Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1927 (Anul 8, nr. 322-325)

1927-02-06 / nr. 322

Deviațiile dragostei = — In jurul piesei „Prizoniera" Realismul literar a grăbit evoluția moralei sociale. Flau­bert a intrat pașnic in făgașul clasicismului și scenele „las­cive” din Doamna Bovary au încetat de mult să mai stâr­nească senzație în pensioane. Dacă printr’o întâmplare mi­nunată, procurorul Pinard, — care a revărsat, in torente de elocvență indignarea moralei sociale și religioase, o­­fensată de „lipsa de decență” a romanului lui Flaubert, — ar putea vedea desfășurarea liberă a „indecenței” publice de astăzi, ar arunca desigur, o privire fulgerătoare de mânie apărătorilor anemiați ai moralei publice prezente. Flaubert a împins talentul descriptiv al corpului fe­meii și al vibrațiilor ei in dragoste, până la limite care jig­neau candoarea gingașe a cenzorilor moralei. Dacă ar fi făcut-o cu mai puțină putere de evocare, vina i s’ar fi mic­șorat până la sancțiunea unor mustrări ușoare și binevoi­toare. Sunt șase decenii de atunci. Câte lovituri abile nu au zguduit între timp, tăria rezistențelor moralei Musset cu erotismul pervers din Gamiani, Baudelaire în poeziile con­damnate din Les fleurs du mal, Pierre Louys și edițiile „ma­eștrilor amorului”, ascunse cu grije prin rafturile umbrite ale librăriilor, au alimentat freamătul tainic al deviațiilor dragostei, cărora psihiatrii le-au destinat un capitol special în studiul psihopatologiei sexuale. Isteria distrugătoare, pa­siunea revărsată pe căi nenaturale, comuniunea amoroasă între femei sau la bărbați, ura sexelor și repulzia lor reci­procă, au devenit subiecte comune, care nu mai provoacă nici o încruntare a privirii, sau fiorul necunoscutului obscur. Gide descrie cu naturalețe inversiunea sexuală a bărbatului în L'immoraliste și urmărește cu o simpatie, în care pătrunde un sentiment discret de duioșie: înclinarea romancierulu­i Edouard pentru un adolescent care-i întoarce afecțiunea în Les­­ aux monnayeurs. Lacreteile își reînoește izvorul in­spirației in evocarea eroinei Bonitas, care încearcă o repulzie vie pentru bărbați, până la anusul vieții ei, și o slăbiciune invincibilă pentru semenele ei. Analiza sufletului eroinei e făcută cu sobrietate, fără amestecul „vulgar” al aprecierilor morale. Doar menirea scriitorului e să pătrundă in complexul vieții sufletești și să-i lumineze numai colțurile obscure. Ba, oarecari gesturi romantice ale eroinei, lăsă să străbată aici o simpatie ascunsă a autorului pentru firea și nefericirile ei sentimentale. Gama acestor afecțiuni deviate ajunge astfel să fie plină de nuanțe, da la erotismul unisexual vulcanic din Ga­­­lritont sau din Femmes damnées (Baudelaire), până la cân­tările dul­cege și de o rezonanță goală din Chansons de Bi­­ons, sau la înclinarea de un platonism candid a eroinei din romanul lui Lacreteile. Descoperim astfel că e și în acest soi de preferinți amoroase o feciorie a sentimentului, care nu e lipsită de savoare. N’a dedicat oare Louys Chansons de Bi­­litis, acea carte „de amor antic”, „fetelor din societatea viitoare?” Inversiunile sexuale puteau fi privite altădată ca su­biecte de excepție. Ele au devenit, cu timpul, materialul predilect al unor studii atente, amănunțite, în care spiritul de observație al scriitorului se desfășoară pe toată scara gradațiunii sentimentelor. Sistemul deductiv, a­­ liest în psi­hologie, dă și aici roade strălucite. In definitiv, nu sunt două feluri de a iubi, cum se exprimă logic un personaj dintr’o piesă de teatru. De ajuns să fie dragoste, independent de obiectivul la care se aplică, voluptatea, fericirea și plân­sul dezolării, sunt aceleași. Imaginile isvorâte dintr’un clocot de erotism deviat sunt modelate cu o pricepere fină și prevenitoare, de talentul unui Baudelaire, sau de proza armonioasă a lui Pierre Louys. Puterea de suggestie a tabloului e intensificată de vibrarea ritmului: „Elle cherchart dans l’oeil de la pale victime „Le cantique muet que chante le plaisir. „El cette gratitude infinie et sublime ,pui sort de la paupiére ainsi qu’un long Soupir.” (Fantmes damnées) Örgia simțurilor se revarsă sun ochii cititorului în cu­vinte arzătoare aici, ca și în Tend­esses din Chansons de Bilitis. Ce lectură edificatoare pentru spiritele enervate și agi­tate ale cititorilor contemporani! In fața acestor evocări tul­burătoare și de un parfum particular, ce mai pot însemna tablourile crude ale dragostei sănătoase, care speriau pe acuzatorul lui Flaubert? Nudul se resfață pretutindeni în artele plastice și in teatru. Rechizitoriul contra lui Flaubert cuprinde printre rândurile încriminate și descrierea urmă­toare a unui moment al dansului doamnei Bovary: „...pi­­cioarele lor intrau unul in altul, el își pleca privirile spre dânsa, ea ridica simțurile către el.” Dar ne mai putem închipui astăzi un exercițiu al dansului modern fără aceste indiscrete penetrațiuni? Care conservator al moralei sociale ar mai putea în­drăzni să detașeze scenele de abandonare amoroasă a unei eroine, spre a produce acum o acuzare corecțională pentru imoralitate împotriva unui scriitor? Fulgerările de pasiune ale Mesalinei, care au inspirat viziunile voluptoase din ro­manul lui Casanova, pălesc în fața nouilor delectări amo­roase, mai savante și mai com­unicate. Odinioară, la noi de pildă, spre a justifica prezentarea unor accese isteriforme pe scenă, Diam­andy torturase spiritul eroinei până la de­mență (Bestia). Ea încarna ura distrugătoare contra băr­­bătului, in toate formele sociale accesibile, de la femeea căsă­torită care-și ruinează soțul, până la prostituata care răz­bună fatalitatea naturii, prin furia contra sexului contrar Un scriitor pătruns de adierea modernismului, n’ar mai fi avut nevoie să procedeze cu atâta prevenire. Vițiul și vir­tutea nu sunt, oare, fețe deosebite ale aceleiași vieți? Eroina lui Diam­andy s’ar fi putut ridica astfel intr’o ascensiune morală reconfortantă și revoltele ei contra bărbatului ar fi putut trezi suspine ,d­iscrede și pline de un tainic înțeles o ființă superioară de acestea e și Iréne din piesa Prizoniera, a lui Edouard Bourdet. Ea iubește, cu toate inițierile posibile, pe o prietenă, soția diplomatului Argui­nes. Ea însăși, fiica unui sobru om politic, descinde dintr’o familie, al cărei rang i-a permis o educație superioară. în­clinările spre gusturi rare nu sunt un apanaj exclusiv al instrucțiunii rafinate, dar viața fără griji și preocupări se­rioase, predispune la căutarea unor petreceri de o natură mai originală. Irene însă nu e numai o femeie dornică de sen­zații stranii. Ea suferă, în mod covârșitor, prestigiul lor, și acestea-i otrăvesc întreaga viață sentimentală. Fat­alita­tea­­deviației afecțiunii o leagă strâns și inseparabil de­,prie­tena ei. Figura eroinei n’are nimic anormal. Apariția ei exer­cită aceeaș atracție ca a oricărei femei frumoase și instruite. De ce ne-am închipui că trebuie să poarte vreun stigmat vizibil? Anatole France spunea, mi se pare, că sărutarea nu strică, ci face buzele femeii mai frumoase. Cât despre por­tretul moral al Irenei, e de ajuns să cităm cuvintele surorii ei, Gisèle: „Cunoști multe femei atât de inteligente, atât de cultivate, atât de seducătoare ca ea, sub toate raporturile?” Un tânăr energic și hotărât, Jacques, o iubește. Pre­stigiul lui rămâne însă fără influență asupra sufletului eroi­nei, pe care o pornire neînfrânată o îndreaptă spre cealaltă femeie. Arguines, care-și iubește soția, și suferă în tăcere, desvăluie lui Jacques primejdia apropierii de Iréne, con­damnată sentimental. „Nu o aștepta”, ii spune el. „E în zadar. Ea nu se va reîntoarce. Și dacă vreodată soarta ți-o pune înn cale, fugi de ea. Fugi... dacă nu, ești pierdut! Vei alerga toată viața după o fantomă, pe care n’o vei ajunge niciodată. Căci nu le ajungi niciodată. Sunt umibre Trebuie să le lași să se plimbe între ele in regatul lor de umbre! Să nu te apropți de ele. Sunt primejdioase. Mai ales, să nu vrei să fii ceva pentru ele, oricât de puțin. Aici e primejdia! Căci ele au, totuși, nevoie de noi în viață. Nu e totdeauna ușor, pentru o femeie, să trăiască. Așa fiind, dacă un bărbat îi propune s-o ajute, să împartă ce are cu ea și să-i dea numele, ea acceptă natural. Ce-i poate strica? Numai să nu-i ceri iubire, nu e afară cu restul. Dar închi­­puie-ți ce poate fi existența acestui bărbat, dacă are ne­norocirea s-o iubească, să adore umbra lângă care trăește?.. Nu știm ce e asta! E misterios... e de temut. Ami­ciția e masca. Sub aparența amiciției o femeie se introduce în menaj când vrea, cum vrea, la orice oră din zi și otrăvește tot, distruge tot, fără ca bărbatul să-și­­ dea măcar seamă de ceea ce i se întâmplă. Când își dă semiză, e prea târziu, e singur.” Cu toată căldura acestei suggesti?, Jacques primește să devie soțul Irenei, într’un moment de disperare a acesteia. Ea încearcă să se degajeze de atracția celeilalte, și își îm­plinește cu prețul sfâșierilor pasiunii, cuvântul dat de a nu o mai revedea. Dar Jacques își dă seamă, după sforțări reînoite spre a o degaja de prestigiul amiciției impure, că a trăit tot timpul alături de o umbră animată doar de pornirea pasională pentru cealaltă femeie și că nădejdea îndreptării trebuie înlăturată pentru totdeauna. El va căuta consolarea în brațele unei amante care il iubește și Irene se va întoarce zguduită de dorința prea multă vreme stăvi­lită, lângă prietena ei. Publicul parizian a primit piesa fără multă re­zistență. Atitudinea autorului înclină vădit contra deviației amoroase și acțiunea pare a semnala primejdia unor ase­menea înlănțuiri. Dar toate acestea fără retorism, și fără a pune în inferioritate personajul a cărui înclinare o con­damnă autorul. Dimpotrivă, Bourdez lasă o dâră de îndoială in spiritele multora, dacă Jacques nu e tot atât de vinovat de ultima cădere a Irenei, ca și eroina însăși. In orice caz, pornirea ei e integrată în preocupările sentimentale co­tidiane, de vreme ce e exprimată cu atâta lipsă de oco­lire, în fața unei săli atente la percepția celor mai ascunse nuanțe. Comuniunea platonică între frate și soră din Renée a lui Chateaubriand, incestul din piesa lui Ford sau din Amurgul zeilor și din Păsările pleacă ale lui Bourges, din Orașul mort al lui d’Annunzio devin flori de seră, anemiate de umbra nouilor prevestiri amoroase. Exemplarele de dra­goste deviată se înmulțesc in literatura prezentului. Foarte cu­rând poate, numărul lor va covârși producția dramei și a romanului. Nu mă preocupă nici numărul nici calitatea lor. E locul să ne întrebăm insă dacă ele nu oferă pericolul cu­riozității mai grav decât cea mai desăvârșită ignoranță. Viciul poate zace latent un individ și nu-i exclusă o trans­formare a lui prin aplicarea continuă a unei acțiuni mo­dificatoare, inspirată din sursa sănătoasă, a vieții care e și izvo­rul de continuitate a omenirii. Exemplul viu al deviației și inversiunii sexuale trezește însă dorințele nelămurite care zac in adâncul unor predispoziții existente în sufletul multor indivizi, altminteri neștiutori și inofensivi. Curiozitatea, și acel biciu al dorinței care impinge atât de inevitabil spre pierzare îi va face să încerce cu orice preț senzația a cărei profunzime sunt incapabili să o perceapă. Și atunci?... Dacă Irene n’ar fi cunoscut pe prietena ei Arguines, poate n’ar fi fost o femeie ideală in ardoarea îmbrățișării suverane, dar și-ar fi putut îndeplini în liniște, menirea ei de soție și de mamă. întâmplarea cunoașterii unei femei periculoase, a fost fatală vieții ei. A o condamna pentru aceasta, înseamnă a arunca blestemul sterp împotriva for­țelor obscure și invincibile ale naturii. A evita însă prăpastia e singurul remediu înțelept. In loc de aceasta o frenezie inexplicabilă ne poartă spre revelația tot mai clară a unor lucruri pe care înțelepciunea de odinioară credea mai ni­merit să le lase în penumbra prielnică plantelor dăunătoare Rațiunea nu are nimic de a face cu forța unor asemenea înclinări primejdioase. Ea nu le poate stăvili, dar are da­toria să le previe. De aceea o sforțare spre ignorarea lor devine o virtute. Altminteri viziunea realității triste și a dezastrului social se poate să ne apară prea târziu. AURELII! WEISS UN CAVALER ? — Ai pus tot? •— Tot. — Incie. . . — Daca sunteți buni, să ședeți pe cufăr... apăsați... tare. — Ajunge? — încă nițel... așa, gata, poftiți cheile. — Pantofii i-ai pus?! — Pantofii? — Te pomenești că n’ai pus pantofii! — Da’ luați și pantofii? — Ce dracu, Mario, de ești așa zăpăcită! — Am­ crezut... , Q*-­a crezi... nu, mai crede nimic... desene și pune pantofii... sau lasă... învele și e­i într’un jurnal, și baga-i în ploci. — Mai bine... La câte să vă scot mâine? — La șase, fix la șase. — Vă fac un ceai? — Nu. — Ar fi bine să luați un ceai... dimineața e bun... vine de ’ncălzește stomacu. — O să iau în gară... Vezi ai grijă, să nu cumva să scap trenul. — Se poate, ce Dumnezeul... Atunci săru’ m­âna — Noapte bună, Maria. Emil Pruteanu, inspector la P. T. T. pleca la Paris, tri­mis de Direcțiunea Generală, să reprezinte țara la congresul filateliștilor. Misiunea era importantă. Ducea cu el un cap de bou autentic și spezele. Pru­dent luase cincizeci de mii de lei asupra lui, și rugase Direcțiunea Generală, care consimți numaidecât, să-i tri­mită restul la Paris. Rămas singur, se desbrăcă, așezându-și lucrurile în ordine, se culcă și adormi în ochi cu „Moara Roșie”. Dar n’avu noroc. Abia intraseră in scenă, celebrele Dolly­ Sister’s și un duduit puternic în fereastra dela stradă, il aruncă cu intențiile neisprăvite, cu picioarele goale’n mij­locul odăii. — Cine-i? .— Eu. — Care eu?. — Mitică. —­ Ce vrei? — Deschide ușa. ■— M’am culcat. — Deschide c’am să-ți spun ceva. — Ce dracu, nici noaptea nu mă lăsați... știi bine că plec, și mâine trebue să mă scol de dimineață. Zău așa, voi nu vă gândiți de loc. Hai intră... spune, ce vrei? — Dă-mi o mie de loc — Ce? — Dă-mi că-mi trebue. — (Scurt) Nu pot. Plec la Paris. Dacă n’aș pleca... ’— O mie de lei mai mult sau mai puțin... Dă-mi c’am pierdut mult și poate mă refac... în orice caz, peste un ceas ți-i aduc, înțelegi, nu pot să mă duc acasă să scot nevasta din somn pentru o mie de lei... cred că nici tu n’ai face-o să fii în locul meu... Dar peste-un ceas ți-i aduc. — De unde mi-i aduci peste-un ceas? — Dac’d­u avea ghinion, mă duc acasă și ți-i aduc. — Nu mi-i aduci. — (jignit) Pe onoarea mea... Se poate... ce dracu, suntem oameni....­­­­ — Știu că n’ai să mi-i aduci, da’ ți-i dau ca să mă scap de tine... Poftim... Hai, pleacă, lasă-mă să dom. — Așa e, că tu trebue să te scoli de dimineață. La revedere, și drum bun. — Mersi. — (Din prag) Poartă-te bine cu damele. Ei­­il Pruteanu se urcă in pat și se -ntoarse la „Moara Roșie”. De astă dată, o franțușcă mică, îmbrăcată cu un șirag de perle ce se înfășură în jurul sânilor de copil, ca un fir de lapte, ii dete jobenul peste cap cu vârful picio­rului și luându-l de mână, porni cu el pe o alee misterioasă luminată de o luminiță roșie, invitându-l râzând ispititor s’o stiigă. Dar n’apucă să sufle în ea și un duduit pu­ternic îl făcu să sară din nou în mijlocul odăii. — Gne­i? •— Deschide, trz Ce vi­d mă, ce roșu ■ — Deschide. ț — Nu deschid, spune ce vrei. — Deschide, nu mă ține’n frig. — Tț. tț. tț... Firea-ți ai dracului cu cărțile voastre! Poftim, intră... Ce vrei? — IM, mi-ești prieten? — Ai pierdut? — Spune, mi-ești prieten? ‘ — Te-ai curățat. — Răspunde ce te ’ntreb eu... Mi-ești sau nu u­n prieten? — Ascultă Mitică, să nu mai ceri bani că nu-ți dau. — Da-mi cinci mii de lei și peste un ceas...­­— Mă, ești nebun? — Dă-mi și pe mormântul mamei mele, dacă pierd sau o mașină și m­ă duc acasă...­­ — Fugi mă, sunteți caraghioși, pe onoarea mea. Mie mi ceri care știi că plec la Paris?... Ce vrei să ajung acolo, să n’ant ce mânca... Tu nu te gândești? — Dă-mi c’am pierdut o groază de parale. — Trebue să fii nebun. — Te rog nu mă lăsa la apă. — Zău, mă băd­e, se vede că nu ești în toate mințile. — Dacă mă iubești... — Ude hai de om... Pu­u...! — Dă-mi, nu mă mai judeca. Sunt sigur că mă refac. — Nu ți-am dat o mie, dacă era să te refaci...­­ — Ce să faci cu o mie, e jocu mare... Câine să fiu dacă nu ți-i aduc pes­te­ un ceas. — Mă, îmi trebue bani, n'auzi că mă duc la Parish — Ți-i dau, pe onoarea mea că ți-i dau... Cum ai crede. Eu nu știu că trebue să pleci la Paris? — (Slăbind) N’ai să mi-i dai. — Ei, fugi, nu mai vorbi, că mă supăr. — Când mi-i dai? — Ți-i dau imediat. Dacă pierd, mergi cu mine acasă, și ți-i dau. — Bine, poftim... Da’ bagă de seamă, dacă nu mi-i dai... — Dă-mi zece mii. — Hai... — Nu fii prost. Dacă-ți dau cinci, îți dau și zece.^T Ți-am spus că ți-i dau... ca să nu te mai scol, fiindcă pleci la Paris, și trebue să dormi — Stricat ești mă, pe onoarea mea... Ce o zice biata nevastă-ta. — Pentru ea cer, ce crezi că pentru mine? Nu vreau s’audă c’am pierdut... Pare că e pentru bani. Am pierdut, am pierdut... dacă-se dracului... n’am să mă omor... Da-mi pare rău de nevastă, că o cunoști — știi cât e de bună. .. fn3er­­mă­ nici nu meritai tu o femee ca asta... Să știi că dacă-ți dau, îți dau numai de határul ei... Da’ daca nu mi-i dai înapoi, mâine dimineață mă duc și spun... Pof­­tim, Domnule, banii. Bagă de seamă ți-am dat unsprezece mii de lei... Când mi-i aduci? — Cum mă refac, cum... — Și dacă pierzi? — (Asigurat) Nu mă plictisi... Ți-am spus, luăm o mașină... , . . . —­ Pe onoarea ta? — Pe onoarea mea.’* r— Pe cuvântul tău de onoare? — Da, mă, da. — Bagă de seamă... La revedere!... Culcă-te să nu răcești. Emil Pruteanu s­a întors să se culce, dar nu mai avea somn. La „Moara Roșie” era închis. Aprinse lumina, umblând desculț prin casă, controla încă odată biletul de vagon­ lit, apoi iși numără avutul, necăjit că-și stricase ba­nii. Unsprezece mii de lei, se gândea ei, fac o mie trei sute de franci și mai bine. „Auzi domnule, să-i dau eu un­sprezece mii de lei! Cui? Lui Naumescu, care se’npru­­mu­tă dela toată lumea și nu dă la nimeni... Cică-și mena­jează nevasta! Ce canalie! Par’că aia e proastă, nu știe... Da’ barem se răzbună și ea... Mă mir că n’are noroc... ce tâmpit am fost. Merit palme nu altceva... S’a isprăvit, nu-mi mai văd bănișorii... Doar de-o avea noroc... E ’n stare, do­­bitocit, să se refacă, că uneori are șansă... Se reface și, cum știe că plec la Paris, îmi trage chin-Continuare în pagina 11-a

Next