Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1927 (Anul 8, nr. 334-338)

1927-05-01 / nr. 334

ANUL VIII.—. No 334 7 LEI EXEMPLARUL IM ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRAINATATE Misterul artei Un mare exploatator de cafea și trestie de zahăr varsă fără să clipească trei milioane de florini olandezi pentru un Rembrandt; iar un fabricant de corned beef din Filadeida se dezolează dacă a sosit prea târziu ca să-l supraliciteze cu dolari și să transporte odorul pictural peste ocean. Pungi mult mai modeste se sacrifică, adeseori cu îngrijo­rare și oftat năbușit, în vederea unui pelerinaj muzical la Bayyreuth sau la Salzburg, sau pentru a plăti o gravură de Rops sau o pânză a unuia dintre maiștrii noștri naționali în viață. De ce specie și grad sunt plăcerile care se cumpără cu așa bani grei? Lăsăm la o parte achiziția bunurilor de artă cu scop de a le revinde, cum o practică mulți colecționari: pentru dânșii valoarea este dată, și operează negustorește cu dânsa ca și cu oricare alta, întrebăm numai: cum ajunge marfa artistică] la valori comerciale exorbitante? " Bogătașul consultă, pentru cumpărăturile lui, pe artiști, pe negustorii de artă, notele din cataloagele anticvarilor, spre a se asigura mai întâi că opera e autentică, dar și pentru a se informa asupra valorii artistice. Cumpărătorul de artă trebuie să afle dela alții această valoare, de care depinde va­loarea comercială a obiectului. Nu-i rar cazul când omul având de risipit aur în schimbul unei pânze colorate o cumpără fără s’o vadă, prin mijlocirea unui cunoscător în care se încrede. S’ar putea observa îndată că bogătașul neinițiat se duce să mănânce fără plăcere la un restaurant en vogue cu reputație uzurpată. Dar aici omul poate în scurtă vreme învăța să deose­bească bun de prost, și în consecință, își corectează situația falsă. Nu tot atât de ușor poate învăța a deosebi stilurile de artă în toată complexitatea lor. Și nu-i de crezut că o pânză veche, acoperită cu pete măslinii grupate curios în jurul unei deschideri luminoase în care se distinge abia o față de om, un dos de cal sau o femeie goală cu cărnuri umflate și gâtuite, să poată da unui cultivator de cafea și zahăr, bine închis în această specialitate a sa, o plăcere reală plătibilă cu trei mili­oane de florini. Multă literatură frumoasă s’a distilat, patetică sau subtilă, asupra misterelor inefabile ale artei. Dintre toate îmi pare cu deosebire iritant acest fel de mister al artei care se poate su­gera prin formula: Rembrandt — trei milioane de flo­rini — cultivator de cafea din lava sau fabricant de carne congelată din Vestul depărtat. Dacă oameni — oameni americani în special — se omoară (cu moarte adevărată, nu retorică) strivindu-se ca să privească la un match de box, sau își comandă trenuri speciale pentru a fi de față la îngroparea lui Rudi Valentino: atunci constatăm numai că ne găsim în fața unor fenomene bine proporționate între dânsele; raporturile lor ne apar inte­ligibile prin imediată intuiție. Dar prețul plătit de aceiași oameni pentru un tablou vechiu, mic și atât de întunecat, încât cu greu distingi ce vrea să arate — constituie un mister iritant la culme. Lucrul se petrece așa. Prețul operei de artă atârnă de felul cum se vorbește de dânsa. E așa numita „lansare”. Unii artiști se lansează sin­guri, fiindcă sunt capabili să-și închipuiască ce va plăcea cum­părătorilor. Această cunoaștere prealabilă a gustului celor ce cumpără este posibilă sau pentru că acei artiști au în mod natural acelaș gust ca și cumpărătorii, sau pentru că au bun spirit de observație care-i pune în stare să-și construiască o psihologie a publicului, foarte adevărată. Artiștii care lucrează fără să se gândească la gustul cumpărătorilor, trebuie să fie lansați de alții. De aceia trebuie să aibă răbdare, înainte de toate. De exemplu, Rembrandt a trebuit să aștepte până la 1920, pentru ca tablourile lui să reprezinte milioane de florini. In viață a fost de vreo două ori declarat falit. Adevărat, era om cheltuitor, fiindcă-i plăcea să cumpere lucruri frumoase. Pe de altă parte, negustorimea olandeză sărăcea, relativ, tocmai pe vremea lui, dar mai cu seamă ea nu se potrivea nicidecum la gust cu Rembrandt. Despre astfel de cazuri în istoria artelor se declamă banal pe tema nepriceperii și nepăsării publicului față cu artiștii CEI MARI. Să nu credem că acei cari repetă bucuros această frază simt adevărat MĂRIMEA acelor artiști, nici că-și dau seamă competent de dânsa. Desigur ei au aflat că Rembrandt e mare, s’au trezit cu reputația lui gata făcută. Oameni foarte pricepuți îi găsesc, de altfel, diverse cusururi, iar unul, deo­sebit de priceput, pictorul Fromentin, îi vede numai cusu­ruri, aproape. De altfel prețuirea extraordinară a lui Rem­brandt e destul de recentă, și cred că nimeni n’ar avea cu­rajul să spună sigur câtă vreme se va susține această pre­țuire la înălțimea vertiginoasă de astăzi. Dacă acei care scriu despre artă se vor face tot mai nerespectuoși față de clasici, cum au și apucat să fie — cine mai poate prooroci serios prețuirea mărfii artistice în viitor? Valoarea artistică a unei opere de artă care n’a fost dinadins făcută pentru gustul simplului cumpărător, o află lumea profană de la artiști, nu atât direct cât prin acei care «ținu despre artă. Aceasta se exprimă obișnuit zicându-se că artiștii sunt acei care fac educația publicului. Pentru acest scop e de neapărată nevoie ca artiștii să se înțeleagă asupra valorii unei opere. Această înțelegere se obține rareori simplu și repede. Câtă vreme o contestație puternică între artiști, sau câtă vreme artiștii nu dau atenție unei opere, cumpă­rătorul nu se poate hotărî să prețuiască; opera rămâne ob­scură, relativ necomerciabilă. Obișnuit, cumpărătorul de artă nu poate cunoaște clar formarea aprecierilor artistice, ci se trezește cu un nou ma­istru consacrat gata. Și la această consacrare subscrie fără rezistență, cu sacrificiul gustului său intim. Creditul pe care simplul cumpărător îl face gustului artiștilor este taina cea mai mare a artei.­Plăcerea de a poseda un lu­cru rar, chiar unic poate, nu ne dă deslegarea enigmei, fiindcă și produsele unui artist pe veci obscur sunt, concret luate, lu­cruri rari, respectiv unice. Fapt misterios cu totul este că un om plătește, foarte scump și fără gând de plasament co­mercial, lucruri care plac altcuiva, adică artiștilor. Multe fapte excesive poate săvârși omul de frică. Su­punerea către puterea executivă, de exemplu, este un fe­nomen cu desăvârșire dar psihologicește. Dar închinarea ne­gustorului de carne congelată în fața sentinței cu totul ne­coercitive a artiștilor, până în gradul de a înveli cu grămezi de aur, numai în scop de păstrare în familie, o bucată de pânză pe care un zugrav olandez din veacul XVII a trans­pus niște foarte stranii experimentări optice, este evident un mister de nepătruns până astăzi. Nu originea artei, „geneza” operei, natura inspirației artistului, și celelalte, sunt problemele grele în știința artei, ci aceasta, cum se face că un desen sau o pictură, lipsite de orice pompă vizuală și deci cu o valoare aproape nulă ca podoabă în casa omului, ajunge la preț egal cu un automobil făcut pe comandă, cu o cocotă superbă, cu un voiaj de lux în jurul lumii — dacă nu cumva se și întrece? PAUL ZARIFOPOL ■ Anatole France Grădina lui Epicur , o mare greșeală să ne închipuim că adevărurile ști­ințifice se deosebesc prea mult de adevărurile vulgare. Ele nu se deosebesc între dânsele decât prin întindere și prin preciziune. Din punct de vedere practic, desigur e o diferență fundamentală. Insă nu trebuie să uităm că observațiunile sa­vantului se opresc la aparențe și la fenomen, fără să poată vreodată pătrunde substanța, fără să poată cunoaște adevă­rata natură a lucrurilor. Un ochiu înarmat cu un microscop rămâne la urma ur­mei tot un ochiu omenesc. Poate să vadă mai mult decât văd ceilalți ochi, dar nu vede altfel. Savantul înmulțește raporturile omului cu natura, insă nu-i stă în putință să modifice în nici­un chip caracterul esen­țial al acestor raporturi. Vede cum se produc anumite feno­mene cari nouă ne scapă, dar nici lui nu-i e îngăduit să afle de ce se produc. Cerându-i științei o morală, însemnează să ne expunem la cele mai crude dezamăgiri. Acum vre­o trei sute de ani se credea că planeta noa­stră se află în centrul Universului. Știm astăzi cu toții că pă­mântul nu e decât o picătură țâșnită din soare. Știm ce gaze ard la suprafața celor mai îndepărtați aștri. Știm că Universul, în mijlocul căruia noi nu suntem decât o biată pulbere călătoare, dă viață și spulberă vieți in fiecare clipă; știm că, in frământarea lui perpetuă, naște mereu lumi nouă și nimicește aștri. Dar întrucât morala noastră s’a schimbat prin descoperi­rile acestea uimitoare? Mamele-și iubesc, din pricina a­­ceasta, mai mult sau mai puțin copiii? Simțim și apreciem mai mult frumusețea femeii? Inima bate altfel în pieptul e­­roilor? Nu! Nu! ce-i pasă omului dacă pământul e mai mare sau mai mic? E destul de mare de vreme ce poate să sufere și să iubească de­asupră-i. Suferința și iubirea, acestea sunt cele două isvoare ale nesecatei sale frumuseți. Suferinței sfinte și oropsite îi datorăm tot ceea ce e bun în noi, tot ceea ce ne face să prețuim viața; ei îi datorăm mila, curajul și toate virtuțile noastre. Pământul nu e decât un grăunte de nisip în pustiul nesfârșit al lumilor. Dar, dacă numai pe pământ e suferință, atunci planeta noastră e mai mare decât tot restul universului. Ce spun? — e totul, iar restul nu-i nimic. Căci de-i așa, aiurea nu există nici geniu nici virtute. Ce-i geniul de nu arta de-a alina durerea? Firește, numai pe sentiment se razimă morala. Spiritele cele mai profunde au nutrit, știm prea bine, alte nădejdi. Renan se lăsa bucuros să fie furat de visul unei morale științifice, fiindcă avea o încredere nețărmurită in ști­ință, își închipuia că știința va schimba fața lumii, pentru că e în stare să găurească munții. Nouă nu ne vine să credem că ar putea vreodată să ne divinizeze. La drept vorbind nici nu prea dorim lucrul a­­cesta. Nu simțim deloc în noi stofa unor dumnezei, oricât de mici. Slăbiciunea noastră ne e dragă și ținem la imper­fecțiunea firii noastre, după cum ținem la rațiunea noastră de a fi. I „ZOOLOGICE“ EPURII Stelele par ochi vioi, privind Printre colorate jaluzele. Licuricii, galben, licărind. Strâng fosforescentul praf din stele. Iepurii stând perpendicular Și ciulind urechile lor ninse. Se 'ncălzesc cu labele întinse La lumina razelor, iar luna Calmă, cu mâni plastice de var Iși asvârle sideral cununa, Zarea tipărind nocturna­ i carte, Țese liniști pline de mister. Moara singuratică, departe, Iși întinde brațele spre cer... ...Și­ astfel cum sunt iepurii vrăjiți De aspectul cerului titanic, Stând în două labe ’ncremeniți Rod cu dinți de ferăstrău, mecanic... ALEXANDRU BILCIURESCU Duminică, 1 Mai 1927 De la Jafa, la­­ Ierusalim Iubita­ mea amică, în această zi de 22 Aprilie am în­deplinit visul meu suprem să ajung să îmbrățișez, cu ochii, și cu inima, Sfânta Cetate. Aseară, eram încă nesigur la ce oră voiu porni spre Ierusalim, și oscilam între primul tren care pleacă la 6 dimineața și altul de mai târziu... In orele tulburi, de veghe și de pază ale nopței, mă hotărăsc; — voiu pleca în zorii zilei și voiu lua și pe acest tovarăș, de chilie și de penitență care ceva mai tare de piele de­cât mine, încropește câteva ceasuri de somn... Deștept pe fratele Nicolae, tovarășul cucernic pe care Domnul mi l-a dat în grijă, până la Ierusalim, și-l zoresc să fie gata. Plecăm fără să mai dăm ochii cu amphitrionii noștri, paznicii metocului. Prin intermediar le lăsăm smerite închinăciuni și câțiva piaștri obligatorii... Avem norocul să gă­sim, pe treptele sinistrului palat, un hamal sirian, care știe câteva cuvinte franțuzești, împărțim cu el bagajele noastre și alergăm spre piața cu orologiu... Găsim și un birjar care știe să numere până la zece, în limba lui Voltaire, și pornim spre gară. Un șir lung de vagoane de clasa III-a așteaptă în fața gării. Poate că printre ele este și vre­unul de a întâia sau de a doua, dar nu-l observ. Toată lumea călătorește cu clasa III-a și biletul până la Ierusalim costă șapte­spre­zece piaștri și jumătate. Mai toți călătorii sunt arabi. Vagonul este confortabil și bine întreținut. Lumea de pe peron este în majoritate orientală: ha­mali, mici negustori ambulanți și funcționari inferiori. Ușile se închid, vagonul se mișcă — pornim, în tren, spre Ieru­salim!... Acest paradoxal amestec de categorii, de noțiuni și de posibilități, pe cari până acum le țineam depărtate unele de altele, dă urzeala tuturor impresiilor noastre, de alaltă ori încoace... Ziua e fără văluri, de abia albăstră-cenușie la această oră a dimineții, dar progresiv clară sub bolți de smalț albastru. Facem o primă haltă la Te­l-Aviv. Peste lumea arăbească plecată din Jafa se revarsă lumea europeană din Tell-Aviv... Suntem în permanență, ca în estuarul unui fluviu, unde apele lui dulci întâlnesc și se amestecă cu apele sărate ale mării! Aș vrea să nu-mi scape nimic din detaliile acestui drum și mă străduesc să fiu o dublă socoteală atât de priveliștele pe cari mi le desfășoară trenul cât și de explicațiile cărților introductive. Dar e o muncă de care mă las curând, ca fiind rău inspirată... închid cărțile și privesc și la deapta și la stânga, variatul, dramaticul și atât de bogatul în culori peisagiu al Iudeei. A zis cineva despre Atica. Nu ex.- * *1 Din volumul în pregătire, „In pământul făgăduinței”, sistă pe pământ o suprafață atât de îngustă, dar pe care sa se fi petrecut atâtea fapte nemuritoare. Cu o dreptate supe­rioară vom spune despre țara aceasta acelaș lucru. De la co­lină la colină, din­­ vale în vale... numele istorice, datele și evenimentele cresc, înaintea cercetătorului, numeroase ca pie­trele dintr’un cimitir. In conture generale, drumul Safa-Ierusalim, fie cu trenul, fie pe șosea, este jumătate drum de câmp și jumătate de munte. Gările Safirie, Luda, Ramie și Naane sunt în câmpie, și anume printre ogoarele, livezile, holdele, grădinile, și ar­­boretele cele mai capricios amestecate și mai prospere. Gă­rile Sorek, Artuf, Bittir sunt în contorsiunile munților Iu­­deei. ■ Lângă gara Safirie văd lanuri de ovăz, petece de grâu și grădini pasagere, printre livezi­ de măslini și de migdali. Gara Ludd este nodul căilor ferate palestinene. Găsim în gară expresul care vine din Egipt... „Grande Compagnie in­ternationale des Express EuropéensL.” Sleeping-car... Di­ning-car... Europa s’a revărsat peste Asia și peste Africa! Gara nu e monumentală, dar are două peroane și o arhitectură care o scoate din banalitate. Aceste șine, aceste vagoane englezești, acești turiști a­­mericani din Dining­ car... trec prin locul unor venerabile a­­mintiri... Lydd este Lydda unde Sf. Petre, vindecă pe para­liticul Eneia (Faptele Apostolilor 9, 33—34); este în acelaș timp orașul Diospolis, din epoca greco-romană și scaunul unui episcopat. Aici se­­ adună în anul 415, un sinod particular care se ocupă cu învățătura eretică a lui Pelaghie... Vedem, din mersul tronului, între Lucid și Ramie, măs­lini cu roadă tânără, pâlcuri de portocali, ricini și smochini... Apoi mii de maci printre poteci și cactuși riguroși împletiți pe liniile de hotar... Pe stânga, în depărtare, încep să se schițeze, într’o gamă întreagă de albastru și de vioriu, câteva rânduri de dealuri și de munți — deocamdată vaporoși și plutind pare­ că deasupra acestui paradis al Șaronului. Ajungem la Ramie, brigadă cu profil arab, — mina­rete și cupole, printre palmieri înalți cât și minaretele — și colț încântător încins cu tot felul de arbori fructiferi. Poate Ramie este Arimatheia Noului Testament, locul na­tal al lui Iosif, membru al Sanhedrinului și ucenic al Dom­nului. Oricum, tradițiunea socotește că actuala mănăstire a Franciscanilor se ridică acolo unde era casa lui Iosif Ari­­mateanul... In această mănăstire fu găzduit Generalul Na­­poleon Bonaparte, în anul 1799. La trecerea noastră prin Continuare în pagina II-a *) de GALA GALACTION

Next