Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1927 (Anul 8, nr. 330-333)

1927-04-03 / nr. 330

Scrisoare lui Mihail Sadoveanu Dragul meu. Făgăduiește-mi că nu vei râde de mine, după termi­narea cetirii acestei scrisori... Mi s’a întâmplat ori ceva absurd, pe care parcă mă și jenez să ți-l povestesc... Ascultă: Eri dimineață, amenințat de un început de migrenă, am închis cartea pe care o citeam și am pornit spre parcul Carol. Aproape de parc întâlnesc un găligan de țigan, ca de 17—18 ani, ducând într’o colivie, care ar fi fost îngustă și pentru un sticlete, o pupăză. Biata pasăre sta ghemuită pe fundul coliviei, ne mai îndrăznind să se ridice în sus, spre gratia de care desigur, de atâtea ori până atunci, își plesnise capul. Revoltat l’am oprit: — Ce faci cu pasărea asta? — O vânz. — Cât ceri pe ea? — Patru poli. — Cine o să ți-o cumpere, mă neroduse? Ce să facă cu ea? Ai mai văzut tu, de când ești, pupăză ținută în co­livie? De unde ai luat-o? — Dintr’o scorbură de salcie, de la noi din Jilava, — sta pe ouă. Mă uitam la el. Rânjea prostește, gogeamî-te găliga­nul, cu o frunte de un deget, cu sprincene groase și îm­binate, sub care scânteiau ochii lui de idiot. Din tipuri de astea se recrutau desigur gialații de odinioară și se recru­tează astăzi henghelii... l-am dat cincizeci de lei.... Cu grijă și cu greutate am scos din colivie pasărea, care se sbătea cu pupila dilatată de spaimă: — i-am netezit frumos penele mângâind-o; — îi simțeam în palmă svâcniturile inimii și, săltând-o în sus, i-am dat drumul. Stângace și greoaie a sburat până pe acoperișul unui pavilion dintr'o grădină din apropiere. Acolo s’a oprit, s’a scuturat bine potrivindu-și penele; câ­­tăva vreme și-a întors capul îr­ toate părțile, căutându-și parcă drumul; pe urmă întorcându-se cu fața spre soare și-a sbârfit fulgii, și și-a lăsat capul pe piept într’o atitu­dine de odihnă... iar eu mi-am văzut de drum, felicitându­­mă c’am făcut o faptă bună.... Nu știu dacă dumitale ți-e dragă pasărea asta.... Mie mi-e nespus de dragă, pentru toată năvala de reînviere a firei, pentru toată încântătoarea splendoare a primăverei, legate de strigătul ei : „upupup ! upupup ! upupup !“ Ajuns în parc, cum stăm pe-o bancă, îmi răsăreau în minte cu o uimitoare limpezime atâtea clipe de fericire trăite odinioară ... Revedeam mirarea, extazul meu, când, ca copil, am văzut întâia oară, umblând grațios pe pajiș­tea gradinei noastre, minunea asta vie, care-și înflorea din când în când creasta , simțeam încremenirea mea de atuncea, când, nu numai am auzit-o, dar am și văzut-o cum, întinzându-și gâtul strigase : „upupup ! upupup ! upupup !“... Mă vedeam mai târziu retrăind acele clipe, cu prilejul uimirei ce prima ei vedere a pricinuit copiilor mei... La Târgoviște, într’o dimineață de April, stăm împreună cu fiul meu, care n’avea încă patru ani, într’un tufiș de brazi... Citeam când mă simt tras de mânică. Mă întorc, cu un arătător dus la buze, cu altul întins spre peluză, cu ochi aprinși de uimire, copilul îmi arăta printre ramurile tufi­șului minunea... U­ite-o colea, la câți­va pași... nu ne vede... umblă grațios, privind cu grijă în toate direcțiile și ascul­tând, parcă ar căuta ceva.... Brusc se oprește, înfige cio­cul în pământul peluzat, îl afundă adânc, mai adânc, — acum cu opintiri și svâcniri repetate și-l smulge treptat­­treptat afară, — îl scoate de tot, purtând în vârf o râmă, care se svârcolește, biciuindu-i ochii.... Ea-și scutură ca­pul și repede o înghite, apoi deschizându-și evantaiiul din creștet, trimete puilor, care o așteaptă îngrijorați în scor­bura sălciei din vale, înștiințarea liniștitoare: „upupup! upupup! upupup!“ Și iarăși, umblând grațios, privind în toate direcțiile, ascultând din toate părțile, caută....Cum știe ea unde să se oprească? Aude ea râma mișcându-se sub pământ, sau are un alt simț, care i-o semnalează? De cinci-șase ori se oprește și nici­odată nu dă greș, și după fiecare izbândă, sbârlindu-și creasta strigă triumfătoare: „upupup! upu­­pup! upupup!“ Felicitându-mă acum de fapta bună ce săvârșisem mă gândeam: oare o ști ea să se -ntoarcă la cuib? Și sin­gur îmi răspundeam: Cum să nu știe? Ce e până la Jila­va? O palmă de loc. Ce înseamnă asta pentru o pasăre călătoare, care peste mări și peste țări, străbătând mii de k­ilometri, știe să se întoarcă peste un an, în locul în care a trăit anul trecut?.... Așa cugetam, întorcându-mă spre casă. In dreptul gradinei unde lăsasem pasărea m’am oprit. In aproprierea chioșcului, stând pe o bancă, o bonă mângâia un copil, care plângea cu amar. Jos pe pietriș, într’o risipire de fulgi, zăcea pasărea însângerată... Bona care mă văzuse când îi dasem drumul, îmi dă lămuriri. Acum câteva clipe o pisică, cățărându-se și strecurându-se hoțește, se arun­case asupra bietei păsări adormite și o sfâșiase în văzul ei. Totul se petrecuse ca o fulgerare. Apoi, înfricoșată de strigătele ei și de țipetele copilului, o lăsase acolo, unde după câteva s­ătăi zăcea moartă.... Sfâșierea unei păsări de o pisică e o întâmplare ba­nală, dar petrecută acum, după felicitările ce până atunci îmi adresam că o scăpasem, mi s’a părut fapta săvârșită cu voință și cu precugetare de un suflet ticălos. Atât am fost de încredințat că era așa, încât eu, care mă socotesc om normal, care nici­odată, până la vârsta în care mă găsesc, n’am avut nici vedenii, nici năluciri ale auzului, am avut în clipa aceea o asemenea nălucire: am auzit des­lușit îndărătul meu un râs drăcesc... M’am întors brusc, — nu era nimeni. Nu râde de mine. Cu o frățească îmbrățișare BRATESCU-VOINEȘTI Arta lui Luigi Pirandello De curând a apărut la Roma un volum de Pirandello, sub straniul titlu „Unul, nici unul și o sută de mii“. Această operă e autobiografia unuia care și-a înce­put viața ca un om obișnuit și a pornit-o pe un drum mono­ton și plicticos. Dar iată că, intrând în contact cu alții de­vine „altul ”, „alții”, „toți ceilalți” din lume. Cartea e scrisă cu însuflețire dar mai ales ultimele pagini strâng conți­nutul, cam dezlânat, într’o luminoasă și cuprinzătoare perspectivă. In decursul anului 1926, Pirandello a fost la Roma, unde și-a luat odinioară titlul de doctor în filologie și și-a petrecut tinerețea. Unul din vechii lui tovarăși, i-a dat o fo­tografie ca student, un Pirandello de două­zeci de ani și ne­cunoscut, sub care scrisese ca dedicație următoarele : „Privește-mă în față , sunt eu sau nu sunt eu ?“ E curios, zice Giulio Capria, în articolul din „Lettura“, de unde am luat acest amănunt, că fotografia cu dedicația i-a revenit lui Pirandello,tocmai în clipa în care a scris ro­manul non-individualității. Pirandello știe că de­și teatrul său e foarte gustat și cărțile sale sunt „The best seller" în toate librăriile, mulți îl acuză de obscuritate și-l privesc mai mult ca pe un filosof de­cât ca pe un artist. — Nu sunt filosof, se apără el. Filosoful gândește lu­mea în concepte și o interpretă cu rațiunea. Eu nu pot să o văd și să o simt de­cât în imagini. Eu sunt un concret, sunt artist. Creațiunile mele sunt atât de concrete și de u­­mane încât aș putea spune de fiecare cum are vocea și cum îi sunt unghiile. Se zice că arta trebuie să fie mai întâi de toate umană. — A mea este de două ori umană. Dar trebue să ne înțelegem asupra cuvântului „uman”. Să fie oare umanitate numai ceia ce e instinctiv? Iar oamenii niște biete brute care-și urlă durerea ? Rămân umani, sunt chiar mai umani când au o conștiință în care durerea lor se răs­frânge. Felul de a simți viața ca fiind mereu dar nefixân­­du-se nici­odată, l’am avut întotdeauna, chiar înainte de a-1 exprima sub formă de cugetare precisă“. Se zice despre el că e de o simplicitate în felul său de a fi și de o naturaleță impresionantă. La Bonn, Universi­tatea a sărbătorit pe vechiul ei doctor cu toată solemni­­tatea-i de veche academie, Pirandello răspunzând a zis : „Vă jur că aș da toată faima mea, toată opera mea ca să mai pot fi ca voi tânăr și să cântăm împreună vechile cântece renane”. Și atunci toată sala a început să cânte cântecele de odinioară și l-au făcut să plângă. Poate e singurul dintre scriitorii celebrii, zice acelaș Giuliu Caprin, care e sincer când zice că ar schimba bucu­ros celebritatea cu tinerețea. Toți ceilalți ar vrea și una și alta. Una din cauzele care l au făcut să plece în turneu cu piesele sale a fost nevoia de a-și explica opera, de a-i creia o atmosferă înțelegătoare ținând ca un prolog o conferință asupra fiecăreia, ba cerând și părerea publicului, provocând discuții și explicațiuni. In America i s’au pus fel de fel de chestiuni și i s’au făcut propuneri de a-l „filma“, iar Pirandello a ascultat și a răspuns cu răbdare la toate ; când însă o americană i-a cerut să se facă din Enric al IV-lea un scenariu în care sfârșitul să fie căsătoria lui Enric al IV-lea cu Mathilda Spina, Pirandello și-a eșit din sărite și i-a trimis în fundul iadului cu dolarii lor cu tot. La Zürich, unde s-a jucat în nemțește drama sa „Tudo $i Diana", a întâlnit mau multă înelegere, dar o doamnă l’a întrebat cu voce limpede, după conferința introductivă : „Se poate ca lumea să fie cum ziceți d-voastră, domnule profesor, dar de ce toate creaturile d-voastră sunt atât de triste și seamănă a spectre ? N’ați putea să inventați ceva care să ne lase mai putină amărăciune în suflet?“ Ce era să răspundă Pirandello la această întrebare ? Se zice că Pirandello este de o activitate extraordinară. In timpul turneurilor sale, în tren, pe scenă la repetiții, își prelucrează în gând nouile sale opere și apoi le așterne pe hârtie unde se găsește. Așa, de pildă, primul act din „Dia­na și Tuda“ e scris într’un han la Lipsca. O durere adâncă îl mână din loc în loc „Ce nevoie am de casă ? Trebuie să îmbătrânești undeva ? Nu poți să îm­bătrânești decât alături de tovarășa vieții... In jurul meu... gol... Copiii de la o vreme își fac propria lor viață... Totuși eu îmi am lumea mea interioară, lumea mea de sentimente, complexă, pentru mine însumi...“ Viitorul său roman va fi „II nuovo Adam". Cade timpul ca zăpada (După Nadeja Știrbey) Și păcate cu grămada, Omul e netot.... Timpul cade ca zăpada Și-acopere tot... Urii sau iubirii, prada Dacă mă socot.... Cade timpul ca zăpada Și-acopere tot... Pentru vorbe rele, spada Răzbunării scot... Timpul cade ca zăpada Și-acopere tot... Idealu­ i port, in rada Lui s’ajung nu pot... Cade timpul ca zăpada Și­ acopere tot... M. CODREANU R. Sosif Aquaforte după Grigorescu Nicăeri literatura, n’a avut atâta înrâurire asupra­ vieții publice ca în Rusia­ Explicația e simplă: în Rusia țaristă literatura a fost singura cale tolerată pentru ma­nifestarea ideilor politice și a curentelor de opinie publică, și chiar pentru judecarea problemelor la ordinea zilei. Dacă omul de litere a fost silit, — din considerație pentru scorpionii cenzurii­ — să recurgă la „stilul etopic“, publicul cititor a fost de generații deprins să citească printre rânduri. Un satiric atât de coroziv ca Șcedrin (Sal­­tîcov),a fost poate cel mai iubit dintre m­arii literați,ai Rusiei, în mare parte tocmai pentru că nimeni nu a știut să iasă mai bine din toate capcanele cenzurii și să vor­bească mai lămurit „printre rânduri“: . . ...... O tragică ironie a istoriei a voit ca și după revoluție „stilul etopic“ să nu dispară din­ literatura rusă, fiindcă și sub regimul sovietic ficțiunea literară e singurul mijloc de critică politică. . Astfel satira și astăzi înflorește în­ Rusia și, prin reac­­țiune, tot prin literatură se manifestă și apărătorii re­gimului : s’ar putea chiar împărți oamenii de litere din U. R. S. S. în satiricii și apologeții „Sovolepiei“. Dintr’o fericită lipsă de vigilență a, „Siguranții“ noas­tre naționale au putut cădea în mânile mele două numere — numai două ! — ale revistei moscovite „strasnaia­nov“­ — unul din Februarie 1925 și altul din Mai 1926 .(dacă nu voi ținea seama de , al treilea număr al aceleeași re­viste — nu mai știu din ce an — pe care mi l’a­ împru­mutat pentru câteva ore un prieten, care are privilegiul de ajp cumnat cu vara unui potentat al „Siguranței“, și astfel se afla în situația invidiată de a se putea din când în când îndulci din fruptul oprit)........ In aceste două numere sunt destul de bine reprezen­tați și satiricii și apologeții. Iată de pildă schița „Norodul mult răbdător” de Pan­teleimon Romanov: 1­­ _ 11 Stăpânirea a decretat-o „săptămână a curățeniei“, obli­gând pe orice cetățean al Sovdopiei să facă o leac. In fața „Băilor Sovietului” stă, sub ploaie măruntă o mulțime de oameni posomorâți, frământând, pentru a-și încălzi picioarele, noroiul străzii și formând în așteptarea rândului o lungă „coadă“. Vom reproduce câteva crâmpee din conversațiile lor: „— Iată­­ au stârnit acum, diavolii, și spălătura asta. — ce ocnă, Doamne. — spune unul. — Ticăloșie, mână norodul cu de-astla și pace ! Se zice: cine nu va avea chitanță de bac, nu i se va da nici rația de pâine. — Dar săpun se dă? — întreabă un individ cu toată fața ascunsă sub peri țepoși, care trecea în fugă și se oprise un moment ca, în caz de răspuns negativ, să și pornească îndată. — Se dă, — răspunde o voce parcă anevoe, — câte o optime de căciulă. Părosul grăbit se puse în rând, — Se spală de istov, — zice un prichindel de țăran, grozav de foios, îmbrăcat într-un cojoc sdrențuros. El se scărpina mereu și se răzima cu spatele ,de un domn înalt, foarte nervos, acesta își arunca privirile înciudate spre el, se feria de contact, și își inspecta fiecare dată cu mare băgare de seamă mâneca paltonului“.... Mai târziu: Dar unde ni se va da săpunul?, întrebă părosul. — Chiar la intrare. .. ............. rr .Am alergat prin tot târgul, n’am­ putut ,nicieri găsi o bucată­­ de săpun. Acum trebue să mă spăl, n’am ce face. — Iată frate, ai venit pentru săpun. — și cată să nu-ți lași aici nădragii. Baia asta îi o prăpădenie. — Data trecută, tot­­ așa, a venit unul, s’a spălat — iese și nimic, frate, — nici măcar o ruptură de izmene nu i-au lăsat! A trebuit să se milogească la portăreasă, să-i dea măcar o fustă; așa a și plecat sub fason de muere. — Nimeni n’are nimic, d’aia și fură, spune prichin­delul soios­ cu­ cojocul sdrențuros — vezi, iată­ cămașa mea — de patru luni o port nepremenit. Domnul nervos, speriat, s’a repezit în lături...’’ • Ușa în sfârșit se deschide, și oamenii din... > „capul cozii”, înghesuiți unul peste­ altul, năvălesc grămadă în deschizătură. '■ . ; • ' ,­­­­ > •­­ „—la săpunul, mă... , . . .‘ V . — Dar se poate să iau săpunul, și să­­ nu mă duc la bac? — întreabă părosul. . — Nu se poate.­­ . .. . . .. — Trebue dar să mă spăl, — vai de capul meu!... — Și norodul rabdă toate... Doamne sfinte! — De asta-i un norod mult răbdător. Dacă ar fi dat peste alții, le-ar­ fi arătat ei!.... — Păziți-vă hainele! strigă băiașul.­­ Oamenii, se privesc cu bănuială și, întorcându-și spa­tele spre,vecini, învălesc ceva în petece... — Dracu,știe ce — spune flăcăul cel păros, — mi-au dat, atâta săpun, că n’am apucat să-mi spăl capul și nu-mi mai rămâne nimic să duc acasă. — Dar tu, frățioare, numai să te faci că te speli, — eu așa fac“... .Și mai târziu: Tu ce stai și nu te speli ! se răstește băiatul în tre­cere, la prichndelul cel foios,—numai ocupi locul în zadar... Prichindelul începe să-și stropească puțin perii uscați și încâlciți. — Măcar pentru ochii lui să mă stropesc, șoptește el către părosul de alături, iar săpunul, am să-l duc muerii mele să-și spele cămașa... ’ — Numai pentru săpun și dă omul pe aici, — răspun­de părosul, prefăcându-se și dânsul, când trecea pe aproa­pe băiașul, că-și spală capul... — Din păduchi se zice că se izvodește tifosul­ — spune unul. — Slavă Domnului, toată viața cu ei am trăit — și nimic — iată acum deodată, nu, că se izvodește... — Din păduche — tifosul, iar din ploșniță, te trezești, îți vor născoci diavolii încă și holera — se aude o voce batjocoritoare... — Dela o stropitură de apă fierbinte s’a și topit să­punul! Ce să duc acum muerii? De­geaba mai m’am spă­lat, bată-n focu să-i bată. — Isprăviți mai repede! — strigă băiașul, — oamenii așteaptă și voi vă țineți aici de palavre­ Dar tu, mă, ce? ai fost în bac, mă, iar picioarele zi-s murdare ca la un drac, — se repede el la cel foios. — Dar nu se duce numai cu apă, frate, am să aduc data viitoare putină cărămidă... Continuare in pagina Il-a DIN CARNETUL UNUI SOLITAR Satiricii și apologeții in literatura sovietica ------------- de C. STERF

Next