Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1927 (Anul 8, nr. 317-321)

1927-01-02 / nr. 317

NUL VII. — NO. 317 NUMĂR DE ANUL NOU V 7 «a «explarw. ,MN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE 10 PAGINI Du­biiks, 2 ianuarie 1927 Vara trecută și’n cealaltă vară am intrat de multe ori, cu un bun prieten, pe lacul Snagov și ne-am împlinit o parte din destinul nostru cu undița în mână, în liniștea unor ceasuri de aur.Mi-ar trebui mai multă perspectivă în timp, ca să-mi lămuresc unele impresii și fapte uimitoare, de aceia acum nuși putea spune decât puține lucruri. îmi închipui însă că peste douăzeci de ani—în 1947—într’o seară de iarnă, între obrazuri prietinești, sub lumina lămpii liniștite, într'o odaie a poveștilor și a amintirilor, mi-ași lămuri mai curat întâmplările acelor veri­ — într’o vreme, destul de demult, am fost la pescuit pe Snagov, ași începe eu zâmbind, privind în juru-mi prin ochelari rotunzi. De an nu-mi aduc aminte tocmai bine, dar asta nu are mare importanță. Eram c’un bun tovarăș­ii asta are importanță mare — bun tovarăș și slăvit pes­­sar cu care mă mai văd și acuma din când în când. — Cine-i ? întreabă o matrișoară de fetiță bălaie și vaporoasă, a cărei existență e încă în misteriosul viitor. — E Brătescu-Voinești, răspund eu. — Cel din bibliotecă ? — Da. Ș’acela cu care mi-am dat cuvânt de întâlnire la vară, ca să ne ducem în Maramureș, să mai aruncăm o dată undițele în apa Vișeului. In vara aceia, urmez­em stând într’o zi alături pe sca­une, la o ședință a Academiei, vorbeam de lucruri indife­rente. Când prietinul meu devine atent și-și întoarce în­­tr’un chip anumit spre mine ochii punctați cu lumină și umbriți de sprâncene tufoase. — Trebue să mergem la Snagov Duminică, îmi zice el. Și ’udată după aceste cuvinte se ridică, să facă o scurtă comunicare intimă. Trebuie să știți că Brătescu n’a cântărit niciodată mai mult de 63 de kilograme, n’a avut dureri de cap și n’a cunoscut osteneala. Mărunt și brun și totdeauna viu, a fost unul dintre cei mai cunoscuți tova­răși in breasla noastră a vânătorilor. Dar într’ale pescui­tului cu mila lui Dumnezeu, a stat între cer și ape ca cel mai neîntrecut meșter. Eram curios să aud ce vrea să spuie­ ce chestii aca­demice și cărturărești îl preocupă. Când deodată — nu cu puțină sur­prindere și nu cu puțina plăcere,...înțeleg că a­duce între gravii nemuritori ceva care era mai mult o umi­lită îndeletnicire a noastră, ceva despre pescuit și despre apa Snagovului. Academia ridică fruntea cu uimire și zâmbește. Sna­­govul e un lac din preajma Bucureștilor, dar de la acade­mie până la el e o depărtare incomensurabilă — până la stele. Pescar și pescuit sunt noțiuni care se pot concepe,— dar sunt mai mult afaceri de dicționar. Iată că onoratul nostru coleg vrea să aducă lacul Snagovului de față și să spuie o poveste. Ciudat, — însă adevărat, Brătescu-Voinești nu-i numai cel mai mare pescar. E și un povestitor cu voce moale și insinuantă cum puțini am cunoscut în șaizeci de ani de viață. — Cum ? mata ai șaizeci de ani? întreabă matrișoara cea bătaie. Locuești, ca și Brătescu, în rafturile bibliotecii și socoteam că aveți mai mult. — Iarta-ne că avem numai atâta, răspund eu. Mutrișoara mă iartă și eu urmez a povești despre ciudata dar adevărata comunicare academica a prietinului meu.—Domnilor colegi, a început el. — Trebuie să adaog că nu mă pot apropia nici pe departe de povestirea lui colorată, gesticulată și mimată. Domnilor colegi, am fost la lacul Snagovului într’o zi, la pescuit, ș’acolo ni s’a în­t­âm­plat să văd un fapt curios, pe care tiu să vi-l raportez fară nici o explicație și fără nici un comentar. Am întâlnit acolo pe un om simplu și în aparență neînsemnat pe care-l chiamă Nicolae Pescaru. Acel om umblă cu mine la pes­cuit, conducând luntrea, în tovărășia altui pescar din partea locului, mai tânăr, cu numele Cercu. Plutim, ne o­­prim din loc în loc, în marginea stufurilor, în marginea ■radurii și aruncăm undițele. Mergem până cătră mănăs­tirea cea veche a Snagovului pe care îmi place s’o pri­vesc mai mult în fundul apei, ca ’ntr’o oglindă a trecutu­lui. După aceea ocolim către Dobrotești și tragem la cel­lalt mal, poposind într’o căsuță curata, la Raluca lui Ciheorghe Nucută. Snagovul acesta este o baltă străveche, cu adâncimi mari, cu funduri de piatra, cu limpezimea u­nei ape de munte. îmi închipui că este un lac de natură­­ vulcanică, format de izvoare interioare. De aceia satele din preajmă trebuie să fie așezate acolo din vechime a­­dâncă și locuitorii vor fi fiind de baștină preistorică. Sunt oameni blânzi și cuminți, ai căror ochi seamănă cu umbra apei. Terminologia lor pescărească cuprinde vocabule pro­prii, care s-au format odată cu nuferii cei de demult. Apa aceia e un domeniu familiar al lor pe care o cunosc în toate cotloanele. Nu numai o cunosc dar o și interpretea­ză, — pentru că din veci s’a amestecat în existența lor in­timă. Deci umblând pe luciu în luntre, cu Neculai Pescaru și cu Cercu, iată ce lucru impresionant am văzut. Prin lu­mina apei liniștite, apăru la o oarecare depărtare un punct mișcător, care, înaintând, lăsa două dâre în urmă formând laturile unui unghiu. Era uni șarpe de apă — dintr’o specie extrem de numeroasă în lacul Snagovului. Șerpii aceștia înnoată cu capul ridicat la fața apei și înaintează într’un fel de zvâcnire necontenită, care scrie pe luciu unghiul tremurător, iar trupul, sub apă, se întinde și se destinde într’o spirală neagră, metalică. Priveam de departe. — Mă nene Nicolae, zice deodată Cercu lângă noi, spune farmecul șarpelui, să vadă și boierul. — Ce să văd, Cercule ? întreb. — Să vedeți cum îl farmecă. — Pe cine-l farmecă ? — Pe șarpe. — Să văd, mă întorc eu nedumerit spre Nicolae Pes­caru. — Ce să vedeți, boierule ? vorbește cu lene și indife­rentă Nicolaie. Nu-i cine știe ce lucru și-l poate face ori­cine, dacă știe cum și dacă crede. — Să vedem, Nicolaie. Pescarul se întoarce atunci spre unghiul care vibra pe luciu. Fața lui a dobândit o ușoară schimbare: a devenit atentă și încordată — s’a învechit și s’a îndepărtat în timp. Fixează unghiul mișcător. Buzele lui precipită un descântec. Mi l-am notat mai târziu, iată-1: Subt o piatră mare 'nvoastă, Șade-un bou negru urnit, Din bărbie dând, Din limbi scăpărând, Măi Cernute, blestemate­­­lestema­te-ar Dumnezeu ă-ți curgă veninul tău, ia uatura slinului, tei nuiele de alun împleticite, Jura șarpelui împietrită. Herendeu, Berendeu! Grozăvior, stai pe loc! Șopotul acesta s’a repetat, s’a repetat. Punctul miș­cător s’a oprit­ Ne-am apropiat cu luntrea. Domnilor co­legi, urmează prietenul meu zâmbind cu nevinovăție, când am ajuns, am văzut șarpele plutind la fața bălții ca o sim­plă spirală moartă. Neculai s’a aplecat către el pe marginea luntrii și i-a întins mâna. L-a îndemnat încet, dar cu hotărîre: — Vin’ aici ! Șarpele s’a mișcat lin, i s'a suit pe mână. Pescarul i-a cuprins, l-a­m dus la frunte, în jurul gâtului, — așa cum fac — după cât am auzit — fermecătorii din India. Apoi i-a dat drumul în hotarul lui și i-a șoptit grăbit deslegarea: Șarpe ! Să fii viteaz Să umbli precum ai umblat, Să muști precum ai mușcat, Să treci văi adânci. Ape reci. Du-te ! Șarpele s’a mișcat lin. a plecat Unghiul mișcător a născut iar pe luciu, s’a dus ca un fior în spre nuferi și trestii. Omul stătea iar la locul său, umilit și simplu­, cu indi­ferență și fără nici o mândrie față de ceia ce făcuse. Am făcut un timp. Apoi l-am întrebat: — Cine te-a învățat lucrul acesta, Nicolaie ? — M’a învățat un unchiaș bătrân de la noi, Dumitra­­che Țulea. Iar el îl știe de la alți unchiași de demult. Dacă-i spui astfel vorbele cu credință, șarpele te-ascultă. Trebuie să mai știi că-i păcat mare să nu-i desfaci farmecul. Tre­bue să-l trim­eți iarăși la locul lui, în sălașul pe care i­ l-a dat Dumnezeu. Din vorbă, din privire, din convingerea rămasă,în el­, de la uncheșii străvechi din veacuri, îl înțelegeam pe Necu­lai, fără să am însă explicația lucrului în sine. Vă relatez, domnilor colegi, faptul în toată simplicitatea lui și mm­iț­los în tot adevărul, și nu trag nici o concluzie. Prietenul meu Brătescu ascundea însă, în originala lui comunicare, o ușoară perfidie. Mi-am dat seama de asta îndată ce-am privit spre grupul colegilor noștri din secția științifică. Aveau o înfățișare dintre cele mai in­te­­resante­. Ședeau [UNK]“-<% de-o glumă- Nu râdeau însă li­b­ Vti: libertatea, ci cu stânjenire, cu teama că li se poate cere e explicație. Ca să nu recunoască faptul era greu, căci pu­teau fi invitați să-l verifice, și atunci explicația nu mai putea fi înlăturată, tn sfârșit râdeau totuși ca de ceva nostim, fără să privească unul la altul. Ii pricepeam. Oamenii de știința nu vor să recunoască minunile. Nici nu-i nevoie sa le recunoască, pentru­ că­ ele nu există decât efemer. Sunt niște zâne menite să devie femei îndată ce le-am cunoscut. Cu plăcerea pe care mi-am făcut-o această comunicare și veselia reținută a­ savanților noștri colegi, am plecat cu prietinul Brătescu-Voinești­ la Snagov- în Duminica urma­­toare-Am intrat pe baltă în marginea întunecoasă de pădu­re, între nuferi și liane, plutind cătră mănăstirea veche, răsturnată în oglinda neagră can veacuri. Nicolae Pesca­ru și Cercu trăgeau la opăcini și erau niște oameni ca toți oamenii, deși știau să facă minuni, după un secret și un ri­tual al strămoșilor lor. Ne-am desfășurat undițele de bam­­bus și ei priveau cu atenție mai ales nălucile, adică peștii artificiali, care pentru întâia oară coborau sub luciul Sna­govului, ca să înșele generațiile nouă de pești. Miliardele lor trecute n’au cunoscut decât instrumentele primitive ale autohtonilor.­­ Pe-ale noastre ochii lor desigur le priveau ca și ai lui Neculai și ai lui Cercu. Pe urmă, cătră amiază, la ceasul când trebuia să ne îndreptăm spre popas și masă la Raluca lui Gheorghe Mi­­cuță, lăsară vâslele să atârne și, îndreptându-și fețele spre țărmul Dobroteștilor, dădură glas și veste spre depărtare. Dar nu strigau. Lăsau cuvintele să lunece pe apă — ci voce normală și joasă : — Mă Cotoi, dă de știre la Gheorghe Nucula că vir boierii. Cuvintele se duceau pe lucru ca niște ființe vii. Căci în practica lor seculară, prietinii noștri de-acolo ameste­cau fenomenele naturale și minunile, armonizându-se d­e cerul, cu adâncimile bălții, cu lianele și vietățile,­­ toate ale vremii neclintite și ale lui Dumnezeu. MIHAIL SADOVEANU I. Al. Brătescu-Voinești Mihail Sadoveanu Sa vă trimit „literatură de Cradunt”... Dar ce anume? Vreți colinde mici Cu „dalbe flori” și „Seroi Doamne bun”, Pentru copii peltici? Aș scrie, poate, mai cu ușurință o schiță realistă, cu tendință... Ori preferați istorioarele morale (M’ați pune ’ntr’o cumplită ’ncurcătură!) Pentru dudul gingaș-sentimentale și pentru numeroșii cetitori Ce nu cetesc literatură Decât odată ’n an, la sărbători, Când tot ziarul le oferă­ o poză Cu Magi, c’un prunc ș’un staul, în culori? (O poză care, dacă-i bine scoasă, Se poate încadra și pune 'n casă...) Să vă descriu, in delicată proză, Un pom aprins într’un salon din centru, — O, Tinnenbmm, lumină roză, Copii buclați, păpuși articulate, — Ori o serbare la periferie, pentru orfani, cu doamne din societate? Vă place, poate, o poveste demodata Ce spune despre­ tm vrac Și despre­ o fată Care-a fugit în noaptea luminată C’un prinț adus de Moș­ Crăciun în sac?... * S? 5* * Afară­ am stat nedumerită ’n drum, Apusul înflorea, Craiu-Nou, — o ghindă Abia tivită cu-o părere de inel, Cu fructul străveziu de fum Ce parcă sta sa se desprindă Din degetarul­ nou și subțirel. De prin grădini, copacii bruni și uzi Împrăștiaț in largul vântului înșelător parfum de muguri cruzi. Și plutitorul abur al pământului Punea primăvăra zece vedenii Pe liliecii cu crenguțe moarte. Ș’un clopot cuvios, departe, Chema Adelung, — «a ’a serile cu demii. CRONICA FANTEZISTĂ Literatură de Crăciun" Unui director de revistă care mi cere sa-i trimit ceva pentru numărul de Crăciun. Dar glasuri mărunțele de copii, Când stelele ’ncercau să se aprindă, Au început, să cânte o colindă, — Pe Moș­ Crăciun să-l cheme Mai devreme, nn înserarea proaspătă, ca de Florii... * * Pe ce meleaguri rătăcește oare Moșneagul alb, cu barba de ninsoare?.. Eu știu că Moș­ Crăciun a înșirat Pe-un fir tăiat din trena unei stele, Toți clopoțeii râsului curat Și-i ține sub zăvor, la el în cui. Și ’n fiecare an de ziua lui, — Când toate lămpile prin case sunt aprinse, Și când pe aliți nu-i decât colindă, — Coboară șirul ție mărgele de pe grindă Și-l scutură de-asupra lumii ninse. Și atunci, pe­ omătul neted din câmpie, Un cald reflex trandafiriu învie, De parcă stau să se ivească zorii, — Și zid și se ’ncălzesc colindătorii... Dar cum să scriu „literatură de Crăciun?” Pe-aici e-atâta, primăvară timpurie încât mă tem că n’o mai vrea să vie Ca ’n celelalte ierni. Bunicul bun. O fi venit pe-o noapte caldă pân’aproape Clipind mărunt din încrețitele-i pleoape S’o fi uitat pe dealuri și pe văi S’apoi, uimit, și fără nici un căpătâi. S’o fi întors bătrânul îndărăt... — Cum să-l ademenesc și să-l înșel, Când nu-i așteaptă nici un bulgăr de omăt, Când și copiii ce colindă la ferești Azi nu mai cred în albile-i povești Și când din toți câți au crezut îr­ el Și l-au chemat cu gând curat și drept, — La siingură­ am rămas să-l mai aștept?.. OTILIA CAZIMIR $ \ * Sfc m» *-Msssftssw-—

Next