Adevěrul Literar şi Artistic, august 1927 (Anul 8, nr. 348-351)
1927-08-07 / nr. 348
„ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC”3 MIHAI RALEA: Ipoteze și precizări in știința sufletului Studii psihologice ") ." Studiile pe care domnul Mihai Ralea le publică sub titlul de „Ipoteze și Precizări în Știința Sufletului”, se caracterizează prin acea expunere simplă, clară și elegantă, cu care ne-a obișnuit scriitorul din primele sale lucrări și care i-au atras dintru început admirația și ne-au dat nădejdile cele mai mari și mai îndreptățite în viitorul tânărului său talent. I se imputa de curând domnului M. Ralea că ar fi citit prea mult și că ar spune lucruri din cărți !... De ce nu se poate face această imputare mai des și la cât mai mulți din scriitorii noștri ?!... Bogăția și calitatea informației face, fără îndoială, valoarea oricărui studiu, mai ales în domeniul în care sunt orientate cercetările d-lui Ralea, în care „fenomenele se prezintă sub aspecte infinit de variate“. A ști să situezi o problemă în cultura actuală, dominând imensa lectură care ți se cere, a proceda apoi „metodic și prudent“ printre cercetările ce se încrucișează în toate direcțiile, fără a te lăsa ademenit de explicațiile generale atrăgătoare, de ipotezele briliante, a ști apoi expune lucrurile limpede, curgător, frumos, ca într’o „catserie“ ușoară, fără a pierde nimic din preciziunea și siguranța unui expozeu științific, nu-i e dat de sigur ori și cui... Toate aceste calități de mâna întâiu m’au făcut uneori să simt oarecare îngrijorare față de generozitatea cu care d. Ralea se dăruește publicului și mai ales față de diversitatea subt care se complace în manifestările sale. Cugetătorul, savantul, în Apus, găsește un mediu creat de sforțări continui și permanente, printre veacuri de cultură. Acest mediu îl hrănește și îl îmbogățește în fiece clipă, îi dă elanul din profunzime și îl ajută să-și mențină echilibrul pe înălțime. Avertizat la timp de critica, competentă și atentă la efortul său de creațiune, el are în fiece clipă un îndemn și un control la cei ce merg în acelaș pas cu dânsul. Stadiul de cultură în care ne găsim, însă, la noi în țară, solicită cugetătorul în toate direcțiile, îi impune oarecum să se pronunțe în toate chestiile. Nimic nu îngădui o alegere a unei atitudini și a unei activități care să fie cea mai potrivită și mai prielnică complectei înfloriri a unei individualități. Bogăția de informații, mintea strălucitoare și condeiul ușor al d-lui Isalea pot oricând și în orice domeniu realiza lucruri incomparabil superioare tuturor celor ce se pretind că merg într’un pas cu dânsul. Admirat până la fanatism sau criticat până la injurie, adeseori cu o egală incompetență, efortul unui om de talia d-lui M. Ralea nu găsește în mediul înconjurător nici hrana, nici rezistența necesitată de forța sa reală și mult superioară mediului... Dacă grija noastră pentru viitorul acestei personalități distinse nu este întru nimic îndrituită prin opera d-lui Ralea, ea este oarecum scuzată prin experiența trecutului. D. Ralea are însă tot dreptul să ne riposteze : „Cei bătrâni cu îndoiala și cei tineri cu îndrăzneala!“ E mult mai firesc să ne bucurăm de rara plăcere intelectuală de a lua contact cu problemele ce interesează cultura actuală prin mijocirea unui spirit atât de briliant și de just în acelaș timp, decât să mai cârtim în zădar. Cu atât mai mult cu cât avem de a face aci cu studii ce sunt în perfecta linie de dezvoltare a competinții și formării d-lui Ralea. Problema Inconștientului ocupă primul și cel mai important loc în volumul „Ipoteze și Precizări în știința sufletului“, ca una din preocupările moderne în jurul căreia gravitează, în ultimii timpi, literatura, psihologia și mare parte din sistemele filosofice actuale. Problema e pusă și tratată cu toată îndemânarea și suplețea pe care o cere complexitatea ei și metoda de tratare a fenomenelor psihice din prezent. Credincios spiritului său metodic, d. Ralea dă câteva aspecte din viața inconștientului, spre a-1 caracteriza, apoi cercetează interpretările date în diferitele teorii și în fine propune interpretarea care i se pare mai potrivită după cercetările existente. Viața noastră inconștientă se prezintă sau subt o formă de automatisme psihologice individuale, automatisme achiziționate în legătură cu păstrarea conduitelor utile, sau sub formă de inconștient colectiv, alcătuit din atitudini afective și elemente ancestrale sau sub formă de inconștient funcțional, reprezintând toată activitatea funcțiunilor fiziologice și psihologice, din care noi nu cunoaștem decât rezultatele precum și toate predispozițiunile și aptitudinile hereditare. Analizând teoriile care au încercat să dea o interpretare inconștientului, d. Ralea trece în revistă pe cele mai importante, începând cu interpretarea pur fiziologică, în care se pune accentul mai ales pe inconștientul funcțional pur fiziologic — interpretare ce aparține, cu mici diferențe, lui Ribot, Maudsley, Taine, etc. Trece apoi la interpretarea „sintetistă” a lui Pierre Janet, Binet, Yastrov, care prezintă inconștientul ca alcătuit din o serie de sisteme particulare, de conștiințe autonome, pe care conștiința, în adevăratul sens al cuvântului le ține într-un „mănunchiu solid închegat“ și formează unitatea vieții sufletești a omului normal. De îndată însă ce, din o cauză sau alta, conștiința propriu zis slăbește, cercul ei de acțiune se restrânge și sistemele particulare, scăpând de sub frâna ei, încep să funcționeze și să se desvolte fără legătură, alături și simultan cu conștiința principală, dând naștere nevrozelor cu diferitele lor simptome. O atenție deosebită pune d. Ralea în cercetarea interpretărilor care încearcă a explica inconștientul din punct de vedere afectiv. Plecând de la teoria lui Bazailles, ajunge la explicarea mai precisă și mai științifică a lui Abramovski, care pentru întâia oară subliniază rolul activ al inconștientului, vorbind de rezistența celor uitate și influența lor asupra întregii vieți mintale. Arată cum acest caracter activ al inconștientului devine punctul central în teoria lui Freud și a celor ce au urmat după el. In adevăr, la Freud inconștientul devine forță fundamentală, elementul în jurul căruia se grupează complexele ideo senzitive, constelațiunile de imagini, sentimente și tendințe, care în virtutea energiei acumulate tind să intre în conștiință. Acestei tendințe de penetrațiune se opun funcțiunile noastre superioare, căci ele nu permit intrarea tuturor elementelor sufletești, ci pe unele se întorc îndărăt și le opresc la marginile conștiință, iar pe altele le filtrează prin o serie de instanțe, in scop de a transforma aptitudinile ancestrale, prea brutale, în stări de conștiință convenabile, spre a putea astfel fi admise în lumina ei. Tendințele care sunt refuzate precum și acele care nu pot fi transformate, sublimate, și sunt înăbușite (resourées), întoarse îndărăt, nu se pierd. Ele rămân în inconștient ca forțe, în luptă unele cu altele și cu funcțiunile superioare „cenzura morală“, spiritul critic. îndată ce conștiința slăbește în forța ei de rezistență, ca în somn, în momentele de distracție, etc., aceste tendințe pătrund în conștiință sub formă de visuri,* București, tip. Jokei-club, Ioan C. Văcărescu, str. Unireii, lapsusuri, etc., dând dovada pretenții și a puterii lor ireductibile. Discipolii lui Freud, Adler și Yung admit vederile acestuia, fiind în discuție numai elementul primordial și fundamental al vieții. Acest element ar fi după Freud, numai tendința sexuală. Adler propune în locul acestuia „instinctul Eului“, iar Yung „elanul vital“. Conflictul între tendința dinamică a inconștientului și tendințele de reprimare a cenzurii nu ar fi, după Adler, decât conflictul între aspirațiile personalității și opoziția mediului social. Yang crede că elanul vital își îndreaptă cursul său în două direcțiuni opuse: către Eu — Introversiunea, și către realitatea exterioară — Extroversiunea. Conștiința caută a stabili echilibrul între ele. Echilibrul înseamnă sănătatea sufletească, ruperea echilibrului este nevroza. Aceasta ar fi situația problemei Inconștientului în psihologia actuală. Deci o concepție energetică, introducerea punctului de vedere biologic in psihologie și a punctului de vedere sociologic în neurologie, precum și accentuarea caracterului vieții Inconștientului de fenomen difuz de afectivitate și tendință. Interpretarea admisă de d. Mihai Ralea este în această direcțiune. Ea va fi greu de prins pentru acei care încă privesc viața psihică din punctul de vedere al psihologiei clasice, adică proectată pe acelaș plan și sub unghiul de privire static. Psihologia actuală a adoptat încă de mult o concepție a vieții sufletești în profunzime, sub formă de devenire, din punct de vedere dinamic, funcțional. „Dacă conștiința, spune d. M. Ralea, este ultimul moment în istoria sufletului, tot ce e sub ea reprezintă experiența psihică trecută, în curba adaptării omului la natură și la societate“. Astfel „Inconștientul funcțional“ ca și „cel afectiv“ sunt mai ales efecte ale adaptării ancestrale și sunt dintre cele mai vechi și mai inferioare structuri sufletești. Automatismul psihologic e mai mult rezultatul experienței individuale. In orice caz stările subconștiente sunt mai vechi conservând structurile achizițiunilor deja câștigate sub formă de automatisme și obiceiuri, iar conștiința reprezintă coordonarea funcțiunilor într’o activitate actuală, în vederea dezlegării unei probleme noui, pusă pe neașteptate în desfășurarea ambianței căreia omul trebuie să se adapteze. Sintezele odată realizate de activitatea conștientă nu dispar, ci durează sub formă de tendințe. Caracterul acestor tendințe este analog cu al mobilului care, odată pus în mișcare perseverează în direcția celei mai mici sforțări până ce o altă forță îl împiedică în mersul său. Energia psihică se supune ca orice energie marei legi a conservării forței care domină toată știința noastră, întreaga viață sufletească, deci, consistă pe deoparte în exercițiul tendințelor latente, iar pe de alta în achiziționarea și fixarea unor tendințe noui... Câștigarea și fixarea acestora cere menținerea unei mari tenziuni sufletești pentru o lungă perioadă de sforțări conștiente, pe când activitatea tendințelor latente, automatismele, obiceiurile care au fost odată câștigate și fixate, cer o mai mică tenziune și o mai puțină cheltuială de forță. Când nivelul tensiunii scade tocmai din prea încordata și îndelungata funcționare a conștiinței, activitatea sufletească se coboară la un nivel mai jos, la un grup de funcțiuni mai inferioare și mai vechi. Această scoborîre temporară este o necesitate, activitatea sufletului repauzându-se în exercițiul acelor tendințe latente ce sunt viața noastră inconștientă, căci repaosul sufletesc este numai relativ, el înseamnă o activitate mai redusă, niciodată neantul oricărei activități. Este deci această scoborîre un efect al oboselei și ea nu durează decât prea puțin, după care funcțiile superioare refăcute își reiau activitatea. Caracterul inconștientului este deci de a fi un suplinitor al conștiință și un auxiliar în achizițiunea noilor sale adaptări. Când într'un grup de funcțiuni această substituire devine din temporară permanentă, aceasta înseamnă că în cel grup este o oprire sau o tulburare în evoluția funcțiunilor sale superioare, deci avem de a face cu o nevroză. Bolnavul în cazul acesta s-a oprit, în progresul său, la starea în care s-a găsit boala. Funcțiunile sale superioare de a se adapta la împrejurările reale se îndeplinesc rău sau nu se îndeplinesc de loc, pe când alte funcțiuni mai vechi și mai inferioare, funcțiunile de conservare, ce alcătuesc inconștientul, continuă a se desfășura în mod regulat și normal. Cum vedem d. M. Ralea admite punctul de vedere funcțional și interdependența diferitelor funcțiuni în totalitatea psihicului, având ca ultimă expresie, în fiece clipă a vieții noastre sufletești, conștiința ca funcție a realului. Subt această formă conștiința este șismograful care înscrie transformările constructive ale organismului nostru psihologie în evoluția sa progresivă. Subt acest unghiu de vedere, mi se pare, că nu mai e necesar să considerăm conștiința ca un epifenomen. Ea a reprezentat în desfășurarea evoluției biologice „momentul“ ultim în dezvoltarea maximă a conținutului sufletesc, coordonarea tuturor funcțiunilor de la cea mai veche și mai inferioară, până la cea mai recentă și mai superioară, în vederea soluționării cât mai repede și mai perfectă a dificultăților actuale. Am insistat mai mult asupra acestei chestiuni pentru că dela modul cum se pune aci problema Inconștientului, și cum se discută, se desprinde mai clar pentru cititor concepția și metoda distinsului scriitor în tratarea tuturor celorlalte probleme, de un interes pasionant in cugetarea modernă, cum e de pildă: geneza personalității, relațiunile între imagine și gândire, psihologie și sociologie, psihologie și viață, apoi discuția și interpretarea problemelor metafizice în legătură cu efortul culturii moderne de a introduce „concretul în abstract, viața cu toate corelatele sale în speculațiile scholastice“, „justificarea psihologică, confirmarea, prin achizițiile științelor sufletului, a adevărurilor ce au menirea de a creia o filosofie eternă și universală“. „Ipoteze și Precizări“ este, în totalitatea sa, o punere la punct, simplă și clară a problemelor, pe care le atinge, însuflețit de un spirit vioi și strălucitor, d. M. Ralea trece, în acest volum, cu brio și îndemânare de la problemele cele mai precise la vederile cele mai largi, într’o formă personală, cu acea seducțiune infinită a detaliului bine ales, ce este caracterul stilului adecuat gândirii pe care o expune sau o suscită. ISABELA SADOVEANU ECONOMII Despre doamna Noreanu părerile erau împărțite, linele cucoane mai în vârstă spuneau: — Hm! D-na Noreanu? Da e „bine”, dar... judecată, chibzuială? Mai bine să nu vorbim. Câteva cuconițe tinere și nostime afirmau întotdeauna, când vreo intrigantă punea la îndoială însușirile sufletești ale prietinei lor : — Cine? Tanti? Vai, ta chere, dar e dulce și delicioasă ca o bomboană. Aceleași cuconițe însă erau mai puțin expansive când cineva, neinițiat în tainele străzii Stelelor, pomeneau cât de cât și de frumosul avocat Ioanin. In asemenea clipe conițele găseau, în unanimitate, că Tanti „are și ea părțile ei”. Și, ca să fim drepți, treime să recunoaștem că eroina noastră niciodată nu lăsase să se vadă că ar interesa-o întrucâtva adeptul zeiței cu eterna cumpănă în mână. Ea nu avea decât un singur defect : era mai frumoasă ca prietinile ei și ele se temeau de ea. Dar așa e lumea și nici eu și nici d-ta, cetitorule, n’ai s’o schimbi. In privința d-lui Noreanu, însă toată lumea era de acord că el e un om prozaic. „Un adevărat urs” cum se exprimau — de data asta fără nici o notă discordantă — drăgălașele prietene ale Doamnei. „Necioplitul“ făcuse dintr’o : „fată bine crescută, distinsă, mă rog singurul copil la o familie bună“ — o adevărată martiră. El nu uita niciodată să-i amintească fermecătoarei Tanti că: „virtutea oricărei gospodine e ordinea și economia”. Ba chiar — dacă s’a mai văzut o astfel de fărădelege — el își făcea o plăcere să-i repete mereu soției sale, mai ales atunci când ea îi aducea aminte că nu mai sunt bani în casetă, meschina definiție a economiei: — Trebue mai multă înțelepciune la cheltueli. E bine să fie ordine în toate. Risipa.... — Iar începi? O să murim de foame cu... ■ — Dragă, economia nu e altceva decât înlăturarea cheltuelilor nefolositoare sau mai bine zis : a scoate maximum de plăcere din fiecare ban. Asta însemnează gospodărie chibzuită și nimic mai mult. Obicinuit, după oarecare discuții, D-na sfârșea prin a fi de perfect acord cu teoria D-lui Noreanu despre economie. Principiul suferea mari schimbări numai în clipa când era vorba de aplicarea lui. — Astăzi vreau să cumpăr un covor pentru divan. — Mi se pare că n’avem nevoe. — Mare. Cel de acum un an e „imposibil”... nu mai e la modă. — Dragă, tu știi bine că moda nu e întotdeauna expresia celui mai bun gust. Se poate întâmpla și contrariul. — Apoi pe tine cine poate să te convingă... dacă te-aș asculta, am umbla ca niște cerșetori. D. Noreanu fuge de ceartă. E un defect de care nu s’a putut lecui până acum, măcar că au trecut șapte ani de când s’a însurat. De aceea, cu multă părere de rău și fără să mai răspundă, scoase portefeuilles-ul și-i dădu zece hârtii albastre pe care doamna le apucă gingaș, le scutură, le privi în zare și le pături frumos neuitând însă să-i spună : — întotdeauna ai fost drăguț... d’aia te iubesc atât de mult. Și, ca plăcerea să-i fie întreagă, îi sări de gât, ridicând un picior în aer și apoi lăsându-l pe speteaza unui scaun, îl sărută și, cu o alintare de copil răsfățat, îi dădu o palmă ușoară pe frunte. — Urâciosule! Mereu te lași mult rugat. Ar trebui să nu te mai răs... Se opri și se duse la sonerie. — Ioano! adu-mi o trăsură. Peste o jumătate de ceas, pe lângă tramvai trecu o trăsură și, în contta tulburătoare și grațioasă, d. Noreanu recunoscu ușor pe scumpa-i tovarășă de viață care, zărindu-i îi răspunse la salut cu un zâmbet cochet și fermecător. Pe la șapte sosind acasă de la biurou, găsi ferestrele închise. Ioana, deschizându-i, îi spuse: — Conita nu s’a întors încă. — Văd. După ce-și desbrăcă pardesiul, trecu în birou și începu să citească ziarele de seară. Trecuse o oră când arzi soneria sunând scurt și nervos, apoi pași ușori și iuți pe seară întrebarea: „a venit Domnul?”, o ușă trântită, apoi alta până când în odaie pătrunse un îmbătător parfum de verbină. — Ai venit? Dă-mi repede cinci sute de lei pentru trăsură. — Cum, cinci sute? — Dă-mi și nu mă mai întreba. Ai putea să renunți la obiceiul de a ști totul. Domnul se execută. — Ioana, du-te și plătește birjarului. Doamna deschise o ușă, apoi încă una, trecu din salon în dormitor, de acolo iar în biurou, lăsând în toate câte ceva n ici o mănușă, colo poșeta, dincolo pălăria. — Sandi, vino repede să vezi ce am târguit... Azi am avut o zi bună. Domnul se urai oarecum ursuz cum era întotdeauna când se cheltuiau bani în zadar. Tocmai se gândea că afacerile au început să meargă prost, că banii de azi trebue să-i pună la loc renunțând la redingota plănuită. Trebue să facem careva socoteli altfel ne ducem de râpă. — Iar ești nesuferit? Ia o bomboană... ia... încă una... Ah! veșnic cu socoteli... dar azi ți-am făcut o mulțime de economii! — Serios? — Ești obraznic. Doamna îi întoarse spatele și se îndreptă spre măsuța de la fereastră unde aștepta un pachet. — Dacă am dat cinci sute de lei la trăsură , fiindcă m’am dus până la Manafu care vinde mai ieftin ca Djabuzov Un galeu îl ai cu o mie nouă sute în loc de două mii... Ș’apoi narghileaua... — Ce narghilea ? — Asta. Uite-o! Ce zici, nu-i așa că e frumoasă? Costă cu o mie de lei mai puțin decât covorul pe care voiam să-l cumpăr... E foarte decorativă, nu? Negustorul m’a asigurat că veritabilă, a unei pașale arabe.... Nu-i așa că e delicioasă ? Domnul se potomori de tot. •— Dragă, cred că ni’ai asvârlit banii pe fleacuri . — Cum să arunc banii ? Nu ți-am spus că e maieftină ca... — Dragă, dar ce să facem cu ea? Eu nu fumez și pe cât știu, nici tu... — M’aș fi mirat să spui că am făcut... — Dragă, mie îmi pare rău, dar, dacă te-am înțeles bine, tu ai aruncat banii pe fereastră. — Apoi în mojicii cine te mai întrece! Eu n’am cumpărat ceva care să te mulțumească— mereu scene și reproșuri—eu nu pot să-mi fac o plăcere.... — Dacă ai munci pe bani, n’ai vorbi cu atâta ușurință. — Asta mai trebuia—să-mi spui că te-am ruinat—că fără mine... !— Nu—am vrut numai.... — Lasă-mă... pleacă din fața mea. Plângând cu hohote doamna plecă din odae trântind ușa, în urma ei și în nasul d-lui Noreanu care căuta s-o împace. Din iatac, printre suspine dureroase, îi arunca din când în când, epitetul: „Bădăran !“ pe care domnul îl primea cu resemnare stoică, deoarece între principiile care stăteau la temelia liniei sale de conduită era și următorul : „ Nu trebue să te cerți cu nevasta pentru orice prostie de-a ei. Dacă ai face-o, ar însemna ca toată viața să nu ai o clipă de liniște. Inoptase de abinelea. Domnul stătea trântit pe divan meditând asupra neînțelegerilor casnice când lumina fu aprinsă brusc și doamna intră în birou și-i spuse zâmbind și cu ușoară dojană în glas: — Tiranule ! Altădată n’ai să mai fii urât nu-i așa ? La masă, ciocnind, doamna îi întinse să bea din paharul ei și-i zise râzând împăcată : — Sălbatecule, sărută-mă... ca să te iert! CONST. PELMUȘ Bune rele — Ce doriți ? — D-voastră sunteți d-nul Popescu ?. — Da, eu sunt. — Am o scrisoare. — De la cine ? — Poftim, citiți, aveți să vedeți d-voastră. Popescu, director la ministerul Cultelor, luă scrisoarea, rupse plicul și citi : Dragă Mitică, Iți recomand pe verișoara mea, Titela Ionescu, și te rog dă-i satisfacție. Vrei să ne întâlnim diseară ? Fixează unde. Apropo, a murit Năică. Săracul! L’am văzut, acum o săptămână. Extraordinar ! Trecea pe stradă. Dumnezeu să-i erte- Dar când te gândești, mai bine că a murit. Prea era stricat, nu ? Ce zici ? Merd și la revedere LICÄ — Doamnă, la dispoziție. Cu ce vă servesc ? — Să vă spun. Știu că sunteți foarte bun și aveți o inima de aur. — Asta... — Toată lumea vă laudă. — Mă rog, când pot... — Tocmai. Fiică mea e divorțată și are un băețel, drăguț cum nu se mai poate și așa de inteligent..« — Vreți să-l băgați într’o școală ? — E mic, mânca-i-ar mama, abia a împlinit două săptămâni, mai târziu nu zic, dacă ați fi așa de bun... Deocamdată să-l botezăm. — Vi l-ași boteza bucuros, da’eu nu sunt însurat. — Nu să-l botezați d-voastră, vai nici nu m’am gândit, se poate ! — De ce nu vi-l botează Lică ? — A vrut omul, ce să spun, nimic de zis, dar n’am vrut noi. — Atunci nu văd cum ași putea... — D-voastră cunoașteți pe Mitropolitul ? — Nl cunosc.. Adică îl cunosc așa cum îl cunoaște toată lumea,n’am prietenie cu el. — Las’că mi-a spus mie cineva, că v’au văzut împreună... nu știu ce vă spunea și d-voastră râdeați într’una. — Și ce vrei d-ta să-ți facă Mitropolitul ? — Să stăruiți d-voastră să-mi boteze copilul. — Da’cum îți închipui d-ta... — Vă rog din tot sufletul— Crezi d-ta că poate să vie Mitropolitul... — Nu trebue să vie, vai, nu pretind... Să nu se deranjeze, venim noi, numai să ni-1 boteze — La Mitropolie ?. — Nu, în biserică. — Da’ unde ? — In salonul de recepție. — Fugi, cucoană. — Vă rog, nu mă lăsați— Nu se poate. — Ba, dacă vreți d-voastră. — Imposibil. De ce ții d-ta numaidecât să-ți boteze Mitropolitul ? — Ca să audă și stricatul ce prieteni avem noi și ce fată a lăsat. Nu știu dacă ați înțeles pe d-na Titela Ionescu. Eu am înțeles perfect. De aici pornește apostrofa națională . Știi d-ta cine sunt eu ?, ' W r......' GH. BRAESCU