Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1926 (Anul 7, nr. 309-312)

1926-11-07 / nr. 309

ANUL VII. — No. 309 : { “cJl^SSSS S JIU 6 LEI EXEMPLARUL IM ȚARA 12 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE DUmInică, 7 Hosümbrie 1926 este­ FONDAT în 1893 Nu e vorba despre caietele de „dictando“ sau de „aritmetică“ care rând pe rând, generații una după alta, au fost „ale elevului...“. E vorba despre un fel de „parvenire“ a acelor caiete, despre maturizarea lor, despre cariera literară pe care și-au făcut-o. ■ Căruia din cititori nu-i evocă caietul un sentiment de intimitate și de secretă confidentă. Pe marginea caie­tului, pe coperta lui, la finele lui, pe două foi gemene pe care le-a desfăcut din agrafe — cine nu și-a notat un gând intim, o idei­e, un nume, o inițială, un desemn com­plicat și înflorit ,drept insignele unui sentiment stăruitor sau ale unei ore de plictiseală latentă. Dar chiar conținutul caietului, pentru cine nu înseam­nă ceva din însăși personalitatea acelui care-i scrie și ca­­re-l poartă. Caietul este prea mult în fiecare zi cu pro­prietarul lui, pentru ca să ni-i adopte toată fizionomia: e­­leganța transmisă prin undițele unui scris caligrafic sau filosofica neglijentă turnată în pete de cerneală, în rân­duri anarhice care suie și coboară ca sârmele telegrafice văzute din fuga trenului, în chipuri de oameni desemnate primitiv ca într’o artă pre-egipteană. Caietul este apoi un bun cunoscător al casnei intelec­tuale a celui plecat deasupra foii lui albe. Fila caietului va purta totdeauna o sensibilitate de peliculă fotografică. Caietul în sine este un confident de singurătate, este un stenograf al monologului intim, este pergamentul pe care se zgârie nu numai ceea ce se scrie realmente, ci și ceea ce se gândește în răstimpuri. Caietul mai mult decât sti­lul poate caracteriza un om,, fiindcă el implică mai multă spontaneitate și arată mai concret o mai mare complexi­tate a omului care-l scrie. Dar, în definitiv, cine nu simte puterea de evocare și de caracterizare a careului? El e un fel de flagrant-delict concretizat, pe care nu-l mai poți nega, e un instantaneu în serii în care te recunoști cu variile dispoziții în care a fost compus zilnic. Cine din noi găsește mai târziu, prin saltare ascunse sau prin pod­cretele proprii de odinioară, le răsfoește cu sentimentul de melancolie și de stranie regăsire cu care ar răsfoi un album cu fotografii de familie, printre care s-ar găsi întreg, cu pantaloni scurți și cu breton. De noțiunea caietului este astfel legat un sentiment de intimă confidentă și de sinceritate fără prejudecăți, de sinceritatea omului rămas singur într’o odae. Ridicat la rangul de „gen literar“ sau de „unitate“ în literatură, caietul va purta aceeaș caracteristică, și va denumi notele, adnotările, ideile, care vor fi pline de o a­­dâncă convingere și vor purta pecetea unei sincerități to­tale și intime. Caietul va fi astfel în literatură, mai mult de­cât „jurnalul“, o monologare fără reticențe... sau va fi o tribună a unui grup care va lupta cu inimă pentru aceiaș ideie. Caietul în literatură este astfel între carte, revistă, jurnal, ancheta, o unitate bine definită. „Foarte propriu pentru formarea unei echipe literare și lansarea unui mesagiu, caietul merită favoarea cu ca­re e primit de p­ublic și mai ales de critică, căreia îi ușu­rează sarcina”. Neobositul și pătrunzătorul cercetător literar Albert Thilbaudet adaugă în numărul de Septembrie al revistei „Nouvelle revue francaise” următoarele constatări și considerațiuni : „Caietul a fost inventat, se știe, de Peguy, care a făcut din el ceva cu totul diferit de revistele tinere sau bătrâne. Nu numai că el a inventat caietul, dar el i-a fixat tipul. Diversele caiete actuale sunt bune întru-atât cât se apropie de tipul caietelor „Quinzaine” ale lui Peguy, și rele când se îndepărtează de acest tip. Pentru caiet tre­­bue un animator original, reprezentativ al unui grup, în­conjurat de amb­ițiile active ale acelui grup, și stimulat de dușmănia solidă a grupurilor rivale. Trebue ca cuvân­tul caiet să răspundă la această realitate substanțială“. „Poezia și numele de caiet au venit probabil lui Pe­guy din copilăria lui de mic școlar entuziast și sărac. Du­pă cum omenirea este făcută din două sexe, lumea scrisă și magică a unui copil studios este compusă din cărțile și caietele lui, cărțile aport al lumii din afară, caietele, lu­mea activității sale proprii, creatoare și care începe cu caietul primelor mâzgâlituri. De la acel caiet al primelor mâzgâlituri la Caietul ultimei b­enzine din iulie 1914, Pé­guy a păstrat acelaș ritm și aceiaș nevinovăție savuroasă“. Apoi Thibaudet dă această definiție : „Un caiet literar, astăzi, este organul unui grup care s’a alcătuit pentru a revendica și manifesta, fie în dome­niul intereselor generale, fie în acel al ideilor”. După care scrie, ca un fel de desiderat voalat: „Perfecționarea criticei (înțeleg prin asta critica contimporanilor) ar fi să se institue „des Etats Généraux” ale literaturei, în vederea cărora fiecare grup de mai mult de doi scriitori, ceva mai cunoscuți, ar redacta un Caiet. S’ar concepe o reunire a acestor caiete, pure și au­tentice, eșalonate periodic, și dând ca un film „au ralenti” al generației care se ridică”. Acest ultim tablou su­gerat de Thibaudet ar realiza distinct toate tendințele literare. Gruparea și „lupta” s’ar duce pe bază de principii estetice, de concepții de artă. Aceasta se poate desigur în Franța, fiindcă acolo se nasc curentele literare. La noi nu s’ar putea înființa de­cât sucursale, în care credințele sunt împrumutate, și în care deci sentimentele ar fi așa de artificiale încât ar ne­ga caracteristica de bază a caietelor. Definiția caietului dată de Thibaudet cred că se re­feră mai mult la sensul istoric al acestei noțiuni, acel al caietelor de la 1789, la ideia de revendicări grupate. Eu cred tot așa­­ de veridică și definiția care S’ar referi la sensul școlar al caietelor, și care s’ar apropia de defi­niția jurnalului, al însemnărilor. „Les cahiers (în nemțește „Die Aufzeichnungen), în­­­semnările de Malte Laurids Bridge‘’ ale lui Reiner Maria Rilke, sunt in cadrul definitiunii de caiet în acest sens școlar, în sensul unei confidențe integrale, a unei lumi in­terioare nudă. Caietul lui Reiner Maria Rilke nu mi se pare mai în­depărtat de tipul „Caiet“ decât acel prim „Cahier de l’Esprit” redactat de Lefebre, Politzer, Friedman și Mor­­hange pe care-l analizează mai departe Thibaudet, și ca­re-i un caiet de tipul revendicărilor de idei. DEMOSTENE BOTEZ Cronica fantezistă „Noblesse oblige“ Povestea asta mică Mi-a spus-o, intr o sară, o pisică­­ Să nu vă ’nchipuiti deloc, fande’ aveti aeroplan și tren, Iar dobitocul a rămas tot dobitoc, —> Că animalele trăiesc altfel decât pe vremile lui La Fontaine. S’acuma tin, ca și atunci, odată ’n art, O întrunire publică La care orice neam e invitat. Atâta doar, că ’n loc saleagă­ un împărat Adel aleg un președinte de republică. La ultimul congres, S’au discutat cu seriozitate Pe lângă lucruri fără interes, Si importante chestiuni de drept De zeci de mii de ani ne­rezolvate. Și iarăș tigru s’au bătut cu laba ’n piept Și s au jurat că-s vegetarieni intocmai ca și frații reni... 'Dar când s’au întâlnit la loc feri Un tigru și c’un ren Răzleț de turmă, — Ce s’a ’ntâmplat, v’a spus-o, poate, La Fontaine Cu-atât amar de vreme ’n urmă..­­, i­­ar câind­ a fost Să se aleagă un diregător Mai mare peste dobitoace. Sosi de-a tăvălucul peste plat Un ghem de scai, — Un biet arici zburlit și prost. Și-a scos cu frică botul printre ace Si-a cuvântați — Socot că pentru­ astfel de post.­­Din toti sunt cel mai indicat. Deși ca aparentă-s­caun debil, Eu, totuși, sunt invulnerabil. Eri, pe ’nserat, un mizerabil De crocodil a încercat să mă înghită, — S’acuma zace de amigdalită..." Iși saltă leii coama pe grumaz. Se tăvălesc șacalii la pământ Și ’naltă elefanții trompa 'n vânt De-atâta haz, Auzi? Atâtea neamuri mari și mici S’aleagă de ’mpărat pe-un biet arici! Dar ca să vadă pân’ la urmă ce-o să iasă Din toată­ această veselă ’ntâmplare,­­ fi’ndcă postu­l cam ingrat, — i l-au cedat, de încercare, S’a fost ales Ariciul împărat.­­S’a dat apoi banchet anume Care­ a ținut o zi și jumătate (Nu s’au servit, afară de legume, Decât nevertebrate). Iar bietul împărat, de bucurie, A adormit cu botu ’n farfurie. S’atunci încetișor l’au dus pe sus De l’au culcat pe-o pernă de mătasă,­­ Mătasă din albastrele ținuturi Pe unde-o meșteră croitoreasă Croește aripioare pentru fluturi. A doua zi. Cum s'a trezit Din somnul lui împărătesc aridor 4 și ’nceput a cicăli Pe cameristul de serviciu. Nu pot să spun că n’am dormit­­. Dar parcă tot mai bine Era acasă, în tufiș la mine. C’aicea, nu știu ce mi-ați pus pe pat. Că toată noaptea m’a 'ntepat. Cu­m-s deprins să dorm pe scânduri goale. Așternezi-mi, vă rog, ceva mai moale!­." S’a tot cârtit pernuta cea cu ace (Nimic nu-i bun, nimic nu-i place!) Dar nu s’a dat să spue nimarui Că se ’nțepa ș’acum, ca totdeauna, In țepii lui... » 0 C Clasicismul și Istoria .­ Intr’o vitrină a Muzeului Național din Berlin se poate vedea o scrisoare grecească, scrijălată pe o tăbliță de plumb, prin veacul al III-lea sau al IV-lea înainte de Hristos. In această scrisoare un cioban, care slujea printre străini, departe de casa părintească, se jeluiește lui tatu-său că i s’a stricat cojocul, și se roagă să-i trimită ceva bani și câteva piei de capră. Nu cred că vre-un discurs dintre acele pe care Tit-Liviu le intercalează abundent în istoriile sale pline de retorică politică, sau vre-o scenă ticluită de literații cu vază din Grecia sau Roma veche, poate câștiga atenția și impresiona fantazia unui copil de școală cât această scrisoare plină de putere evocatoare. Dacă de o sută și atâți ani peda­gogii europeni au admis că lucrurile direct arătate trebuie să formeze prin excelență materialul de învățătură, atunci va înțelege oricine că documentul care, în intenția originară, n’a fost dinadins făcut să fie document, se cuvine să fie mai în­tâi prezentat elevului, și nicidecum reflexele înflorite, și totuși incolore, al vre-unor complicate evenimente politice trecute prin vanitatea verbală și prin pretențiile moraliza­toare ale unui retor oricât de meșter. Salomon Reinach, arh­eolog și elenist, a compus în formă de scrisori amuzante o gramatică greacă, una latină și una franceză, destinate oamenilor de lume doritori de cu­­noștințe elementare, dar cât se poate de exacte, asupra unor materii care obișnuit se uită repede după ieșirea din școală. Asemenea acestor manuale de gramatică, elegante și distractive, s’ar putea face, pentru școlari, cărți de lectură care să servească de introducere in istoria veche. Albert Thomas, cunoscutul bărbat politic, a strâns sub titlul Lecturi istorice o sumă de texte exclusiv privitoare la viața econo­mică, teh­nică și socială a­ lumii antice și moderne, și acea­­stă exclusivitate distinge avantajos antologia lui Thomas de altele asemănătoare. Colecția aceasta, de proporții modeste și de intenție școlară, e alcătuită cu o pătrundere și un simț pentru valoarea evocativă a textelor așa cum nu se întâlnește adesea la pedagogi de profesiune. Insă textele literare, scoase din istorici, oratori și poeți, nu pot da niciodată viață tre­cutului atât de direct, de familiar și cald cum o dă docu­mentul neliterar, ci textul literar capătă lumină și atmosferă numai cu ajutorul documentului. Și este o absurdă răsturnare să se hrănească tocmai copiii cu abstracțiile politice sau morale în care trăiesc ; scriitorii clasici, iar monumentele, adică izvoarele vii să se rezerve numai studioșilor maturi. Cazul concret, consemnat în document, are, de la sine viață pitorescă, și plecând de la acest material viu elevul ajunge, nesilit, la generalități și, pe cât se poate, la interpretări ab­stracte ale faptelor trecute. V „Senatorul roman Lucius Memmius, om de înaltă situație și considerațiune pornește să călătorească pe Nil de la Ale­xandria până la ținutul Arsinoe, ca să cunoască țara. Să i se facă primire frumoasă și să aveți grije ca în locurile de oprire să i i se pregătească odăi de locuit și să fie în bună stare schelete pentru debarcare. Să­ i se dea darurile mai jos arătate, și toate cele trebuitoare pentru găzduire. In prezența lui să se facă slujbă pentru zeul Peresuchos și să se dea de mâncare crocodililor sacri; sa i se arate Labirintul, făcân­­du-se obișnuitele arderi de tămâie. In sfârșit, totul să se execute cu cea mai mare grije, pentru ca să fie mulțumit și să înțeleagă că nu s’a cruțat nimic pentru a-l cinsti, după cuviință...” In anul 112 înainte de Hristos, guvernul regal al Egiptului a trimis acest ordin cătră autoritățile tuturor districtelor prin care înaltul musafir avea să treacă. (Partea de la sfârșit a papirusului acestuia e ruptă). —­ „Ți-am scris de mai multe ori și te-am rugat să-mți trimiți cele șase rânduri de haine ale lui Pyrrhus și încă deosebit două man­tale, și să faci socoteala prețului. Astăzi însă îți scriu in grabă, ca să nu fii neliniștit, o să am cu grije să nu ți se facă nici o supărare. Află clar că a sosit aici un inspector care cercetează averea templelor, și are să treacă și pe la tine. Nu-ți face sânge rău, te scot eu din bucluc. Dacă mai ai timp, pregătește-ți inventarele și vino la mine. Omul acela e migălos strașnic. Iar de nu poți veni, trimite-mi-le aici și te descurc eu, că inspectorul îmi e binevoitor. Dacă tu acum nu ești înlesnit de bani și nu poți da nimic deo­camdată, scrie-mi, că te ajut eu ca și rândul trecut. M’am grăbit să-ți scriu ca să nu crezi că te-au părăsit prietenii, înainte să vie la tine, am să-i vorbesc eu cum trebuie, ca să te cruțe, fiindcă are poruncă la mână ca pe oricare se va împotrivi, să-l trimită sub pază la marele preot..­’ Este, cum se­ vede, scrisoare de la un preot către alt preot, din vremea stăpânirii romane în Egipt. Templele aveau averi și gospodării, moșii, mori, teascuri de ulei, țesătorii, bru­tării, și făceau tot felul de negoț. Un papirus pomenește de o berărie, proprietate a templului zeului Serapis din bogatul ținut Arsinoe. Administrația romană obliga pe pre­oți să fie inventar și contabilitate în regulă asupra averii templelor, în vederea impunerii. Se vede în scrisoarea de mai sus ce zi amară era uneori pentru preoți sosirea inspec­torului fiscal, îndărătnic ar trebui să fie pedagogul care ar pune la îndoială, că actualitatea savuroasă a celor două texte citate învață pe elev mai multă istorie antică decât zeci de pa­gini de generalități asupra politicei și instituțiilor grecești sau romane, — îl învață ceia ce asemene generalități care-l ostenesc și-l desgustă nu-l vor învăța niciodată. In astfel de texte, aproape fiecare rând face tablou; pentru me­moria și fantazia copilului plasticitatea aceasta e un stimu­lent de neînlocuit. Copilul, ca și profanul și începătorul ma­tur, de altfel, nu poate fi introdus mai bine în cunoașterea vremilor trecute decât, pe cât se poate, întocmai așa cum ajunge să-și cunoască timpul în care trăește, din amănunte concrete. Cunoașterea istorică nu începe cu definiții sau orice altfel de generalități, și nici nu se poate dezvolta cu ajutorul lor. Locul definiției este, în acest domeniu, la urmă de tot, ea e concluzie, și nu premisă. Premisele sunt datele cele mai concrete, — sunt, cu alte cuvinte, date estetice. Sub domnia lui Ptolomeu II Filadelful, cam pe la anii 260—250 înainte de Hristos, se lucrau canale pentru scur­gerea apelor dintr’un mare rezervor, vestit în istoria Egip­tului sub numele de lacul Moeris. Un oarecare Kleon, ar­hitect regal, conducea o parte din lucrări, și s-au păstrat o sumă de scrisori ale lui către nevasta și copii și de la aceștia către dânsul, fiindcă omul era, desigur, silit să stea multa vreme departe de ai săi. Unul din băieți îi scrie odată așa: „De multe ori ți-am scris să vii și să mă duci la regele, ca să scap de aici de la învățătură (în altă scrisoare se vede că tânărul lucra la un inginer hotarnic). Caută acum, dacă se poate și te îngăduie trebile, să vii de sărbători. Sunt în­credințat că dacă ai veni acum, ar fi ușor să mă prezinți regelui...” Iată un „petit falt” care ilustrează fermecător legătura eternă între întâmplătoare fapte de ordin public și nevoile permanente și neiertătoare ale individului, și desigur în inițiarea istorică anecdota primează. Ea este ele­mentul care, natural, impresionează atenția și câștigă in­teresul din capul locului. Ea singură face să ne simțim o clipă acolo și cu acei care au scris­ scrisorile. Deja ea ple­­când, ajungem, normal și potrivit cu spiritul copilului, la afacerea de stat. Aceasta din urmă apare mai întâi numai ca un comentar al vieții trăite de individul concret: băiatul șefie mai departe că o duce greu, are leafă mică, trebuie să ia bani cu împrumut, ar vrea o slujbă mai bună și de aceia dorește atât de mult să fie prezentat regelui — o poveste omenească, completă, pitoresc localizată în Egiptul de acum două mii și două sute de ani. După cum Schliemann pleca de la bucata literară așa cum e dată în Homer ca să ajungă numai pe încetul, cuvânt după cuvânt, la reguli gramaticale din ce în ce mai generale, tot atât de folositor ar fi, cred, să plecăm dela detalii indivi­duale și concrete pentru a ajunge la generalizări gradate de ordin cultural, politic sau social. Aici oamenii de școală sunt gata să întâmpine că numai pentru puține epoci și țări vechi suntem destul de bogat informați pentru a proceda în chipul arătat ca să introducem elevul în studiul lor. Dar mai întâi obiecția exagerează: tezaurele arheologice și epi­­grafice strânse într’un veac și jumătate pot să dea, inter­pretate potrivit, material de învățătură ca să mulțumească pe cel mai pretențios pedagog. Și nici nu-i de înțeles de ce nu s’ar începe studiul lumii antice cu material din epo­­cele care ne-au lăsat cele mai detaliate documente, și nici de ce nu s’ar putea începe studiul limbii grecești cu texte, ce-i dreptul foarte puțin „clasice”, dar care au avantajul prețios de a fi scrise în limba de toate zilele, de a începe adică prin cunoașterea vorbirii vii și familiare și, întrucâtva apropiată de limba vie a elevului, și nu prin acea a unoi vorbiri solemne și totdeauna artificiale. — „Frumos te-ai purtat. Nu m’ai luat cu tine la oraș. Dacă nu vreai să mă duci la Alexandria, nu-ți mai scriu nici o scrisoare și nici n’am să vorbesc cu tine, și n’am să-ți doresc sănătate. Dar dacă te duci la Alexandria, n’am să-ți dau mâna, și nici n’am să-ți mai zic bună ziua. Dacă nu vrei să mă ici, așa are să se întâmple. Mama îi zice lui Arhelaos: copilul ăsta o să mă omoare, ia­r de aici. Frumos te porți. Mari daruri mi-a trimis — fleacuri. Ne-ai înșelat în ziua aceia când ai plecat. Trimite deci după mine, te rog. Dacă nu Continuare în pag­­il­* de PAUL ZARIFOPOL Arnold Böcklin Amurg de primăvară

Next