Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1927 (Anul 8, nr. 343-347)

1927-07-03 / nr. 343

ANUL VIII. — No. 343 T LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRAINATATE Duminici, 3 Iulie 1927 L­iterar ------~­== și Artistic FONDAT în 1993 O. Ibrăileanu — Cu prilejul ultimului său volum 1) — Cum ași putea găsi tonul cel mai potrivit, măsura justă pentru a scrie despre omul a cărui întâlnire reprezintă cel mai însemnat eveniment intelectual din viața mea ? Cu toate acestea, toți acei câți îl cunosc bine, știu că acest om neîndu­plecat în dreptate și decență nu iubește nimic altceva decât adevărul; că entuziasmul meu delirant l-ar face să zâmbeas­că cu blândețe, dar că nu i-ar schimba o iotă din ideia pe care și-o face totdeauna, matematic necesară, despre mine, despre el, sau despre lume și viață. Ar fi să-i încerc simpatia, dar nu să-i modific credința. A servi oamenii înseamnă a le aduce omagiul pe care-l prețuiesc ei( nu acela pe care-l cred alții cel mai potrivit. D. G. Ibrăileanu își are și el scara sa de valorificare. Cred că ceea ce admiră mai mult din lucruri e realitatea lor, adică existența, lor ■ plină de sem­ni­ficație, faptul că ceva e serios, adânc, lipsit de simulare ori numai de aparență, faptul că ceva există cu adevărat. Dar nu toate lucrurile au o pleni­tudine, de viață, nu toate se reliefează lurhinos, nu toate au rangul de fenomen. Tot ce există serios, definitiv, din plin, tot ce are un rol, tot ce modifică și frământă existența, fiind­că e un adevăr real atrage admirația d-lui Ibrăileanu. Unii deosibesc pe de o parte judecata de valoare care apreciază, pe de altă parte judecata de realitate care constată. Filozofia d-lui Ibrăileau reduce acest dualism. Concepția sa e feno­­menalistă, în­ sensul că orice existență puternică, orice reali­tate adâncă, cuprinde intr’însa și o valoare. A fi în adevăr ceva, înseamnă implicit a valora ceva. Un copac care e cu adevărat copac, un politician care e aceasta în toată puterea cuvântului, un poet care e poet,, un țăran care nu e altceva nimic decât’țăran, iată tot atâtea valori. Realitatea când e foarte realitate, existența când e intensă devine merit. Dar dacă aceasta e flozofia sa, a explica realitatea unui fenomen se confundă cu a-1 prețui; înțelegerea unui fenomen devine implicit lauda lui. Ce omagiu mai pe propriul său plac s-ar putea aduce a­­tunci acestui om, decât a încerca să-i pătrunzi realitatea, a­­dică a Încerca să spui despre el întreg adevărul ? Unde­va, în cugetările sale „Privind viața“, stă scris: „Celor pe care-i stimezi adu-le omagiul de a nu le ceda nimic din opiniile tale. Celorlalți nu le face onoarea intransigenței tale“. Să ne conformăm: „Le paradis c’est d’être en mêm­e temps fiévreux et lu­­qde”. Cine l’a cunoscut de aproape are impresia netă că această butadă barresiantă e tocmai formula care închide ln ei­ toată personalitatea d-lui G. Ibrăileanu. Dar și cei care nu l’au cunoscut, pot găsi în maxima de mai sus cheia cu care se poate înțelege toată opera vieții sale, așa de pudică, și in care se marchează tendințele sale native. Elanuri de ner­vozitate, accese de neastâmpăr, de îngrijorare, de bucurie en­tuziastă, de adânca și iremediabilă melancolie, frământare nepotolită, aproape diabolică; sensibilitate vibrantă și ascu­țită, suflet chinuit de un demon neîndestulat, de neîncetate frământări interne, de presimțiri alarmante, de remușcări mereu reînoite, de o viață care se cere veșnic în sacrificiu pe ea însăși. Și sub toate aceste furtuni care dezolează și ame­țesc, sub toată această emotivitate care aduce de cele mai mul­te,ori cu ea anarh­ia inteligenței, dezordinea ideilor, confuzia mistică ori pur și simplu orbirea dezordonată, mintea se păs­trează intactă, rece, pură. Logica și simțul realității funcțio­nează ca la cel mai ușcat și fără suflet raționalist Voltairian. Câteodată excesul de dialectică, de argumentare, de strin­gență se dovedesc aproape exagerate: într’atât voesc să-și a­­firme autonomia față de tot ce vine din sentiment. Oricine citește argumentația strictă, de impecabilă logică a d-lui Ibrăileanu în favoarea vre­ unei teze nu va bănui nici­odată sufletul său emotiv și febril. Iată de pildă studiile sale așa de precise în silogistica lor de detectivaj literar relativ la soarta poeziilor lui Eminescu. Dar ca să aibă imaginea sa complectă să citea­scă imediat polemicile sale sau cugetările din „Privind viața“. Va găsi imediat și aspectul celălalt. Ca toate sufletele complexe, ca toate acele „esprits-car­­refour“, acel al d-lui Ibrăileanu e dublu. Din el pornesc răs­pântii de atitudini și idei. Orice teză, își presupune în el și antiteza sa, orice posibilitate și negația. După ce a săcătuit ceea ce poate da o cale, o metodă ori o idee, după ce a depă­șit-o prin înțelegere deplină, aproape automat el se îndreaptă către contrariul lor, pentru ca să-l înțeleagă și pe el. Anumiți oameni sunt mai mult decât indivizi , sunt umanități. In ei sălășluesc toate virtualitățile de­o­potrivă. Iată câteva din ele : Educat sufletește între 1880—1890, el și-a făcut cultura în epoca de victorie a pozitivismului și materialismului bio­logist și sociolog. S-a format sub steaua lui H. Spencer, a lui J de MIHAI D. RALEA Darwin și K. Marx. Dar materialismul se găsește abia la un deget depărtare de pesimism. Și se știe că în acea epocă do­mina Încă și Schopenhauer. Există în d. G. Ibrăileanu o por­nire sufetească adâncă de pesimism biologic. Sufletul e corp, e materie. Dragostea e „vocea spetei“, viata socială e lupta pentru stomac, omul e rău, interesat, gata oricând la orice mișelii ori cruzime. Ca și Taine, d. Ibrăileanu vede in orice om o gorilă agresivă și brutală, care ne amintește veșnic ori­gina: „In pădurile primitive — ciomagul, în societate — sar­casmul. Expresia fizică a sentimentului aceeași­: arătarea ca­ninilor“ Sau în altă parte: „Citiți în șir un anumit capitol din „Descendența Omului“ de­ Darwin—și manejele rafinate dintr’un roman de Bourges ,care duc tot acolo... E diverti­­sant, e comic, e hilam­ant“. Sau in fine, „învățații au recon­stituit cu imaginația pitecantropul. Dar numai femeile au o­­cazia să-l vadă, în anumite momente". Poate că o perseverare în acest materialism pesimist, ar fi simplistă . Dar d. Ibrăileanu se reculege și înțelege per­fect și aspectul opus acestor concepții. Amărăciunea nu-i or­bește. Perfect lucid asupra semnificației și valorei ei, el îi știe foarte bine origina: „Pesimismul este iubirea arzătoare de viață și tânguirea că ea nu dă destule plăceri, ori că nu i se poate stoarce îndestul și că se isprăvește odată...“ Suntem departe de Schopenhauer care crede că viața e iremediabil rea pentru toată lumea. Pentru d. Ibrăileanu ea nu apare rea decât pentru acei cari nu-i pot gusta, dintr’o cauză ori alta, toate plăcerile. Dar oare poate fi complect pe­simist un om care a crezut în atâtea lucruri, care a fost so­cialist desăvârșit în tinerețe, având convingerea fermă că societatea se îndreaptă către o stare perfectă, idilică. Nu e adânc optimist acela care a apărat dragostea de oameni, u­­manitatea, mila, morala, dreptatea ? Un pesimist cu adevărat e conservator ori chiar retro­grad. El neagă progresul și posibilitatea lui. Dar un demo­crat care se entuziasmează de libertate, de egalitate și frater­nitate, are cu siguranță adânci rezerve de optimism. Cu toată ferocitatea omului, d. G. I., știe să vadă în el îndărătnicul idealism, aspirația permanentă către o lumină care ne depășește și care fundează idealismul din fiecare om: „Omul găsește totdeauna inconștient motive înalte pentru acțiunile sale egoiste. Antropofagul, care-și mănâncă părinții din lipsă de altă carne, e convins că face un act moral, că în­deplinește o datorie religioasă. Aceasta dovedește idealismul omului, adică neputința lui de a-și recunoaște mobile egoiste și josnice­. Și in altă parte acea iubire de oameni, acea indig­nare contra josniciei și răutății ia aproape accente lirice cău­tând motive și justificări pentru iubire și fraternitate: „In in­finitul timpului și al spațiului ne-am întâlnit în aceiași nebu­loasă,­ în același sistem solar, în aceiași planetă, în același se­col, in aceeași generație, în aceeași țară, în același loc, sub același acoperimânt, și totuși ne urîm, ori cel puțin ne sun­tem indiferenți, în loc să ne aruncăm unii în brațele altora, inteligenți și proști, buni și răi, înmărmuriți de spaima na­turii infinite și ostile“. Materialismul pesimist se complectează astfel cu idealis­mul optimist într’o sinteză generoasă. Dar acest dualism nu e singurul pe care-l rezolvă perso­nalitatea d-lui Ibrăileanu. Iată un altul: acela între ateism și religiozitate: Un fost socialist, plin de Marx, de Spencer și Darwin, ar trebui să fie direct Voltairian. Așa ar proceda o mentalitate simplă, inconștientă de infinitatea posibilităților universului. Nu e cazul d-lui G. I.: „Nu există viață viitoare, afirmă mintea noastră științifică. Dar ce poate să știe min­tea noastră, născută pentru o incomplectă adaptare a unui puțin complicat organism la un puțin variat mediu ?" Aiurea arată imposibilitatea lipsei totale de sentiment re­ligios, fie măcar sub forma pietății : „Dacă nu crezi în nici un D-zeu ,atunci ce te împiedică să-ți fie scumpe credințele și ritualele, care au consolat pe tatăl și pe mama ta și le-au ușurat ceasul greu al morții ?” In luptele sale literare și politice de peste trei decenii, acest temperament febril a dat multe și susținute atacuri. Nu e în obiceiul său să cedeze în luptă. Ofensivele sale au fost viguroase, violente și pline de tenacitate. Pornirea sa, de cele mai mute ori impetuoasă, nu s-a liniștit decât atunci când a desființat opoziția. Și pentru ca atacul să fie cât mai decisiv, d. G. I„ n’a sacrificat nici un mijloc intelectual, nici o armă logică, n'a făcut nici o concesie, nu și-a permis nici o îngădu­ință și nici o slăbiciune în favoarea adversarului. Polemica sa a fost de multe ori necruțătoare. Toate a­­cestea i-au creat în diferite medii culturale de la noi un por­tret de fanatic ori de sectar. Fără îndoială acel care are de spus ceva nou, mai ales acela care vrea să înfăptuiască o ideie, inițiatorul de școală ori de curente nu poate fi decât sectar. Noutatea și reforma sunt mediocri­zate dacă se amestecă cu prea multă toleranță sau cu o indulgență bleagă. Cine afirmă trebue să se apere. Și afirmația e cu atât mai afirmație cu cât e mai m­ică, mai consequentă, mai strânsă. In pornirile sale pline de fugă, de febrilitate și de entusiasm generos, d. G. I., are ceva de fanatic, cu toate că d-sa nu s’a apărat niciodată pe sine, ci ideile grupului său. Dar aceste entusiasme țin mai ales de structura sa morală. Mintea nu se îngustează de bigotismul lor. Aș putea spune că aproape simultan, un simt adânc de relativitatea lucrurilor corectează printr’un scepticism larg filozofic, ca o ironie înțelegătoare a ceea ce e efemer și insignifiant în orice sforțare: „In fiecare moment sunt în lume milioane de dis­cuții ori de neînțelegeri­ între doi sau între mai mulți oameni, și fiecare rămâne convins că dreptatea e de partea lui, deși este evident că din toate aceste milioane de antagoniști nu­mai jumătate au dreptate în cazul cel mai bun și nici unul în cazul cel mai rău. E amuzant“. Și în altă parte scepticis­mul acestui fanatic e și mai decisiv: „Tot ce nu este etern e zadarnic. Nimic nu este etern”. Și la urma urmei învinge acelaș spirit de fraternitate, mai tare ca toate polemicile și ca toate opozițiile de idei, for­mulat așa de teribil, ca o înștiințare profetică de apocalips : „Gândește-te că și tu și acela care te insultă, într’o zi sau alta aveți să stați cu mâinile pe piept și cu lumânările la cap”. Toată ideologia politică și sociologică a d-lui G. Ibrăi­­leanu, poartă­­ aceiași pecetie unitară: democratismul. Sutele de notiți răspândite în rubrica: ,­Miscellanea“ din „Viata ro­mânească” de 20 de ani încoace, cartea sa „Spiritul critic”, ob­servațiile sale felurite împrăștiate prin articole, toate au ace­­laș ton: indignare contra nedreptății, contra abuzului, mila printre cei mici, pledoarie pentru libertate, invitație la lega­litate. Femeia, lucrătorul, străinul, au fost deopotrivă apă­rați, printr’o largă generozitate, față de toate împilările și persecuțiile. Convingerea adâncă a d-lui G. I., duce la nece­sitatea regimului democratic. Și cu toate acestea, împlinind și aici acelaș joc complex și hegelian de la teză la antiteză, personalitatea sa, prin anu­mite aspecte, rămâne profund aristocratică. Nimeni nu are disprețul mai distant, sufletul mai sus pus, dezgustul mai de­finitiv ca acest democrat. Și s’ar putea spune că nimic nu definește mai bine aristocrația decât funcția disprețului. Este în mândria sa față de micime și meschinărie, dar mai ales față de vulgaritate,—mândrie care l’a ținut departe o viață în­treagă de încălcările intrușilor și care l’a făcut un izolat ac­cesibil numai prietenilor,— ceva feudal și de patrician. Nici o urmă de infatuare ori de megalomanie, dar un orgoliu care poate și acela nu e al său, ci al valorilor pe care le res­pectă, al idealului pe care și l’a ales. Câte­odată chiar disprețul i se pare o cinste acordată acelora pe care ar trebui cel mult să-i ignorezi: „Tu nu bă­­nuești câtă însemnătate dai acelora pe care îi­­ disprețuești, condescinzând să-ți angajezi iață cu ei sensibilitatea într’o anumită formă”. Se poate mai radicală boerie ? Iar alte ori nevoia de izolare față de massă se apără prin politețe: „Cu cât ești mai politicos, cu atât ridici tot mai multe ziduri și forturi împotriva cordialității inoportune, care dă năvală în incinta vieții tale”. Omagiul celorlalți, se’nțelege de la sine, îi e perfect indi­ferent. La fel ideea pe care vulgul o are despre el și care, ca și la Nietzche,­­ aproape printr’un fel de­ perversitate a simțu­lui social, îi face cu atât mai multă plăcere, cu cât e mai ne­dreaptă: „Plăcere ,divină, să te arăți mic și umilit, cu sen­timentul distanței, dintre­­ tine și ceilalți”. Fanatic și sceptic, religios și ateu­, pesimist și idealist, a­­ristocrat și democrat, delicat și violent, (și s’ar mai putea găsi încă multe dublete de acestea), iată atâtea dualisme care fac din d. G. I. una­ din­ cele mai complexe personalități pe care le-a avut cultura noastră, unul din acele „esprit carrefour” prin excelență,, de care­­ vorbeam mai sus. Totuși în nimeni toate aceste formule duble nu se îm­bină în sinteze mai armonice, dând individualității un stil mai unitar și mai armonic. Nimic n’ar fi mai ușor decât să arăt cum se conciliază în d. G. I- toate aceste stări antitetice. Voii face-o poate altă dată. Pentru moment nu aceasta ne in­teresează. Am făcut aceste numeroase citații din maximele sale, care nu sunt decât confesiuni asupra naturii sale psi­hologice. Le-am căutat acolo, fiindcă toate aceste notări asu­pra altora nu sunt de fapt decât auto-analize. Ca să putem desina­ fizionomia sa­­ morală, nu putem găsi sursă mai in­dicații. * • Sunt puțini oameni,care și-au ales mai bine vocația ca d. G. Ibrăileanu, adică care și-au putut ajusta mai bine tem­peramentul la profesia, la atitudinea lor în viață. Pentru politică, pentru cler, pentru știința exactă trebue simplitate, logică unică, organizație sufletească monoplană. Acolo se urmărește un singur adevăr, adevărul tău, acela pe care l’ai, visat și pe care-l urmărești- Există însă o ocupație mentală în care nu importă atât afirmația ta, cât priceperea afirmațiilor altora. . E­misiunea de critic. Pentru aceasta trebue să conții în tine singur tot atâtea note câte se găsesc în fiecare din sufle­tele pe care cerci să le înțelegi. Criticul, care se tran­spune mereu în altceva ce nu e el, trebue să-și­­ înăbușe me­reu ceea ce e strict personal. Ca să­­ înțelegi obiectivul și liricul, blazatul și entuziastul, senzitivul și cerebralul, tre­bue să ai câte ceva din ei toți. Un biet suflet dogmatic, uscat de suflarea unui singur vânt care împiedică să crească în el tot ce nu e monomania sa tristă și monotonă, care vede mereu lumea prin ochii ob­sesiei sale eterne, va putea fi un iluminat sau un filozof, dar nu va putea fi un critic.« Acestuia îi trebue un suflet bogat, elastic,­ fecund în resurse variate, având facultatea de a înțelege „le pour et le contre“, pe cel ce neagă și pe cel ce afirmă. Cu structura sufletească analizată mai sus, nimeni nu era mai indicat să devie un critic ca d. G. T. Nu e de ajuns însă criticului o înțelegere rece. Ii mai trebue entuziasmul cu care să retrăiască opera. Febril și lucid­­ continuă in el freamătul oamenilor, dar îl oprește la timp ca să-l poată pricepe. »*» Opera d-lui G. Ibrăileanu cuprinde mai multe aspecte, care au fost de multe ori confundate între ele. După cea mai simplă analiză se pot deosebi cel puțin patru figuri: istoricul literar, moralistul, polemistul și criticul. Cele două dintâi se raportează la luciditatea sa, la facultatea sa de înțelegere, cele două din urmă sunt produsul mișcării, vieții sale sufle­tești, privită mai mult sub prizma afectivă. Istoricul literar ține direct de omul de știință. Istoria literară nu e critică literară. Ea nu se ocupă de­ fenomene individuale, sau dacă se ocupă trebue să le privească în le­găturile lor reciproce. Această disciplină de serii, trebue să descopere ceea ce e comun între scriitori și între opere, să pre­zinte fenomenul global și colectiv. Pe istoricul literar, în deosebire de critic, îl interesează m­ai mult grupul decât per­­soana scriitorului sau analiza operei. Ca orice om de știință istoricul literar urmărește numai generalul. El trebue să constate și­ să explice, nu să aprecieze după criterii impre­sioniste și nesigure. Din toate­ metodele științifice cea mai indicată în acest caz e aceea care,ia drept punct de plecare societatea, influ­ența grupului e aceea care dă nota comună scriitorilor, ea formează specificul momentului istoric. In „Spiritul­ critic în cultura românească”, în unele din studiile sale de literatură mai veche cum sunt acelea despre Cârlova, Eminescu, Alec­­sandri, Caragiale și câte­odată și la unii scriitori moderni, unde pe lângă caracterizări de altă natură, era nevoe și de explicații de ordin științific care să arate ceea ce leagă pe scri­itor de epoca sa, în studiile sale asupra diferenței pe pro­vincii a sufletului național, dar mai ales în cursul său din nenorocire nepublicat încă, d. G. Ibrăileanu a întrebuințat metoda care explică autorul prin influența mediului social. Și în aceasta a fost un reprezentant al ultimului aspect pe care l-a luat metodologia științelor morale în Occident. Luc­* * *. G. Ibrăileanu 1) „Scriitori români și străini“. Ed. Viata Românească, Iași 1927. N. N. Ton­tza Continuare în pagina a-a

Next