Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1927 (Anul 8, nr. 326-329)

1927-03-06 / nr. 326

Domnului Mihail Sadoveanu „Stăpânul meu și fratele meu“. Mi s’a întâmplat un lucru dureros pe care țin sa ți-l împărtășesc și să ți-l împărtășesc în vileag. Iți aduci aminte că ți-am vorbit cu multă aprindere despre o carte, a căreia citire mi-a pricinuit o desfătare și o mulțumire, ce nu mai gustasem deja citirea amintirilor entomologice ale lui Fabre. Era cartea lui Charles Buthod, întitulată La péche au lancer. Iți spuneam cum claritatea stilului, mulțimea sfaturi­lor și a învățămintelor neprețuite, date frățește, frumuse­țea și hazul anecdotelor și episoadelor din viața de pescar a autorului, povestite cu o vervă scânteietoare, mă ferme­­caseră într’atât, încât n’am putut birui ispita de a-i scrie, spre a-i pofti să vie în țara noastră, la vară, pentru câ­teva zile. Hotărîrea mea de a-i scrie a pornit nu numai din gân­dul plăcerii ce eram sigur că mi-ar fi procurat tovărășia unui pescar desăvârșit și a unui om spiritual ca dânsul, ci și din alte considerațiuni, îmi ziceam: Dușmani ai țării noastre, din motive pe cât de bine cunoscute­lor, pe atât de puțin înțelese de min­tea mea, duc prin presa străină, împotriva noastră o neîn­treruptă campanie de ponegrire. Suntem înfățișați lumii ca niște sălbatici asupritori, în mijlocul cărora cei de altă na­ție duc o viață de martiri, căreia de­ o mie de ori ar fi pre­ferabilă moartea. Pentru constatarea iadului în care sunt osândiți să trăiască, martirii aduc reprezentanți ai culturii apusene, care după ce vor fi văzut chinurile în care se svârcolesc, să meargă să le transl­sfeze și sa le pună capăt, stârnind împotriva noastră indignarea lumii civilizate." Adânca, să nu zic indignare, dar mâhnire ce simt fată cu asemenea fapte, când știu bunătatea, îngăduința, ospi­talitatea nemai­pomenită a neamului nostru, mă îndemna să reacționez, fără violență, pentru că nu e în firea mea să fiu violent, contra acestor procedeuri. Și m’am gândit: Ce folositor ar fi ca un om bun, înțelept, drept și spiritual, cum­ răsărea din cartea lui că e Charles Buthod, să fie a­­dus în țara noastră! Ce admirabilă propagandă de risipire a atmosferă vrășmașe, ce ni se creiază de dușmani, ar pu­tea face un scriitor, cu atât talent, atâta spirit și atâta cu­ f­rățenie sufletească, îmi propusesem, — pare că ți-am­ spus-o,—ca, dacă ar primi să vie, să te rog să-l întovără­­­­șești împreună cu mine, in călătoria ce planuisem­, din­ delta Dunării până la pâraiele de cristal fluid ale munților­­ noștri. Prezenta dumitale, scriitorul a căruia bunătate, a că­uta dragoste de dreptate, grijă și compătimire de soarta celor necăjiți și năpăstuiți răsar din tot ce ai scris, o do­ream ca o garanție pentru toți, că Charles Buthod nu va fi fost îndoctrinat, că nu se va fi înlăturat din câmpul pri­virii sale nimic din soarta celor deplânși de dușmanii noștri..... Și i-am scris o scrisoare lungă, prin care-i mulțu­meam pentru nemăsurata plăcere ce-mi pricinuise citirea cărții sale; — și mi-o sfârșeam așa: ...„îmi închipuesc ce izvor de mulțumire trebue să fie o partidă de pescuit în tovărășia unui desăvârșit pescar ca dumneata. Dar poate cineva îndrăsni să spere, când se găsește la cclalt capăt al lumii? Totuși dacă răgazul dumi­tale și-ar îngădui-o, îți pot garanta una din acele bune pri­miri, pe care noi niciodată nu le-am refuzat cetățenilor pa­­­triei dumitale, care ne e scumpă tot atât cât patria noastră. Avem în România minunate râuri de munte, în care se gă­sesc frumoși păstrăvi și lipani, iar într’unele din ele, ca admirabila noastră Bistrița, se pot pescui lostrițe care u­­neori ating și chiar trec de 12 kilograme“.... I-am trimes scrisoarea și așteptam cu nerăbdare răs­punsul, făcându-mi pentru cazul în care mi-ar fi răspuns că vine, itinerariul călătoriei noastre... Ce încântătoare priveliști, ce colțuri de rai, ce mur­mure de isvoare ca lacrima îmi evoca mintea, cu prilejul făuririi acestui plan! Ce inexprimabile prin cuvinte cea­suri, de petrecut în tovărășia lui și a dumitale așteptam cu siguranța că le voiu trăi!... Sufletului nostru îi trebuesc a­­semenea planuri, cum trebuesc unei plante agățătoare puncte de sprijin, fără de care se năruie.... I-am scris și așteptam răspunsul.... Er­ mi-a sosit scrisoarea înapoi, nedeschisă. Ea poar­tă, scrisă de o mână tremurătoare însemnarea: „Le colo­nel Bastien (Charles Buthod) est décédé le 11 Fevrier“. Scrisoarea mea poartă data 12 Februarie. In ziua în care i-o scriam, el își da sufletul..­. Ce pot să-ți mai spun?...­­ . Cu frățească iubire BRĂTESCU-VOINEȘTI i Oscar Han (Expoziția Grupului celor patru, Sala Ileana) Bustul lui Mihail Eminescu na Gânduri Nu putem vedea în afară decât ceea ce avem in noi. Dacă nu-i recunoaștem pe zei , din cauză că nici unul nu sălășluește în sufletul nostru. Caracterul nostru este mai tare decât voința. Oame­nii își închipuie că nu învederează virtuțile sau viciile lor decât prin acțiuni vizibile, și nu înțeleg că virtutea sau vi­ciul se dau pe fată în fiecare clipă. S’a spus că „sufletele de rând au valoare prin ceea ce fac, iar cele nobile prin ceea ce au“. Pentru ce? Pentru că prin acțiunile, cuvintele, privirile și manierele sale, o na­tură adâncă, deșteaptă în noi aceeaș forță și aceeaș frumu­sețe ca și aceea pe care o evocă o galerie de pictură-Călătoria este raiul proștilor. întâia călătorie ne va face să descoperim că toate locurile de pe pământ sunt la fel. Când suntem acasă ne închipuim că aiurea frumu­sețea va fi mai mare și tristețea ne­ va dispărea. Oriunde ne ducem însă, eul ne urmează și pretutindeni spectaco­lele fermecătoare nu fac decât să ne împrospăteze vechile sugestii. Acțiunea adevărată se săvârșește în clipele de tă­cere. Nimeni nu poate prevedea ce va face cineva în anumite condiții determinate. F­­le Dantee Oamenii nu cred în meritele altora, decât atunci când pot crede altfel.­ .... Vanvenargues . Când îî văd cum trăesc mî-e atât de­­ milă de oameni, că nici eu n’am curajul să-î mai chinuesc. Dracul în „Faust” de Goethe Oamenii se desprețuesc unii pe alții și se iartă unii pe altîîi Vor să se înlocuiască linii pe alții și se înjură unii pe alții! Marc Aureliu Nimic, mai rar pe lumea asta decât­­ un om suportabil. ■ t Leopardi Vracul Prin astrofabe, hărți, hrisoave moarte, Șopârle,­ șerpi și bufnițe ’mpăiate, Zadarnic ceri puterea lui — ai parte Doar de bucoavna strâmbă de pe carte Ca tine și, ca mine e, și n’are Nici barba ,lungă, nici halatul mare Când nu-l aștepți atuncea îți năzare Atât de simplu că te-a prins mirare Că nu­ poți face tu ceea­ ce face. Pricepi tot ce­­ ti vorbește deși tare. Cum pomul lasă umbră, el dă pace Și câteodată, seara, se preface Că ia un pumn de lut și că’l frământă. Cum fac copiii ce pasc vitele la țară... Și-o pasăre adevărată cântă Și scapă vie palmei lui și sboară —­­Și nu ’nțelegî șî-ai vrea s’o ’nceapă iară. ION PILLAT Emerson Spiritul lui Romain Rolland Când Francezul are idei, vrea numai­de­cât să le im­­puie altora, dar vrea să se impuie chiar când nu se are! Dacă nu poate, atunci perde ori­ce interes pentru alții și chiar pentru propria lui acțiune. Cel mai mare rău pe lume este să nu vrei ceea ce vrei, să nu îndrăznești să duci la capăt ce ai întreprins, să te oprești la jumătate de drum în urmărirea unei ide rătăcind în toate direcțiile și întorcându-te de unde ai plecat. Contrazicerea mi-e mai nesuferită ca greșeala. Când primesc o idee, simt în­totdeauna un fel de spai­mă, căci știu ce viitor amenințător poate aduce și taina lui îmi e necunoscută ; dar odată ce o primesc, primesc ori ce ar aduce cu ea și m’aș disprețui dacă m’aș da în­dărăt în fața poruncii sufletului meu. O astfel de slăbiciune ar fi sinuciderea rațiunii. Fericirea stă în a-i cunoaște marginile și a le iubi. E adevărat că femeia e jumătatea bărbatului pentru­­'că un bărbat însurat negraș pe jumătate om X Societatea Scriitorilor Români — In jurul premiilor ■— de M. SEVASTOS Societatea Scriitorilor Români, — după ce­ a atras atenția, publicului, anul trecut, odată cu cointeresarea la jocul de cărți de la Constanța și odată cu luarea în antre­priză a mașinilor­ de distracție publică din târgul Moși­­er, — a venit acum la ordinea zilei mulțumită premiilor lterare Această societate a­ fost înființată, și­­ alcătuită și as­tăzi în enormă majoritate, de oameni de la periferia lite­raturii — sau chiar de peste barierele ei. O societate formată­­ numai dintr’inșii n’avea sorți de­ izbândă- De asta și-au­ dat seamă și ei. Atunci regizorii societății au trecut în listele de membri un număr de scrii­tori autentici — fără­ ca­ aceștia să-și fi dat adeziunea, scriitorii,s’au trezit­ în urmă,cu somații, pentru paralel, pla­ta cotizațiunilor- N’au dat însă atenție urmăririlor finan­ciare:... , , ',V, ’ *■ . „După războiu un comitet a exclus din sânul socie­tății pe câțiva dintre acești „membri“ reîntorși de curând de pe front sau din captivitate. Vina lor erau niște pă­reri — anterioare faptelor de arme. . Cu chipul ,acesta Societatea Scriitorilor apărea ca o secție a Curții Marțiale-Gl­ima se îngroșa. Scriitorii de valoare fuseseră tre­cuți cu, forța într-o societate în majoritate de cabotini, fu­seseră impuși la impozite (nu­­ știm în folosul cui), iar la urmă fuseseră dați afară.­. ca nepatrioți. Scriitorii, astfel tratați, aveau drept să se supere. Și intr’adevăr s’au­ supărat­ Ne aducem aminte, că d. G. To­­pârceanu a publicat atunci o corozivă replică. In curând pseudo-literații,dela S. S. R. și-au dat sea­ma că nu pot menține o societate de­ scriitori —­ fără scrii­tori. Atunci s’a început o goană după veritabilii literați­ și s’au dat chiar locuri de onoare. Astfel d. M. Sadovea­nu a fost ales președinte. Dar atmosfera societății rămăsese aceiași. D. Sado­­veanu n’a putut s’o suporte. A trebuit să plece. Din ziua aceia și până astăzi Societatea s’a scoborât din ce în ce mai­ jos — fiind astăzi pentru scriitori o ru­șine și o primejdie­’ • '­­ •'•••­' * * * •­Dar Societatea mi s’a mărginit la recrutări de membri — cu arcanul — și la excluderi polițienești. A început o energică acțiune financiară. Societatea se reuna cu aran­jarea banchetelor lucrative. Președintele se transformase într-un umblător cu­­ pantabuza care, pentru fiecare discurs, cerea.o .subvenție pentru S. S. R. " —" . Subvențiile sânt însă un capitol prea rigid- Aperitu­­rile Societății "nu puteau fi satisfăcute decât de operații de comerț dubios — în :.stil mare..." Atunci s’a legalizat­­ jocul de cărți de la Cazinoul din Constanța. ~ reprezentantul $. S- R.-ului instalându-se lângă crupier și însemnând pe coperta unui volum de E­­minescu cota parte dela cagnotă... cuvenită Uterelor ro­mâne. ■ Această cointeresare a Scriitorilor cu vițiile omenești, este un­ act abject Gândiți-vă numai la tablom repugnant aeia masă ver­­­de: de-oparte oamenii corupți, cu ochii în flăcări, care în«­tind cu o mână tremurătoare, poate, bani delapidați sar. sustrași din zestrea nevestelor și a fiicelor, din solda co­piilor trimiși la învățătură, din bugetul modest al traiului zilnic... iar de cealaltă parte Scriitorul român, care zmul­­ge avid bancnotele , înainte ca jucătorul să-și fi desfăcut de-a binelea degetele... Dar Societatea Scriitorilor Români nu s’a mulțumit cu exploatarea patimilor din lumea de sus- A­ vrut să-i tra­gă pe sfoară și pe oamenii din popor, pe rândași și pe bucătărese. S. S. R-ul a luat în antrepriză aparatele de noroc și de distracție populară de la Moși. A instalat și o mașină de râs, ghidiliciu.... (Maximum de umor produs de Societate!). Cu chipul acesta și-au oferit contribuția pen­tru Uterele române și apașii analfabeți și flonduroși, care nici nu-și dădeau samă ce scop înalt serveau, învâr­tind o roată miraculoasă,­ trăgând la tir, aruncând inele, încercându-și puterea la apărare cu capsă sau înfuricând mititei suspecți... Ch­făiala lori vulgară a acompaniat de­sigur atât de argintiu, după fel­ de­ fel de operații în scrip­te, acordurile gingașe ale poeziei moderniste­... In afară de afacerile de cagnoză și de grătar, Socie­­tatea­ Scriitorilor Români se ocupă și­­ cu permise de Cale ferată. A obținut 60 de permise. Cui le-a distribuit? Are societatea curajul să publice lista scriitorilor, care —prin munca lor — au căpătat dreptul să călătorească gratis prin țară... în vederea operelor viitoare ? Dar Societatea, condusă de oameni ai pământului, s-a gândit să-i lipească pe scriitori de țarină,­­ împroprietă­­rindu-i cu câteva hectare. Suprafața rezervată poeziei și prozei române va ajunge, — am citit într’o dare-de-sea­­mă a unei ședințe scriitoricești, — pentru împroprietări­rea a 40—50 de scriitori. Cine va intra în această jumă­tate de sută de beneficiari ai literaturii ?.. .Avem tot dreptul să ne îndoim de spiritul de drep­tate al S. S. R-ului —mai ales după decernarea premiilor de deunăzi. In afară de meritoriile distincții acordate d-lor I. Mi­­nulescu, Ion Pillat și Perpessicius (deși ne vin în minte și alte nume uitate de votanți), — Societatea a distribuit celelalte premii după criterii în afară de literatură. In lipsă de candidați­ serioși (candidaturile — ni se pare — se fixează de însuși comitetul Societății), S­S­R-ul nu trebuia să dea de­loc premii, de­cât să le dea prost. ‘ Am întâlnit în rândul premianților numele d-lui Va­­sile Savel („Vadul hoților“)..­Am citit acest roman îndată Continuare în pagina 11-a \/ \ (\ /• ii1

Next