-a împlinit datoria sa socială... Nu ne putem lăsa mai mult in voia gândurilor sugerate de cartea lui Formichi. „Apologia” învățatului italian ar trebui citită de toți cei cari privesc fără interes sau cu prejudecăți ciudatul și admirabilul fenomen religios care a fost Budismul. MIRCEA ELIADE Apologia Budismului----- - Pe marginea cărței lui Formkhî — .»■ [UNK]-!!■ ................... 111 ....................ÎL 1IM- 1................................ " ............. IP.--U LUIGI PIRANDELLO , dintre autorii dramatici in viață, ci și Un romancier și un nuvelist de un umor neîntrecut. -----■ Câteva din povestirile sale cari au făcut senzație și i au creat aureola de mare scriitor, au fost traduse în românește de VictOR RODAN și s’au publicat în BIBLIOTECA „DIMINEAȚA“ sub titlul LIVRETUL ROȘU «" De vânzare la toate librăriile "" PREȚUL 6 LEI.