Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1926 (Anul 7, nr. 304-308)

1926-10-03 / nr. 304

A­NUL VII.­­ No. 304 6 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA ITleF EXEMPLARU­L IN STRĂIN­TATE Duminici, 3 Octombrie 19?? Recitind pe Paul Louis Courier Mulți s’au deprins cu credința că pamfletul este un gen inferior. Orice scriere, în care violența — indiferent de calitate — se lăfăește în plin, este etichetată pamflet. De aceea, oameni care scriu trivial, trec drept pamfletari. Puțini își dau seama că între grosolănie și indignare este o deosebire imensă și că între înjurătura, lipsită de orice umbră de stil, și apostrofa stilizată nu se poate face nici o legătură. decât Mai puțini însă, știu că pamfletul nu implică numai violenta — nici chiar violenta stilizată. Că se poate scrie, în forma cea mai elegantă, cel mai ucigător pamflet. Că ironia înlocuește, ades, invectiva. Pentru aceasta, Paul Louis Courier acest spirit prin excelentă clasic­ă trebue cât mai ades recitit. Rare­ori, în curgerea veacurilor s’a rea­lizat o operă atât de echilibrată, atât de măsurată, atât de șlefuită, atât de desăvârșită — și care, totuși, în su­perba ei perfecțiune să fie, în acelaș timp, o operă fecun­dă, o operă vie. Perfectul exclude viața. Operele impeca­bile sunt mai totdeauna, rigide. Pulsarea vehementă a vieții rupe echilibrul formelor. Tragediile lui Corneille sau Racine nu pot închide, în superbele lor contururi, va­lul de viată care se frământă in piesele, lipsite de tehnică și de cizelare ale lui Gorki, Andreev sau Strindberg. Poe­mele lui Heredia sau Leconte de Lisle, în recea lor fru­musețe, nu au căldura versurilor, mai puțin șlefuite de sigur, ale lui Musset de pildă. Viața adevărată, viața trăită și sim­țită nu se lasă turnată în tiparele desăvârșirii. Refracta­ră unei prea minuțioase stilizări, rebelă față de tendințele scriitorilor de­ a o literariza cu rafinament, răsvrătindu-se împotriva oricărei opinii superioare, — esența de viață, care este subiectul unei opere, irumpe vulcanic și se re­varsă în torente informe; romanele lui Zola, Balzac, Dos­­toevski, Tolstoi, teatrul lui Strindberg, Ibsen, etc. Viața nu se rabdă alambicată în tendințele estetizan­te ale literaturilor. Paul Louis Courier este unul dintre puținii, dintre foarte rarii artiști care au izbutit să toarne — în tipare desăvârșite — viața însăși, în ceea ce are ea mai pătimaș și mai rebel, în politică. Paul Louis a fost, fără îndoială, unul din marii mânuitori ai verbului, pe care i-a avut Franța. Cu formidabila lui cultură — era unul dintre cei mai adânci cunoscători ai literaturilor antice și a dat la lumină splendide traduceri din elină — Paul Louis ar fi putut scrie opere mult mai vaste, dacă ar fi părăsit litera­tura politică. Dar Paul Louis era un temperament comba­tiv. El putea spune, ceea ce scria zilele trecute Alain , „ambiția proprie scriitorului lipsindu-mi totdeauna, pro­babil nici­odată n’aș fi scris un rând, dacă nu găsiam câ­teva ziare politice”.... Căci și lui Paul Louis, ca și lui A­­lain i s’a dat acelaș sfat: „Nu face politică; păstrează-ți timpul și puterile pentru operele spiritului, care ți­ se po­trivesc mai de grabă”. Acelaș sfat i s-a dat și lui Roche­fort la începutul carierii lui, atunci când ataca cu vehe­mență regnul despotic și imbecil al lui Napoleon III. I­ se spunea cu hipocrizie și lui, și lui Hugo . — Ce păcat că oameni atât de superiori, se ocupă de politică ! Rochefort a răspuns odată enervat: — Se pare că politica este rezervată exclusiv creti­nilor ! Ceea ce de altfel nu este prea măgulitor pentru po­­liticianii care ne conduc... Nici Paul Louis nu era convins că politica e apana­­giul proștilor. De aceea, a scris acele superbe pamflete politice. Paul Louis Courier a fost unul din marii vrășmași ai despotismului. Reacționarismul sălbatec, care — după prăbușirea lui Napoleon — a fost introdus în Franța oda­tă cu Restaurația a întâlnit în acest fost ostaș al lui Na­poleon, desgustat de războaiele napoleoniene, un adver­sar implacabil. De la 1816 și până la 1824, Paul Louis — cu un condei fin, în ale cărui zigzaguri se întrevede in­fluența spiritului atic — a atacat ceea ce atunci, ca și azi, se chiamă „autoritate”. „Autoritatea, Domnilor — spunea Paul Louis, în pri­mul său pamflet politic — iată marea vorbă în Franța. Aiurea se zice­ legea. Aici, autoritatea... E drept că a­­ceastă autoritate nu este aceea a Conciliilor, nici a Pă­rinților Bisericei, și mai puțin încă a jurisconsulților. Este însă, autoritatea jandarmilor”, împotriva statului polițienesc — creație fatală a re­gimurilor despotice, — Paul Louis se ridică cu o impună­toare vehemență. Retras departe de micile cancanuri ale Capitalei, viețuind la țară, în podgorii, între oameni și do­­broace, Courier avea acea largă perspectivă, asupra vrții politice, necesară oricărei judecăți definitive. Trăind alături de țărani — aceia care în toate timpurile au căzut cei dintâiu, pradă regimurilor tiranice — Paul Louis le ia apărarea cu însuflețire și cu artă. Se operau atunci, ares­tări numeroase. Pretutindeni, se descopereau comploturi inexistente și oameni simpli, erau declarați primejdioși ordinei publice, întemnițați fără judecată și schingiuiți, împotriva acestor procedee. Paul Louis se ridică și, din protestul său cetățenesc, face artă. Când ducele de Bordeaux abia se născuse, ministerul de interne deschise o subscripție : fiecare comună trebuia să dea o sumă însemnată și, cu banii strânși, să se cum­pere castelul Chambord menit să fie dăruit micului duce. Era unul din acele acte de platitudine, pe care guvernul îl făcea față de Curte și, pentru săvârșirea cărora comunele — sărăcite de războaiele napoleoniene și de dările împo­vărătoare, pe care le hotărîse regimul Restaurației, — trebuiau să facă noui și grele jertfe. Paul Louis scrise cu acest prilej, acel Simplu discurs, adresat consiliului comunal din Veretz, satul in care lo­cuia și el. De fapt, discursul nu era așa de simplu și nu se adresa numai notabililor din Veretz, ci Franței întregi. El le spunea țăranilor că, în mizeria în care se zbătea a­­tunci Franța nu este ceasul acestor daruri costisitoare ; că domeniul Chambord ar putea fi foarte de­ folos „cui l-ar munci”; că regii sunt bogați nu prin darurile pe care le primesc de la cetățeni, ci prin iubirea cu care-i încon­jură cetățenii și că, pentru a fi iubiți, regii nu trebue să le ceară cetățenilor sacrificii bănești. Și, cum Chambord era situat la șase leghe de Veretz, Paul Louis le spunea țăranilor lui : „Curtea... nu sunt de față nici femei nici copii. Ascul­tați . Curtea este un loc cinstit, dacă vreți, și totuși, un loc foarte ciudat. Despre Curțile de astăzi știu foarte puține lucruri , dar cunosc — și cine nu cunoaște — Curtea ma­relui Ludovic XIV, modelul tuturor, Curtea prin excelen­ță, despre care ne-au rămas atâtea memorii, încât astăzi se știe tot ce s’a petrecut acolo, zi cu zi. Este ceva minu­nat , de pildă, felul lor de-a trăi cu femeile... Nu prea știu cum să vă spun asta. Se luau, se părăsiau sau, potrivindu­­se, se aranjau între ei”... Și, după ce dă câteva amănunte plastice asupra Cur­ții lui Ludovic XIV, amănunte culese din memoriile ace­lei vrem­ii, — Paul Louis le spune țăranilor : „O astfel de viață, prieteni, vi­ se pare cu neputință de crezut. Voi nu vă închipuiți că o familie, un cămin să dăinuiască în asemenea neorânduială și mai puțin încă, nu vă închipuiți să fi existat vreodată un loc pe pământ unde toți oamenii să se poarte așa. Dar ce vreți ? acestea sunt fapte, și părerea mea e că judecați rău. Casele voas­tre ar pieri, ziceți voi, dacă lucrurile s’ar petrece așa. Voi trăiți din muncă, din economie , dar la Curte se trăește din favoruri. In căminurile voastre, munca bărbatului a­­duce toate bunătățile acasă, unde femeea hotărăște, orân­­duește, pune la locul lui fiecare lucru. In gospodăria dela Curte, dimpotrivă, femeea se străduește afară din casă. Ea face bunele afaceri. Ii trebue legături, cunoștințe, a­­mici, mulți amici. Să știți că nu este în Franța o singură familie nobilă, dar nobilă prin rasă și prin vechea ei o­­bârșie, care să nu-și datoreze averea femeilor ; înțele­geți ? Femeile au făcut casele mari”... ...Și urmează câteva pagini de-o superioară artă, în care violența de logică se închide în cea mai ritmică fra­ză­. E pamfletul Curților absolutiste, care — străine de frământările poporului și de marile curente ale vremuri­lor — au trăit și au pierit în desfrânare și în inconștiență. Pentru acest pamflet, Paul Louis a fost osândit la trei sute de franci amendă și două luni de pușcărie. Inutil­­osândirea pamfletarului n’a împiedicat revoluția, precum sub Napoleon III prigonirea lui Rochefort n’a întârziat re­publica, a * și Paul Louis, neînfrânt de această osândire, își conti­nuă lupta. In 1822, adresează Camerei de Deputați o peti­ție, prin care-i cere să dea voe țăranilor din Azal să joa­ce, ca și mai înainte, pe piața publică, Duminica, zi de târg — căci prefectul local — suprimase această liber­tate... Simplu pretext, pentru genialul pamfletar, ca să di­­serteze asupra libertății și să atace tirania : „Poporul e cuminte, orice ar spune Notele secrete. Noi muncim prea mult ca să avem timp să ne gândim la rele ; și dacă este drept acest cuvânt din bătrâni că orice viciu naște din lenevie, noi suntem scutiți de vicii”... Și, în sfârșit, în 1824, Paul Louis scrie acea strălucită bucată, care se chiamă Pamfletul pamfletelor. Este reabi­litarea pamfletului, în marele înțeles al cuvântului. Paul Louis Courier rămâne, cu drept cuvânt, unul din marii pamfletari din linia Voltaire-Anatole France. TUDOR TEODORESCU-BRANIȘTE De vre­ o jumătate de veac diverși intelectuali apu­seni, însemnați sau mărunței, cultivă, în ocazii și cu pro­cedări diverse, ideia aristocratică. Această ideie s-a vul­garizat în deosebi sub forma disprețului sumar și radical pentru massă. Atitudinea aceasta, prezentată uneori în costum doctrinar mai adesea însă ca simplă izbucnire de temperament, s-a răspândit prin inevitabilă imitație atât cât se pot răspândi astăzi așa numitele idei. Aristocratizmul vulgarizat este un efect ciudat și co­mic pe care fatal trebuiau să-l producă iuțeala și ușurin­ța de propagare a formulelor ideologice în societatea ac­tuală. Astfel acei cari pretind să formeze „elită“ sunt a­­cum legiune; ne­ aflăm într'o strașnică îmbulzeală de a­­ristocrați... Și nu e de loc un simptom neglijabil, deși e suburban și pare frivol, faptul că în toată Europa s-au înmulțit la mahala oțelurile, cafenelele, cinematografele și alte instituții de comfort și voluptăți publice care poartă în firma lor cuvântul elită. Fără îndoială situația e para­doxală și distractivă. * * * Arta secolului trecut a exploatat urâtul uman, pe cel intelectual ca și pe cel fizic, cu o stăruință semnificativă. In sufletul multor literați și artiști ai­ vremii noastre se găsește o îndârjită mizantropie pe bază estetică: inte­lectualul de astăzi se arată foarte iritat de urîciunea și prostia consacrată a omului de mijloc. Și inferioritatea ra­dicală a mulțimii oamenilor este astăzi o axiomă cu de­osebire scumpă a literaților și diletanților. In așa numiții „esteti“ se încarnează cu specifică paradă un dispreț nervos pentru majoritatea speciei. Esteții și „cunoscă­torii­­ de artă“ sunt un soiu de speriați care a apărut în societatea europeană pe la mijlocul secolului trecut, s’a înmulțit și s’a răspândit cu suspectă repeziciune. Sumar și concret, s’ar putea data nașterea acestui tip de diletanți agresivi de pe atunci de când frații Goncourt au apărut burgheziei închiaburite ca model eclatant de colecționari. De atunci, până în­depărtatul apus la îndărătnicii și naivii americani, ca și până la neastâmpărații balcanici, s’au înmulțit cu irezistiblă iuțeală „cunoscătorii“ și adu­­nătorii pasionați de tablouri, covoare, porțelanuri, sticlă­rie, mobile, stofe și cărți vechi, și aceasta s’a întâmplat cu manifestații atât de indiscrete, încât observatorul trebuia să se întrebe mirat, când și cum s’a putut cloci această debordantă și autoritară competentă artistică în massa burghezească ? In această lume nouă de diletanți și cunoscători, a­­gitată de fanatică frenezie pentru Frumos, s’a plăzmuit o concepție de viață aristocratică, prin care lumea aceia își asigură tămîierea de sine indispensabilă tuturor celor cultural deplasați. Astfel cunoscătorul de artă e obișnuit, în materie socială și politică, un teribil și radical aristo­crat, invocă patetic sclavia și cruzimea ca instrumente sublime pentru realizarea Frumosului, și pomenește neo­bosit și stereotipic de Atena lui Pericles sau de cetățile italiene din vremea Renașterii, pentru ca de la înălțimea acestor strălucite viziuni să-și verse scârba asupra vre­­milor de azi, în care efectele nivelării democratice îi o­­fensează la fiecare pas superdelicateza estetică. * * * Să nu confundăm pe esteții speriați și zgomotoși spe­cifici vremii noastre cu protectorii artei de altădată. Acei de altă dată erau, în societate și în stat, situați mai presus de orice stare și meserie, mai presus de orice alte va­lori de cultură. Erau stăpâni de la sine și deplini, deci nu puteau fi speriați de achiziția vreunei competențe sau tehnice speciale, și nu cădeau prin urmare în ispită să-și orneze ostentativ persoana cu vreo capacitate alta decât acea de a comanda, iar această capacitate ei o aveau și o practicau oarecum pe nesimțite, ca de la sine înțeleasă. Ei porunceau artistului cum porunceau oricui, cu deo­sebirea specială că pe artist­ îl lăsau adeseori în pace să lucreze cum îl tăia capul, fiindcă în­deobște activitatea artistului se considera anodină. Insă diletantul actual și cunoscătorul de artă tiranic e, foarte des, un mic sau mediocru burghez îmbogățit sau o odraslă foarte apropiată a unui om de această con­diție. El nu-i născut stăpân din faptul organizației so­ciale. Structura culturii de astăzi nu așează pe nimeni mai presus de orice meserie sau de orice competență specială și încă mai puțin, mai presus de­ orice partici­pare efectivă la producerea valorilor de cultură. Cunos­cătorul și colecționarul de artă este astăzi un imitator anacronic, și deci comic sau odios, al unei situații peri­mate. Prestigiul tradițional al artei amețește vanitatea sa de speriat; el știe că arta a fost odată lucru de curte și că trăia din milostenia domnilor. Ceiace era odată faptă ne­cesară, impusă de constituția societății, e­ra diletantul de astăzi atitudine și poză în care se refugiază nesiguranța interioară a —•••i­n social. Deșărtăciunea dinăuntru a parazitului proaspăt nu o sprijină nici măcar, din afară, societatea, cu toate posibi­­litățile ei plutocratice, fiindcă în această societate rapor­turile sunt în principiu esențial astfel, încât nici o cate­gorie de producție sau funcțiune socială nu mai e consti­tutiv supusă vreunei absolute și unice do­mnii. * * * In îndreptarea lui spre trecut, care lui îi pare o abso­lută eleganță, diletantul operează cu răsuflata prostie pe­dagogică­ că arta și cultura veche sunt fără vorbă supe­rioare celor nouă. E hotărît că Esch­il e mai mare decât Ibsen, Herodot decât Mommsen, Madame de Lafayette decât Tolstoi, Scarlatti decât Wagner, primitivii italieni decât Degas... In astfel de grosolane și simpliste evaluări se încheie adeseori înțelepciunea estetică a cunoscătoru­lui de artă care ne plictisește la toate răspântiile. Și nea­părat, arta trecutului era de aceia cu atât mai bună fiind­că pe atunci stăpâneau lumea unii, ca alde dânsul, — gân­dește diletantul, cu satisfacție mai mult ori mai puțin re­ținută. In fond, diletantul de acest soiu e un nepriceput și un ignorant, incapabil de judecată liberă. Nu-i taie capul că valorile de cultură, că trebuințele, gusturile și tehnicele sunt relative­ și nu are nici atâta fantezie ca să-și imagi­neze ce se va întâmpla când arta nouă va ajunge veche. El nu-și închipuie, și nici nu știe măcar de unde să învețe, că fiecare vreme are propria ei chemare istorică, și e orbit de străvechi și banale naivități filozofice care pre­tind să stabilească ierarhii de valori cu pretenție de e­­ternitate. Literații și artiștii alunecă lesne în copilăroasa cre­dință că valorile produse de dânșii stau mai presus de oricare altele, că, in definitiv, lumea trebue să trăiască de hatîrul artei și al literaturii. Iar amatorii și diletanții adoptă prostește aceste copilării. Viața totală, infinit complexă, nu încape în astfel de formule, și ea fatal își bate joc de ierarhizări naiv unilaterale. Iar viața actuală e, cu deosebire, atât de vastă și diferențiată, încât acel dogmatism diletantic apare acum cuprins într’un ridicul de o strălucire fără pereche.# . * * Intre mișcările de apărare și adaptare ale clasei bur­gheze în criza prin care trece ea astăzi, unele sunt inte­ligente și utile­ altele însă de simplă nervozitate. Printre aceste din urmă se află doctrina aristocratică, așa­­ cum o reprezintă în comic cu deosebire pitoresc, diletantă care de la război încoace caută să-i dea extindere și forme de pretențioasă consequență. Paradoxele unui Nietzsche sau ale unui Renan, sis­­tem­atizmul simplist și rigid al lui Taine au desigur far­mecul și prestigiul talentului celor care le-au gândit și le-au expus. Dar marfa veche pe care din materialul a­­celor maiștri o scot mărunțișarii literari este adesea insu­portabilă, e inutilă sau chiar compromițătoare pentru clasa în folosul căreia se pretinde a fi debitată. Din grimasa mofturoasă a esteților se scot, cu fri­volitatea grosolană proprie diletanților, pretinse argu­mente de filozofie politică și socială. Așa se face că, „fi­nul cunoscător de artă“ și adunător de dumnezeu știe ce camelotă și antiquități calpe se crede, numai prin a­­ceastă calitate a lui care-l desparte de ,­vulg“, chemat și „comande“, visează visuri de tiran în stil machiavelic, și vede într-un viitor apropiat, mulțimea sclavilor pros­­ternându-se pe vecie la picioarele elitei, în ale cărei prime rânduri el se închipuește strălucind cu chip mândru dd senior din vechi portrete. Iar genealogii bine combinate vin ușor în sprijinul unor astfel de visări ale micului bur­ghez amețit de belșug și speriat de prea mult bine. Insă mașinăria capitalistă, care face posibilă viața culturii actuale până în cele mai adânci amănunte cu es­tetă ei cu tot, nu știe nimic de asemenea visări. Consti­tuția și funcționarea acestei mașinării nu depinde de pla­nurile esteților, și nu vrea să selecționeze materialul u­­ban după rafinamentul cravatei, după capacitatea mai mult sau mai puțin autentică de a deosebi porțelanurile sau covoarele, și nici măcar după visurile de supraoa­­ment inspirate din biografii patetice. Disprețul nereflectat pentru massă­ exploatat în retorice formule de semicul­­tura și puțin diferențiata gândire a unor întârziați ai ro­­mantizmului, nu poate și nu vrea să-l ia ca normă condu­cătoare societatea actuală. Această societate simte in­stinctiv, ca o trebuință vitală a ei, necesitatea colabo­rării cât mai intense a tuturor. In spiritul acestei socie­­tăți se lămurește tot mai mult ideia că aptitudinile ome­nești, în profunda lor varietate, sunt aruncate și împere­­­chiate de natură independent de artificiala clasare a in­­­divizilor în ierarhia socială, că prin urmare ele trebuiesc căutate și prețuite acolo unde sunt, independent de mofi­vuri genealogice sau orice alte puerilități ale esteților. Potrivit complexității extreme a producției, societatea ca­­pitalistă e lacomă de cele mai mărunte nuanțe ale aptitu­dinilor individuale. Inevitabil această societate umblă să descopere aceste aptitudini; pentru aceasta ea trebuie să lumineze massa, care e păstrătoarea misterioasă a tutu­ror posibilităților de valoare umană, și astfel să trezească neapărat inițiativa și răspunderea indivizilor. Și în aceas­tă conștiință fermă și clară a colaborării universale, care meserie sau funcțiune socială mai poate disprețui și trata en canaille pe o altă, fără să cadă, cel puțin în principiu, sub acuzarea de primitivă imbecilitate ? Societatea care nu știe cum să îmulțească și să îmi­bunătățească mai bine școlile industriale pentru a asi­gura perfecționarea lucrătorilor, și prin urmare lumina­rea lor, nu poate ține seamă serios și efectiv de pom­poasa nepricepere istorică a esteților. Printre cele mai imposibile prostii răspândite de li­terați strălucește ideia că, în trecut cândva, viața istorică întreagă s-a subordonat unor intenții estetice. Dar istoria, cea serioasă, nu închipuită de diletanți, știe că ierarhia II ■ nn.ri.Ill II­I num.­il . ■ [UNK] [UNK]­­ [UNK] -«Tipări» Continuare în pag. SI-a * * * O^iDtrib­ŐL aristoc­ratîcâ -----------------de PAUL ZARIFOPOL Paul Louis Courier

Next