Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1927 (Anul 8, nr. 339-342)

1927-06-05 / nr. 339

AMüL VIII. — No. 339 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA UT LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar Duminică, 5 Iunie 1927 și A­rtistIc FONDAT în 1893 Zece ani după moartea lui Sainte-Beuve publica­­ A. J. Pons, unul din secretarii dispărutului, o colecție de mahalagisme savuroase cu titlul de perfidă modestie : Saint-Beuve­st ses inconnues. Toate măruntele glorii și profite sexuale pe care disciplina burgheză le categorise­ște ca inevitabile erau concentrate aici, cu o solicitudine demnă de metoda nemilos curioasă a răposatului însuși, — un Sainte-Beuve en pantourles care a scandalizat cât trebuie și a făcut fericit un public ce se credea, mai tare decât cel de astăzi, obligat să manifeste pudoare ofen­sată, și avea prin urmare cu atât mai mare aptitudine de a sorbi, în ascuns, suculența veșnică a suggestiilor lite­rare pe temă de realități erotice. Dar secretarii de la anii 80 se împiedecau în oarecare delicatețe: așteptau să se răcească bine mortal înainte de a vărsa în public mizeriile lui ascunse—: zece ani însemnează că Pons avea un tact răbdător perfect elegant. Și apoi întreaga tratare e de o malțiozitate foarte politicos, reținută. Este evident însă că pe când Anatole France trăgea de moarte, devotatul său Jean-Jacques Brousson trebuia să fi isprăvit aproape corecturile. Câteva săptămâni după îngroparea eroului cartea izbucnea, și o celebritate groasă era garantată secretarului pentru un an de zile. Literații de astăzi nu au pasiunea stăpânită. Când un pa­rodist cunoscut a publicat un â la maniere de Brousson, secretarul, aprins de proaspătă glorie, s’a înfuriat ca un tiran oriental. Literații de astăzi au personalitatea suve­ran iritabilă. Pe urma biografului scandalist, care-l desgo­­lea pe France ca simplu maimuțoi priapic, diverși ti­neri de temperament au anulat, în lapidare broșuri, va­loarea lui literară, impacientați evident chiar de durata indiscretă a însăși persoanei scriitorului. Tinerii trebuie să se agite; contrarul ar fi boală, sau poză naivă ori per­versă. Tineretul francez de astăzi care se agită mai mult piruetează în sens conservator: e monarhist, catolic, a­­ristocrat, intransigent patriotic — pentru a da figură ac­tuală trecutului, cel puțin în forma unor elegante agresi­ve. Acest tineret se irită contra lui­­ France pentru opinii sociale, mai exact poate, din juvenilă neurastenie politică. Bernard Fay, pamfletar posomorât și ciudos, constata acum în urmă, că lașitatea a fost calitatea „esențială“ a vinovatului de care vorbim. Prin lașitate Fay pare că în­țelege o lene­vastă și profundă a întregei ființe, în con­spirație cu o sensualitate cotropitoare. Pentru a descoperi acest fond hidos al lui France criticul tânăr s-a inspirat din amintirile de curând publicate ale doamnei Pouquet, fiica vitrigă a doamnei Caillavet.­. Ce ar fi fost France fără această prietenă autoritară? Fay, ajutat de doamna Pouquet, răspunde fără greutate: pentru Crinul roș — „ce roman qui n’est pas Tun des moindres un des moins tipiques dans l’oeuvre du romancier“—doamna Cailla­vet a dat lui France și intriga și principalele incidente. Aici chiar începe numaidecât neînțelegerea : noi cetito­rii bătrâni, dăm în general la o parte această istorie de salon; o socotim „tipică“ nu pentru France, dar foarte „ti­pică“ pentru romanele banal mondene. Este logic, și pre­țios din punct de vedere teoretic, faptul că acest roman a fost scris sub speciala stăruință a unei doamne. In artă, gustul care se numește feminin este antica­mera suspect elegantă a gustului prost. In cazul care ne interesează, se poate face o spe­cială verificare : pe doamna Caillavet nu o satisfăcuse ma­gistratura de inspiratoare, atât de scumpă vanităților fe­minine; ea a confecționat un roman, și l-a publicat ascun­­zându-și numele cu strașnică grije, și nesocotind dezapro­barea, complectă și cordială, a artistului care avuse, de data aceasta, el, rol consultativ. Trebuie să fie considera­bilă iritația tinerilor, de vreme ce unul dintre cei mai ră­săriți, cum e Fay, se ostenește să treacă la activul unei diletante meritele artistului, atât cât binevoiește să i le acorde. Să luăm seama, Fay e plin de bunătate maternă pentru romanele, fără îndoială perfect mondene, ale lui Bourget... Acei care nu suntem agitați de pasiunile litera­ților tineri socotim mai profitabil să ne bucurăm că Fran­ce a fost în stare să se apere de estetica saloanelor, de­cât să calculăm efectele terapeutice ale zelului feminin a­­supra lenei acestui artist. Se vede că Fay a simțit singur excesele ardorii sale în favoarea femeii inspiratoare, de­oarece găsește de cuviință să cheme în ajutor alte două zâne din trecutul literaturii franceze: pe doamna de la Sablière, care purta grije de masa și îmbrăcămintea­ lui La Fontaine; pe doamna de la Fayette, care „îmblânzea și umaniza verva prea bogată și prea aspră“ a lui La Ro­chefoucauld, — pentru a ne explica mai puternic, cum, fără doamna Caillavet- France n’ar fi fost în stare să des­copere în ființa lui „prea fin și prea sărac înzestrată sin­gurele calități care puteau să-i procure un vast audito­riu.” Fay se arată cavaler ireproșabil, după vechea și no­bila tradiție franceză. Istoria literară, mai flegmatică, rămâne refractară acestui cavalerism care amintește pe Victor Cousin, adoratorul postum de umoristică memorie al doamnelor de pe vremea Frondei, și va clasa fe­nomenul printre efectele bizar indirecte ale unei antipatii simple și totale pentru ideile lui France. Dar mai bizară, poate, decât această necumpănită prețuire a influenței fe­minine este următoarea concluzie: „France este produsul unei oarecari culturi universitare și al unui oarecare me­diu monden“. Pentru Dumnezeu! Care scriitor parizian nu este produsul unei oarecari culturi universitare și al unui oarecare mediu monden?... Fără îndoială, antipatia, ca și simpatia de altfel, poate duce pe un om deștept la cele mai neprevăzute distracții. Dar Fay nu ne lasă să respirăm. El stăruie astfel: „cartea doamnei Pouquet ne arată că, încă din timpul gloriei complecte și al maturității lui France, spirite virile și libere, ofensate de atitudinea lui, se depărtară de dânsul“. Aceasta se dovedește, crede Fay din scrisorile .,admirables et touchantes“ ale lui J. M. Coulangheon. — Cine a fost J. M. Coulangheon ?’ A fost un „noble jeune homme“; și Fay exprimă deosebită recu­noștință doamnei Pouquet pentru a fi pomenit cum se cu­vine pe acest „precursor al posterității“- Cel întâi tânăr care s’a supărat pe Anatole France !... De­sigur sunt tot felul de glorii; e sigur, tot atât, că și proclamarea lor atâr­nă de ciudate combinații de cauze și motive. Gloria lui J. M. Coulangheon de exemplu, pe care a­­cum o întemeiază Fay cu ajutorul delicat al doamnei Pouquet, n’ar fi deplin asigurată fără concursul postum al lui France însuși. Tinerii, printre cei din frunte, aprigul și inteligentul Fay, au făcut bine să o denunțe, chiar cu asprime, cât de orb a fost France față cu originalitatea unor mari artiști din vremea lui. Totuși această judecată e necomplectă, dacă nu ne amintim că artistul acesta a respins catego­ric obligația de imparțialitate la care pretind sau la care sunt impuși criticii declarați la rubrica acestei meserii- Sainte-Beuve beneficiază de reputația unei inteligențe li­terare incomparabil mlădioasă. A fost cumva acest critic predestinat și consfințit, măcar atât de drept și de inteli­gent față cu Balzac, cu Flaubert, cu frații Goncourt, cât a fost France cu simboliștii? — întrebarea mea nu are alt scop decât să arate că, până acum, zgomotul ostil al tine­rilor nu-i decât semnul unei iritată ideologic sentimentale, din care lipsesc doar numai motivele curat literare. Dar s’a rostit și universitatea asupra mortului aces­tuia tulburător. Profesorul Giraud demult încă scrisese despre France, cu mai multă chibzuință firește, toate ne­gațiile pe care tinerii le descopăr astăzi cu exagerată in­dignare. Deunăzi, acest profesor făcea socoteala glasurilor care s’au ridicat, după moarte, contra sau în favoarea o­­mului mai mult decât a scriitorului. Fără să uite dezapro­bările moralistice și politice cu care-l întâmpinase în via­ță, profesorul își acentuează acum mai tare admirația li­terară: „farmec subtil, indefinibil — darul stilului, și acest dar e aproape tot în literatură— dacă stilul său e adese­ori postiș, trebuie să mărturisim că postișul dus la o ast­fel de perfecție aparține geniului— Anatole France este incomparabil în arta, bine cunoscută clasicilor, de a topi în propriul său stil forme împrumutate de la alții”. — Gi­raud, criticul rău dispus de altă dată, repetă astăzi, laudele admise totdeauna de universitarii ca și de pu­blicul favorabil autorului. Aceste judecăți sunt aproape tot atât de uzate-ca și fraza că Anatole France e sceptic și discipol al lui Renan,—formula pe veci a celor cu totul de pe dinafara literaturii. E totuși util să se noteze că as­tăzi un profesor, care altminteri se apropie de dușmă­niile tinerilor — a tinerilor pe care i-a dăscălit poate — consimte să laude astfel. Există un fel de comic, placid și care abia pare că vrea să fie observabil: acest comic este una din noutățile cu deosebire sigure și solide ale artei lui France­­z altceva decât tradiționala ironie fină a Francezului — tradițională până la banalitate —­ este o distanță estetică nouă de unde agresivitatea este exclusă: ridiculul e implicat, iar nu scos cu zgomot la iveală. Inovația este considerabilă în estetica lizibilului. Dar aceste sunt amănunte pe care cei agitați contra lui France nu le pot lua în seamă. Mai caracteristică e neatenția acestora pentru imparțialitatea lui artistică. Clerici, militari, evrei, aristocrați, financiari, profesori, servitoare, regaliști, francmasoni, mame de fa­milie, fete publice camuflate, parlamentari, excroci, vaga­bonzi, procurori—France ni-i prezintă cu neobosită în­­găduială, cu o distribuție de lumină și umbre atât de a­­tentă și dreaptă, încât e de bănuit că tocmai această a­­normală înțelegere și tolerantă, această supremă noutate a artistului, este unul din motivele care, nemărturisit, su­pără cu deosebire mulțimea oamenilor pe care-i mână pornirea simplistă de a lăuda și ponegri, de a detesta sau iubi figuri literare tot atât ca și pe cele reale. Prin diversitatea tipurilor din aceiaș categorie socia­lă — preoții, militarii, evreii din istoria contimporană cu deosebire — Anatole France a înfățișat, cu excepțională liniște artistică, lumea de mijloc, a realizat natural și sub­til promisiunea atâtor școli sau individualități literare de a reprezenta viața de toate zilele fără intrigă teatrală, fără catastrofă enormă. Acest artist „de săracă înzestrare“ și „lipsit de imaginație“ ne-a dat pitorescul istoric atât de splendid în eleganta lui autenticitate din Komm l’Atrébate, din La rou­sserie de la Reine Pédauque, din Viața Ioanei d’Arc. Fără îndoială, France a făcut multe mofturi, în arta lui, mai puțin în atitudinile lui politice. Dar nu de aici e gâlceava. $i poate nici chiar de la persiflajul lui stăruitor, — poporul său e pregătit ca nici un altul pentru farmecul negării iscusite, ci bogăția de raționalitate neobosită pe care a revărsat-o peste stupiditățile patetice și autoritare sperie fără scăpare mulțimea capetelor seci, exasperează pe infirmii inteligenței, ironic dotați de natură cu tempe­ramente excesive. E păcat că oameni ca Fay ajung să facă jocul Trublionilor. Dar situația nu e gravă. Șefii adorați ai tineretului, Maurras și Daudet, acordă maistrului hulit o considera­ție deplin admirativă. Ei simt doar că arta lui France este un capital cu deosebire solid în tezaurul de glorie al spiritului și deci al patriei franceze- PAUL ZARIFOPOL isr vozitățile in jurul lui Anatole France OSCAR SPAETHS Sfântă bizantină if1 h; &WP8M ­ INEDITĂ — Vara asta m’a dus întâmplarea prin locuri din copilărie pe cari nu le-am mai văzut de mult. Și-am fost și pe la vama Torba care se zărește de departe, cu cumpăna ei boită în roșu, galben și albastru, cu câteva case, cu acoperișurile de draniță și cu cerdacuri umbrite de perdele de ederă. In una­­ din casele acestea triste, perdute în singurăta­tea câmpiilor, mi-am petrecut câțiva ani din copilărie la moș Zamfir, vărul mamei, închid ochii și-l văd așa cum era a­­tunci: slab, ca dăltuit în piatră, scorojit, îmbătrânit înainte de vreme, în straele lui roase și eșite la soare. Ii văd lmpedei ochii umiliți de câine flămând și alungat de pretutindeni­. Veșnic îl vedeam, încovoiat deasupra unui registru pră­fuit și ros de șoareci, la o masă din biroul văm­ei. In toată înfățișarea lui era parcă o osteneală mare, osteneală care i se vedea în felul cum își ținea picioarele în niște scrabe scâlcite și scorojite, în felul cum își ținea capul în piept, cum arătal cu ochii lui șterși, pierduți, undeva departe, în chipul cum­ îi atârnau brațele dealungul trupului deșirat. Nevasta lui, Agripina, era de o frumusețe nem­ai­închi­puită, înaltă, mlădioasă, cu niște ochi mari și negri, cati­felați, cu genele lungi ca de mătase, — cari când se cobora aveau o tremurare leneșă ca la fiorul unei sărutări nevăzute, sprâncenile groase­i se îmbinau la rădăcina nasului, drept, fața îi era albă-mată, buzele cărnoase, roșii ca o floare aprinsă; iar deasupra gurei mici, o umbră de puf, întotdeauna umbra îmbrăcată cu un capăt albastru, cu mânecile largi, cari când își ridica mâinile ca să le încleșteze după cap, lunecau până în umeri, lăsându-i brațele goale, albe și rotunde, ca brațele unei statui. Dumneaei nu punea mâiuiile dumisale pe nimic, vai, cum să le pue la muncă! Sta toată ziua răstignită pe un jeț lângă fereastră și citea romanțuri senzaționale cu contese fti­­zice, cu marchizi îmbrăcați în brocarduri și’n dantele, ori luând chitara și sdrăngănind din strunele discordate, prindea a țm­­li strident în hodorogeala chitarei, ca un păun. Erau întotdeauna aceleași cântece, în cari era vorba de amoruri, de sărutări fierbinți, de îmbrățișeri nebune, și le cânta veșnic cu aceleași tremurări de gene de pisică amo­rezată lulea, cu aceleași zâmbete tainice, cu aceleași priviri pline de înțeles, pe cari parcă le semăna în dreapta, în stânga, pretutindeni, unei lumi nevăzute; i se părea de bună seamă că strălucește în lumina becurilor electrice a unui „Ca­­baret hailai­”, în tunetele aplauzelor. Fuma des, aruncând rotocoale albăstrii spre tavan, iar de N. N. BELDICEANU când intra în casă moș Zamfir, îi spunea oftând plictisită: „Fă-mii o cafea neagră”. Dânsul, supus, umilit, aprindea mașina de spirt, făcea tăcut cafeaua și i-o aducea pe mesuța de lângă fereastră, pășind ca o umbră. Cucoana Agripina însă, agasată, bătea cu pumnul în pântecele chitarei și-i striga: „Da’ mă rog, de ce nu binevoești să-mi aduci și sticluțe cu rom?” Moșneagul se întorcea grăbit, cu o tresărire de frică și aducea romiul. , „Acuma te poftesc să-mi dai muștele afară că mă iner­vează de-mi vine să țip”. Și moș Zamfir se supunea resemnat, lua dintr’un cui coada de cal, coada „Bălanului” care-și dăduse sufletul, — calul de călărie al duduei Agripina, — deschidea ferestrele, de la o parte perdelele pline de pânze de păianjeni și începea a­ sburătăci muștele suindu-se pe scaune, pe canapele..., s’aburca în vârful picioarelor gâfâind cu sufletul la gură și ștergân­­­du-și sudorile, le gonea de pe bagdadie. După ce isprăvea, se așeza neîndemânatec pe un colț de scaun. „Iar te-ai așezat la odihnă? Ia­tă-mi niște țigări”. Moș Zamfir afta și se ridica de pe scaun, lua tab­adierea de pe poliță, se așeza iar pe scaun, își punea tabacierea pe ga­­inchi și începea a răsuci țigară după țigară, cu spatele în­covoiat ca sub o greutate mare. La masă, el îi scotea bucatele, el îi turna vin în pahar, el îi tăia mărunt fripturile ca unui copil, și ce era mai buni, înfuliea întotdeauna cucoana Agripina. *.* * Intr’o duminică, întorcându-mă "dela scăldat, dela apa Moldovei, auzii în odaia cea m­are râsete și un sunet de pin­teni. Intrând îl văzut pe căpitanul Bujeniță răsturnat pe scaun, picior peste picior, cu cîșmie de lac, și gătit ca la paradă. Vorbea tare, își răsucea mustața neagră ca văcsuită cu lustru și cârjoiată de două ori ca niște coarne de berbec, își răsturna capul pe spate, râdea cu hohote m­ari ș­i clipea mereu dintr’un ochi. Duduca Agripina era îmbrăcată într’un capot nou, tran­dafiriu; ochii îi păreau în ziua aceia mai adânci, mai aprinși, L X. Continuare în pagina II-a

Next