Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1926 (Anul 7, nr. 313-316)

1926-12-05 / nr. 313

ANUL VIL - No. 313 crtiurtATnm f AL- v- BELDliWAN 1888 1897 FONDATORI. I CONST WIILLE 1897-1920 6 LEI EXEMPLARUL 1^ ȚARA, 12 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE India și Europa Influențele literare . Două momente însemnate din istoria relațiilor moderne dintre civilizația europeană și acea indiană, simt: desco­perirea textului Sacontalei de către sir William Jones și nu mai puțin importanta descoperire a lui Tagore de către Europa. Prima a deschis savanților europeni domeniul vechei culturi indiene exprimată în sanscrită, un domeniu cu frun­ziș stăruitor și de a cărui întindere și felurime Europa abia începe să-și dea seama. A doua, a arătat că spiritul Indiei trăește mereu și­­ că prin contact cu Occidentul (în acelaș timp asimilare și reacțiune), acest spirit poate da roade frumoase pentru Orient ca și pentru Occident. Tra­ducerea­­ Sacontalei de către sir Willian Jones a deschis Europei o nouă lume; traducerea operei lui Tagore, Gu­and­­fali, a dovedit adâncimea și amploarea culturii vii a In­diei moderne. Arta și cultura care ne vin din India antică fac astăzi parte, într’o anumită măsură, din comoara comună a gândirii universale. Pentru Europeanul cultivat, învățătura lui Budha și mesagrul din Bhagavad Gita nu mai sunt astăzi doctrine ciudate; ele fac parte din bagajul său intelectual, ca și stima pentru arta și arhitectura Orientului. Dar, dacă budismul și arta lui, filosofia indiană și idealurile ei ne sunt acum familiare, nu trebue să uităm că aceștia sunt afluenții, relativ recenți, ai fluviului lărgit al gândirii europene. Abia cu patruzeci de ani­ în urmă, puțini savanți ar fi putut garanta autenticitatea istorică a lui Budha; în iudaism, cei mai mulți vedeau numai, super­stiții primitive, obiceiuri barbare, credințe religioase gro­solane. Dacă aceasta a fost influența gândirii indiene asupra Europei, de o jumătate de secol, ne putem atunci închipui care a fost înrâurirea Europei asupra Indiei moderne. In literatură, în artă, pe tărâmul ideilor sociale și politice, influența Europei asupra Indiei s’a evidențiat mereu, deși urmările imediate ale acestui contact n’au fost totdeauna fecunde. In anumite cazuri, acest contact a oprit desvol­­tarea normală. Dar, în cele mai multe domenii, după vre­melnica stagnare pricinuită de violența contactului, puterea intelectuală, creatoare, a Indiei s’a manifestat­ cu­ vigoare. E cu totul firesc ca viața nouă, creată în acest mod, să aibă semnele distinctive ale dublei origini. "1­1 . Aceasta se vădește mai mult în literatura modernă a Indiei. Până la contactul cu Occidentul, limbile indiene, afară de câteva excepțiuni importante, nu erau decât dialecte. Este adevărat că cele mai multe din ele, ca dialecte indi, tamil și mahratti au o poezie bogată și variată, consa­crată însă subiectelor religioase și teologice. Filosofia, gân­direa socială și chiar meditația religioasă erau exprimate în sanscrită. Literatura științifică, biografia, istoria și litera­tura pură nu existau în limbile țării. Acum, totul s-a schimbat. Limbile locale, in India, au devenit limbi moderne, viguroase, prin care gândirea, cul­tura și idealurile poporului își găsesc expresia potrivită. In toate sferele de activitate literară, limbile țării dau do­vadă de mare putere creatoare — și aceasta se datorește mai ales contactului cu Europa, întemeiată pe idei deosebite de acelea care dominau sanscrita clasică, lumea cul­turală modernă din India se desvoltă repede, având în ace­laș timp simpatii pentru idealurile occidentale și pentru cele orientale. Numele lui Tagore, „laureatul” Asiei, al lui Iqbal, poetul mahomedan din Punjab, al lui Bharati, poetul din țara tamilă și al lui Vallathar, bardul sfânt din Kerala, repre­zintă în India puternica mișcare menită să sintetizeze tot ce este mai prețios în Orient și în Occident. Influența ideilor și literaturii occidentale asupra In­diei s-a vădit în două feluri remarcabile, întâi prin­­ secu­larizarea literaturii. Până la începutul veacului al XIX-lea, poezia indigenă nu era decât slujitoarea teologiei și a re­ligiei. Cei mai mari poeți bengalezi: Vidyapati și Chandi­­das, poeții Industanului: Kabir, Mirabai, Tulsidas,­­ și marile genii ale Indiei meridionale: Manikkia, Vad­akar și Ezhuthassm, scriau numai despre subiecte religioase ori mi­tologice. Educația occidentală a secularizat literatura. Astăzi, poezia indiană este nu numai expresia sentimentelor reli­gioase , ci și a emoțiunilor, credințelor și idealurilor rasei indiene. Tagore, în această privință, este cel mai înalt re­prezentant. El nu e poetul unei secte religioase, nici al unei clase, ci al Indiei moderne. Prin glasul său, vechea țară a Industanului își cântă propria sa recunoaștere, care e viață și bucurie. Tagore nu înfățișează un fenomen isolat. El nu e decât omul cel mai de seamă al generației sale. El aparține secolului care a dat Bengalului poeți ca Ma­­dusudan Dutt, romancieri ca Rankim Chatte­rjea și­ istorici ca R. C. Dutt. E firesc ca marele geniu al lui Tagore să ascundă gloria celorlalți scriitori contimporani cu dânsul, dar nu trebue să credem ca bengaleza n’are altceva de ofe­rit lumii decât opera lui Tagore. Studiile lui Garcia de Tassy au deschis Europei, într’o anumită măsură, comorile limbei industane. Dar literatura modernă scrisă în această limbă (vorbită de două ori mai mulți oameni decât italiana) nu este cunoscută decât într’un mic cerc de orientaliști. Dintre poeții industani modernii, Iqbal a fost cel mai influențat de gândirea europeană. Și în celelalte dialecte influența aceasta a fost remarcabilă. In tamila, marele dialect al Dravidienilor, a căror veche cul­turii e încă păstrată prin clasicii lor, mișcarea modernă a fost deosebit de puternică. In dialectul malayalam, Vallathal, cunoscut ca un Tagore al Sudului indian, s-a putut scutura de povara unui clasicism fără gust care împiedica desvoltarea unei poezii libere. Al doilea efect important al contactului cu Occidentul, este literatura în proză care a încolțit în toate dialectele țării. In nici o limbă indiană, proza literară nu e mai veche decât un secol. Creatorul ei în bengaleză a fost Raja Ramahan Rog care, în multe privințe, a făurit India din secolul al XIX-lea. Proza bengaleză a devenit între mâinile sale un instrument flexibil și resistent. Urmașii lui, Vidyasagar, Bam­­kim-Sunder și R. C. Dutt au dat stilului prozei bengaleze acea distincție care o deosebește mult de celelalte limbi ale Indiei moderne. Pe lângă limbile literare moderne s’a desvoltat și India și ceiace se poate numi „spirit critic”. Intr’un timp ce nici un popor din lume n’a editat și comentat cu atâta grijă textele vechi, geniul literar al Indiei a dat dovadă, in epoca modernă, de o curioasă lipsă de spirit critic. Nu numai că nu exista nici o școală de critică cu tradițiile ei sau cu priceperea valorilor literare, dar — ceiace era m­ai râu — critica n’avea locul ei recunoscut in lite-ulul AC: spiritul critic nu era recunoscut nici în domeniul vieții. Aci trebue să găsim cauza pentru care Indienii sunt lipsiți de un punct de vedere istoric. Contactul cu Europa a făcut să se ivească simțul critic și acel istoric. Nu se poate spune to­tuși că există într’una din limbile indiene o școală critică viguroasă; literatura indiană n’a produs un Saint-Beuve, un Matheu Arnold sau un Georges Brandes. Spiritul critic e însă in acțiune; critica își are acum locul ei recunoscut în literatură. E un lucru foarte obișnuit ca tânăra critică literară din India să citeze la orice prilej regulele lui Ari­­stotel, ale lui Goethe și ale lui Hazlitt. Ceia ce e un dar deosebit al Europei moderne, atitu­dinea critică în fața vieții, prinde cu încetul rădăcini tenace în limbile indiene. Am asistat la piese ale lui Moliére jucat la teatrul indian în limbile locale. Comedia și satira socială contribue și ele la desvoltarea opiniei populare. In aproape toate dialectele indiene, se poate găsi influența unor scriitori ca Anatole France, Anton Cehov și Ibsen. Marile literaturi europene, cari sunt acum accesibile nu numai prin interme­diul limbii engleze, oferă literaturii indiene izvoare nese­cate de inspirație... La sfârșitul secolului trecut, Shelley, scriind despre „O idee filosofică a Reformei”, a scris și aceste cuvinte profe­tice: „Mulți indieni au căpătat cunoștințe suficiente despre artele și filosofia Europei; în cercurile brahmane se vor­bește despre Locke, Hume și Rousseau ca despre perso­nagii bine cunoscute. Dar ceia ce trebue să ne așteptăm de la ei, dacă li s’ar da libertate, este să ajungă la un sistem pro­priu în artă și literatură”. — E adevărat că inteligența crea­toare a Indiei s’a înălțat, in unele domenii,­ cu un elan care a dat rezultate uimitoare... Abia în zilele noastre Occiden­tul s’a apropiat de posibilitățile unei cooperații intelectuale și a unei înțelegeri cu popoarele Asiei. Din nefericire acea damnosa hereditas a unui veac de dominație politică a ridicat, între Orient și Occident, zidul antagonismului de rasă, care face ca această cooperație să fie aproape cu ne­putință de realizat — cel puțin în viitorul apropiat. Traducere de PETRU ARBORE K. M. PAWIKKAR Rabindranath Tagore SPIRITUL CRITICILOR __________ « Henri Clouard scrie în volumul său „Poezia franceză modernă: Catulle Mendès este un mit. I s’a dat numele acesta unei opere colective alcătuită din pastișe involuntare din Hugo, Musset, Gautier, Banville și Leconte de Lisle. Jean Airard a fost odinioară definit de Bares, cel din­tâi poet francez după alfabet. Și încă era o exagerare!.. * * * Je­an­ Moréas, la rândul lui, dă câteva aprecieri de­ o înțepătoare originalitate: Musset era un poet încântător și veritabil, dar avea în s­­tr'însul... chembrică. Balzac era un Shakespeare ratat. Flaubert era un scriitor perfect, dar de perfecțiunea apei sterilizate. A fost acuzat că era paradoxal. „Paradoxul, răs­punse el, nu știu ce e, cred însă că e numele pe care-l dau imbecilii, adevărului”. . Lamartine" „a fost" cel mai mare poet al secolului său, dar și'n’a știut’­să-și creeze un instrument propriu; el târa ca pe o' povară 'limba­ 'secolului al optsprezecelea. ------- — 5e=s;-­-=iso —-----­ Duminici?, 5 Decembrie 1926 FONDAT în 1893 MONICA La Medeleni, cel mai însemnat eveniment nu eră nici toamna, atât de blândă că zarzării înfloriră a doua oară, nici sosirea lui Her Direktor venit să-și petreacă ultimele zile ale vacantei la Medeleni, nici din ce în ce mai mondialul război european, ni­ci deschiderea­­ școlilor de­ peste câteva Cel mai important eveniment era nuvela pe care o scria Dănuț. — Sst! Nu faceți zgomot! Dănuț scrie, — recomandă doamna Deleanu celor întârziați la glume în sufrageria de­părtată de apartamentul lui Dănuț, tăcerea necesară tână­rului nuvelist. — Ce o fi scriind feciorul meu? se întrebă Herr Di­rector, pentru ca singur să-și răspundă: Descrie viața ga­lantă a vrednicului său tată! — Grigore! se’ncruntă doamna Deleanu. — Nu te ofensa, dragă Alice! Vorbeam de mine, nu de soțul tău model! — Dănuț va fi cântărețul Moldovei, — prooroci domnul Deleanu, privind violetul vioriu în zările albastre, al dea­lurilor moldovene. — Dănuț scrie o nuvelă, — îi informă doamna De­leanu, cu mândria celor în curent cu secretele zeilor. Mai mult decât atâta doamna Deleanu nu știa. Mo­nica tăcea. Interveni Olguța: — Metaforei s’a săturat de clocit ouă de găină. Acu­ma clocește unul de struț! — Olguța! Puiu se nărui de râs. — Puiu! — Nu te ofusca, mamă dragă! Asta înseamnă în lim­baj metafores că scrie o nuvelă, cum spuneai tu. — Olguța, dă-i pace lui Dănuț. Macar atâta respect!... — Mamă dragă, dar eu sunt vestala dumnealui! — Olguța! — Am colaborat cu el... — Ei! — Crede-mă! Să-ți spun subiectul nuvelei . — I­ știi tu? — Sigur, eu am intrare separată în Olimp! — Ol guta! — Da, mamă dragă. Iaca am să divulg și titlul! — spun­i. — Ce-mi dați? — Monoclul! exclamă Herrr Direktor. — Grigore! — Primesc. Herr Direktor. Cine mai dă? — Eu, — licită domnul Deleanu, fără să precizeze. — Altul. — O piersică, — ofertă Puiu. — Tu, mamă? — Grăbește-te, că-i spun la ureche numai celor care­ au plătit. — O cafea neagră. — Fie, Tu, Monica?... Melizand­a un surâs! Tu, Pro­fira? Bravo! Profira un sughiț! — Hai, Olguța. — Incordați-vă! ~ Tiî — „Pamfil, Caramfil și Leonor.. . — ...! — De ce atâta consternare? — Invenții de-are tale! — Ferească Dumnezeu! Spune și tu, Monica. — Eu nu știu! — Ați văzut. Numai eu știu ce se ’ntâmplă cu Pamfil, Caramfil și Leonora. Vreți să tac?" *) Fragment din romanul „Drumuri”- seria Medeleni, care va aparea la finele lunei Noembrie în editura „Cartea Românească”. — Spune: — Pamfil era lung, Caramfil era scurt. Pamfil era slab — scândură —, Caramfil, gros, bute! Știți, propor­deul antitezei! — Lasă parantezele!, C­redeți ca vă pasionează ! E^FPam­fil il iubea pfi Caramfil, dar... — ...Caramfil îl detesta pe Pamfil, — continuă doam­­­na Deleanu, bătând cu vârful piciorului in dușumea și cu degetele în masă. — Nu! Și Caramfil îl simpatiza pe Pamfil. Erau prie­teni inseparabili, pe onoarea mea! — Olguța, lasă genul acesta de expresii! — Ce vrei să fac cu onoarea, miamiă dragă? Q­um­ scot și eu în lume, diri­jând în cândi — Ti! — Să revenim la eroii noștri. Pe stradă, Pamfil se uita la case, Caramfil la damie '■*' -1' ' — Olguța! f — Fie cucoane, pentru mata. Caramfil avea alt pun­ct de vedere! ' — Mai uită-te și la mine! — Nuvelistul se uită numai la eroii săi Dar. Efect Pamfil se uita la case? — Era arhitect. — De unde! Căuta o odae de închiriat Dar de ce se uita Caramfil la... la-la-la-la? — Vroia să se însoare. — Ferească-i Dumnezeu pe Caramfil de bigamiel Ga­ramful o căuta pe Leonora, o la-la-la-lala -4 -- ...? . 1 — Infidela Leonora. Soția lui cu cununie. Fugise. Era, o la-la-la-la-la. Și bietul Caramfil fusese un la-la-la! Dar nu mai era. Aceasta-i expunerea. Acuma, lectorul intrigat își pune întrebarea: Pamifil și-a găsit o cameră? Caramfil a găsit-o pe Leonora? — Așteptăm!. — Bine faceți, căci deznodământul surprinde. Repet­. Pamfil cel lung căuta o cameră.­­ Caramfil cel scurt o căuta pe Leonora. Ori, Pamfil a găsit-o pe Leonora și Caramfil a găsit o cameră. — Cum? — Tot zgâindu-se..­— Olguța! — ...Tot contemplând casele, Pamfil zări îndărătul ană ferestre furtiva apariție a unui bust forte. Cine era? Pamfil se opri și făcu înăbușindu-și o exclamație revelatoare.­­ — Ce-i, Pamfil. —— zise Caramfil. — Ce să fie, Caramfil, — zise Pamfil. Am găsit — odae. — Nu mă lăsa, Pamfil! — Du-te, Caramfil, că vine și Panfil după ce vorbește cu proprietarul, — zise Pamfil. — Bine, Pamfil. — La revedere, Caramfil. ... — Pe cine credeți că văzuse rangul Pamfil ?, Chiar pe infidela Leonora ,a scurtului Caramfil. Căci și Pamfil o iubea în secret pe Leonora. Pamfil și Caramfil erau prie­­te­ni inseparabili! — Bravo! aplaudară domnul Deleanu și Herr Direktor, dezaprobați de privirea doamnei Deleanu, care totuși zâm­bea. — Ne-am oprit, vra săzică, urmă Olguța, în clipa când Pamfil suia scările spre Leonora și scurtul Caramfil se in­stala la o berărie, ștergându-și sudoarea frunței, căci Ca­ramfil era gros și soarele ardea cumplit. In timp ce Caramfil ofta sorbind o halba, Pamfil intra fără să bată la ușă, în odaia Leonarei: — Tu, Pamfil! *) Continuare in pagina Il-i

Next