Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1927 (Anul 8, nr. 352-355)

1927-09-04 / nr. 352

ANUL VIII.— No, 352 FawriTfiri ( ) UIJIURI UHI: 1 AL. V. 8ELDIMAN 1388-1397 CONST. MILLE 1897—1920 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Duminică, 4 Sept 1927 FONDAT In 1893 Literar și Artistic Cecilia Cuțescu-Storck Panou decorativ Despre critica literară 'Mi s’a întâmplat în ultimul timp să scriu cineva arti­cole despre unii din scriitorii noștri. Se pare însă­ că critica literară e o meserie brevetată, în care nu sunt admiși decât diplomații unui examen, sau al unui stagiu de abilitare. M’am insinuat astfel ca un intrus într’o ocupație în care n’am ce căuta. Unul din pontifii criticii noastre, deprins cu clase precise de ocupații și, mi-a interzis accesul, pentru motivul că am încă o ocupație, acela de profesor de Filo­zofie și că două nu sunt date aceluiași om, după cum un o­­biect nu poate ocupa în acelaș timp două locuri diferite în spațiu. Să presupunem așa­dar ,că critica e pentru mine nu­mai un „violon d’Ingres“. Prin această mărturisire radicală ,voi liniști poate tulburarea „specialiștilor“ și a profesorilor oficiali în această delicată și inaccesibilă materie. Dar re­proșurile contra amestecului meu în acest gen de ocupație nu se termină aici. Mi s’au făcut și alte obiecții în această privință, acelea însă de altă natură. Zilele trecute mă găseam la un restaurant de la Șosea cu un prieten. Specimen subțire din rasa scepticilor. O zi radioasă se isprăvise printr’o seară calmă și senzuală. O boare venită nu știa de unde ne alinta frunze noastre și­­ vârfurile copacilor. Cerul se aprinsese deasupra cu toate strălucirile sale de sărbătoare- Era lume puțină. Masa fu­sese bună. Firește discutam metafizică, care e totdeauna discuția oamenilor cultivați trecuți de treizeci de ani, după o masă copioasă. încetul cu încetul ne-am coborât pe pă­mânt și convorbirea s’a precizat în jurul legitimității cri­ticii literare. In rezumat am fost aspru admonestat că mă ocup cu asemenea „fleacuri“. V’am spus că prietenul meu e distins și blazat. Ghiciți atunci argumentația sa: A face Fizică, Matematică, negoț, copii, a zidi case, a planta gră­dini ori vii, a te îmbogăți sau a petrece în desfătări, totul are un sens. Dar a te ocupa de lucruri care nu există ? Căci cine nu poate face critică literară ? Oricine are o idee, un cuvânt despre o carte. In critică poți spune orice. Nu există nici criterii, nici control. Iar acei care inventează măsuri, canoane fine de apreciere, o știință de aparat pen­tru a capta baloane de săpun, sunt simpli imbecili preten­țioși. Fiindcă opera de artă e inanalizabilă. E individuală prin originea sa — artistul e o fire ireductibilă­—­,și prin re­zultatul său, deoarece fiecare cititor o interpretează altfel. Și apoi ar mai avea sens să facă critică scriitorii de mese­rie, care știu seceretele artei lor și ale tehnicei pe care au întrebuințat-o. Dar aceștia sunt mai totdeauna inconștienți față de procedeul lor estetic. Fac, dar nu știu să spun cum fac. Să facă critică însă, pedanții profesori, ori gazetarii limbuți, emițând fel de fel de ipoteze gratuite asupra unor intenții care n’au­ existat !! Vă aduceți aminte cum A. Thi­­baudet a voit să facă pe Paul Valery cu densila bergsonian, și cum acesta s’a apărat spunând că n’a citit pe Bergson, că nu se recunoaște în portretul pe care i l’a făcu­t criticul, că în orice caz se simte mai aproape de toate tendințele opuse filozofiei lui Bergson și recunoaște ca tată spiritual pe ra­ționalistul Descartes. Deci orice critică făcută de un altul decât un scriitor, e ori o scolastică pedantă ori o simplă di­­vagație în legătură cu ceva. Charles du Bos și-a intitulat modest volumul de critici: „Aproximations“. Dar și aceasta e fatuitate, căci critica nu e nici măcar aproximație. Cul­mea ridicolului e când critica mai dă și sfaturi ori rețete. S’a văzut, de când există literatura, vreun scriitor care să fi scris după indicațiile unui critic și să fi reușit ? Recunoașteți, desigur, în aceste decizive bulade, tot ce se recită despre critică, de la Flaubert încoace-Marele scriitor, în minunata sa „Corespondență“ (poa­te cea mai mare operă a sa), e indignat și scârbit în acelaș timp, de această nefastă ocupație pe care o găsește inutilă și pretențioasă. Teoriile se inspiră însă de la cazuri concre­te. Și Flaubert avea dreptate, fiindcă pe timpul său tronau, cu suficientă academică, îngâmfații și secli: Willemain, Ni­­sard, Saint Marc Girardin. E drept că exista și Saint-Beu­­ve, dar pe acesta, nu știu de ce, Flaubert nu-l putea suferi­. Se știe că Flaubert e pentru esteții puri ceea ce e Karl Marx pentru socialiști, adică decalogul, sursa și textul inițial. E ușor de înțeles atunci cât de iute a prins în mediurile ar­tiste disprețul pentru critica literară-M’am făcut așa­dar vinovat de un mare păcat. Am călcat într’un domeniu astfel încât am supărat și pe scep­tici și pe dogmatici, îmi trebue, deci, o justificare. Mi-aduc aminte de prefața lui A. Gide la delicioasa sa carte „Paludes“. El spune acolo, textual, că așteaptă ca volumul să-i fie explicat și tălmăcit de cititorii săi. A avut un gând oarecare, nu tocmai precis și l’a așternut în câteva rânduri. De la el a plecat nedeterminat, nebulos, greu de senzuri variate și infinite. Forma definitivă a cărții se va înfăptui cum vor voi cititorii s-o deseneze. Ei vor modela-o, îi vor da o consistență, vor fixa-o obiectiv. Cred că ceea ce spune Gide despre o operă de care nu era prea sigur, pe­­ care n’o domina nici el cu multă limpe­zime, se poate întinde asupra oricărei opere, oricât de cla­ră și de definitivă ar fi aceasta. Orice gând și orice expresie cuprinde un miez luminos și o periferie nebuloasă, un „halo“, difuz care o înconjoară; orice gând e o răscruce din care pleacă un drum ceva mai bătut și multe altele neumblate. Orice operă cuprinde, mai mult ori mai puțin, o inten­ție centrală și o mulțime de senzori inconștiente, de virtua­lități nepotențate, dar gata de realizare, poartă cu ea, înă­bușite ori exprimate numai pe jumătate, atâtea senzuri, care vin din subconștientul artistului, neprecizate și pentru el. O operă e totdeauna mult mai bogată, decât crede sau vrea creatorul ei. Ea cuprinde fără voia lui posibilități de asociații, de sugestii, de excitări mentale, altele și mult mai multe, decât pe acelea pe care le-a indicat el. Ea are afinități care se leagă pe deasupra voinței inițiale a crea­torului , semnificări ascunse pe care el nici nu le bănuește. O mamă naște un copil. Dar ea știe ce va deveni, care îi e destinul, în ce mediu și împrejurări are să cadă și ce va ajunge mai târziu."? Cineva funde­ază o instituție, un spital de pildă. In a doua generație spitalul devine o clinică și în a treia un orfelinat. Și-ar recunoaște fondatorul intenția primordială, dacă s’ar scula din morți după o sută de ani ? Din canti­tatea de elemente, pe care le conține o operă se desvoltă aci unul, aci altul. Uin aspect se chircește ori cade în umbră, altul, selectat de împrejurări, crește și-i ia locul. Dacă ope­ra de artă n’ar cuprinde decât o singură ideie, o singură intenție, ea ar muri imediat, adică odată cu dispariția auto­rului, care ar îngropa cu el și concepția sa. Din contra o creațiune e cu atât mai viabilă cu cât aduce mai multe sub­soluri, mai multe virtualități inconștiente, mai multe vo­­inți secundare alltele decât aceia unică a înfăptuitorului și, până la un punct, opuse acesteia, împingând lucrurile până la aspectul lor paradoxal, am putea spune că o operă tră­­ește­ mai ales prin ceea ce n’a voit artistul, prin elementele pe care nu le-a evidențiat. Opera trăește oarecum con­­tra lui. Extensiunea­ senzurilor nebănuite care dau viață și posteritate artei o face publicul cu fantazia sa. El pune pe seama autorului alături de ideia sa inițială, semnificații di­verse la care el­ nu s’a gândit. Artistul e un singur individ și publicul o umanitate. El generalizează și îmbogățește mereu opera de­ artă. O face valabilă, interesantă pentru o serie cât mai­­ rare de oameni, punându-i mereu pe seamă sensuri și intenții noi. Astfel o umanizează colaborând cu autorul- Acesta ne dă o schemă și noi o complectăm, ne dă un vas pe care îl umplem și-l deșertăm mereu, de la gene­rație la generație. Criticul e și el unul din cititori. Un cititor însă care are obiceiul să-și strige tare impresiile tuturor. Un cititor încă, care găsește îrt opera de­ artă un sens nou ceva mai gene­ral, menit să intereseze mai mulți oameni, să le atragă a­­tenția la alte aspecte care se pot desvoltă și care au fost până acum ignorate. Criticul e un creator de puncte de ve­dere noi în raport cu o operă. El o face iu­bită și din alte motive, înțeleasă și din alte prizme, îi aduce noi aderenți, formează un nou prozelitism,pentru că trezește noi intere­se, atrage cititori și oameni pe care vechile aspecte nu-i interesau. Adăugând o nouă aripă edificiului, el îl face să trăiască încă. Și descoperind panorame neobișnuite, gene­ralizează creația artistului. . ( ) . Astfel orice interpretare critică, oricât de fantazistă nu strică cărților și tablourilor. Criticii conving pe oameni că tabloul sau cartea cutare,conține și ceea ce caută ei. Ii mai adaugă încă o înfățișare, adică încă căteva decenii de viață. , • V .­­ ' . : Autorii detestă pe critici. Dar aceștia sunt frații lor. Exemplu­ de abnegație mai mare e greu de închipuit. Ei colaborează fără vanitate la perfecția operei, de a cărei celebritate numele­­ lor nu e legat. Ei pun pietre la ca­tedrala a cărei glorie finală se prinde de alte nume. Sha­kespeare, Goethe, Michel Angelo sunt mari întâi pentru ge­niul lor. Dar sunt mari și pentru generalizare, pentru ampli­ficarea operei lor de către critici (fie ei și simpli admira­tori care nu scriu). Dar cine aduce vreodată o cât de mică laudă acestor anonimi batjocoriți de toată lumea, în unanim acord ? . MIHAI D. RALEA Viața de student la Paris [ ------== de ION MINULESCU La gară, mă petrece mama, Steluța cu bărbatul său, Co­­jan și încă doi, trei prieteni care au aflat că plec în ziua a­­ceea. Pe peron zăresc și pe Kety, care dispare însă imediat ca și cum n’ar fi vrut să dea ochii cu noi. Mama plânge. Pe ceilalți, îi impresionează mai mult la­crimile mamei, decât plecarea mea... Așa e când pleci. Te ’ntrebi: „oare cum e când pleci?“ Și de câte ori pleci cu trenul, parcă nu-ți vine să crezi că tu, tot pe loc rămâi. Tu nu pleci niciodată! Numai trenul pleacă. Plecările sunt ca stâlpii de telegraf ce-ți par că fug pe di­naintea ochilor, deși stau pe loc. Pământul nu se mișcă nici­odată sub pașii tăi, cu nimic din ce se află pe el. Și dacă pământul se învârtește în jurul soarelui, nu se învârtește oare cu tine împreună?.. Tu gi cu pământul faceți un­ singur „tot“, și „totul“ acesta, rămâne vecinic pe loc. Nimic nu se schimbă și nimeni, nu pleacă nicăeri. Cu adevărat, nu pleci decât atunci când mori. Or, eu, plec probabil să mă mai în­torc... ' Nu mai plânge mamă că nu pierzi nimic. De departe, ai să mă iubești poate mai mult decât dacă ași fi rămas acasă!... Trenul a plecat și Piteștii nu se mai văd. Dar și trenul și Piteștii, tot în cuprinsul României au rămas, România tot din Europa face parte, Europa tot pe pământ se află și pă­mântul tot în spațiu se învârtește. Nu s’a schimbat clar, nimic. Mi-am schimbat numai cu pălăria de toate zilele, cu o șapcă de voiaj și atâta tot. Hainele sunt aceleași, fiindcă hai­ne, îmi pot face mai bine la Paris, ca în țară. Hai să-mi scriu impresiile de drum... Primea mea impresie este o surpriză. E poate singura surpriză pe care un muritor n’o poate avea decât odată în viața lui. Kely este în tren cu mine... în vagonul meu chiar. In ultimul moment s’a hotărit să mă întovărășească până la Vârciorova, până la frontieră... Iată până unde merge drago­stea unei femei pentru mine. De dincolo de frontieră, ar tre­bui să înceapă dragostea mea pentru ea... — Kety, Kety!.. Ești nebună... Ce ’nseamnă lacrimile as­tea? Fii cuminte.. Liniștește-te... —­ Nu pot „mon petit“... nu pot... Simt că am să mor fără tine... Iartă-mă că-ți spun lucru ăsta abia azi... Dar nu­­ am simțit decât în clipa când mi-am dat seama că pleci cu ade­vărat,... Mi-ai intrat în sânge ca un microb periculos. Nu te mai pot scoate... Asta e adevărul... S’a sfârșit cu mine. Lacrimile Ketey mă înduioșează mai mult ca lacrimile mamei. Mama or cât m’ar fi iubit, știam bine că n’are să mă piardă. Kety însă dacă mă iubește cu adevărat, mă poate pieri­ oricând. Kety singură dar, poate pierde ceva... Slatina!.. Iată iar cineva care trebue să plângă cu frunze mari și ru­ginii plecarea mea. Nucul!... Nucul din via noastră pe care nu l’am văzut nici astă vară, nici vara asta... Ce copil ticălos!... Dacă nu rămâneam corigent la limba română, era să fie poate altfel... Dar ce simt oare sub ploape?.. O lacrimă?.. Cum așa?.. Am început să plâng și eu?.. Da!.. Plâng pentru nucul pe care nu știu când am să-l mai văd... Kely crede că plâng pentru ea.­­Amândoi plângem pentru cineva... pentru ceva... Și fiecare din noi, nu ne plân­g j­gem decât pe noi înși­ne. ■« • # a- • • .# n y ' ^ 4­4 -*• ■ Am convins pe Kety să se dea jos,la Craiova, unde are o soră măritată cu un judecător. In felul acesta și-ar putea mo­tiva plecarea neașteptată de acasă...­ La Pitești m’am despărțit de mama... La Slatina, de nuc... La Craiova, de Kety... La Vârciorova, mă despart de țară!.. . * * .*­Sunt oameni cu care de multe ori stai de vorbă, fără să-ți dai seama că vorbești cu cineva. Cu cât îți spun mai multe lucruri cu atât pare că nu-ți spun nimic. Ba pe unii din ei cu cât îi simți mai aproape sufletește, cu atât îi consideri mai absenți. Prezența lor, face gol în jurul tău. Ei nu mai sunt nimic. Tu ești totul. De când călătoresc singur însă, vorbesc mereu și numai cu cei care nu mai sunt de față. Vorbesc cu cei pe care cre­deam că i-am lăsat în țară, dar acum îmi dau seama că-i duc cu mine ca pe un supliment de bagaj pentru care trebue să plătesc o nouă taxă. Și sunt așa de mulți, că abia încap în compartimentul meu!.. Surprizele se țin lanț. Prima a fost când am dat cu ochii de Kety în tren. A doua, când m’am pomenit cu toți ceilalți dând năvală peste mine. Ce-am să mă fac oare cu atâta mul­țime de oameni de care n’am nevoe?.. Pe Kely cel puțin, am reușit să o conving să se coboare la Craiova. Pe aceștia însă, n’am să-i pot coborî nicăeri. Ii simt înghemuiți în mine și pe mine resfirat în ei toți. Nu mă pot atinge de nici unul din­­ ei, fiindcă ar trebui să încep mai întâi cu mine. Or, eu tre­bue să merg înainte... Și ei care știu lucrul acesta își valori­fică dreptul să mă însoțească fără nici o condiție. Cu ce pu­țin lucru se mulțumesc! Altceva, nu-mi cer nimic. Nici mân­care, nici băutură, nici odihnă, nici bani... îmi cer numai par­tea ce li se cuvine din trofeele expediției comandate de mine. Ca vechi tovarăși de vremuri bune sau rele, ei se declară în bloc solidari cu mine și pe viitor. Mirosul cadavrelor nu a­­trage decât pe corbi. Și cu care credeam că­ plec singur din țară, mă văd călătorind acum în mijlolcul unui stol de corbi flămânzi de mine. f ^ * Parisul este un abecedar. Trebue să-l înveți de la A. B. C... (A... G.. A., B.., A.., C... BAC și așa mai departe). Altminteri n’ai să poți reuși să combini în gând nici măcar cele cinci litere care formează cuvântul: PARIS... No­roc însă că Parisul este un abecedar ilustrat. Are chiar mai multe ilustrații decât litere. Așa bunăoară la litera A, are: Avenue de l’Öpera, Avenue des Champs Elysées, Avenue de la grande Armée. etc. La litera B, are: Bois de Boulogne, Boulevard des Capu­­cins, Boulevard des Poissonniers, etc. La lietra C, are: La Comédie francaidé, Place de la Con­­cffide, Place jiu. .Cselqbss], etfi, i. La litera E, are: Place de l’Etoile, La Tour Eiffel, etc. ț, La litera L, are: La Quartier latin, Le palais du Louvr©j La litera M, are: Montmartre, Montparnasse, etc. La litera S, are: La Seine, La Sorbonne, etc. Și așa mai departe pentru fiecare literă a alfabetului... » La litera L, am uitat să pun și pe Lizica. Sora lui Cotan se găsește la Paris. 1 Nu știu de ce, dar amănuntul acesta, nu produce în su­­fletul meu nici o explozie, îmi evocă amintiri prea triste... îmi amintește pe Mihăilă... De altfel, femeile de pe aci, te fac să uiți tot ce ai cunoscut înaintea lor. Am uitat până și pe Kety. Și pe mine Lizica mă interesează așa de puțin, că am plecat din Pitești, fără să mă fi interesat măcar de adresa ei. Eram aproape sigur, că odată ajuns la Paris, prima persoană care-mi va eși în cale o să fie Lizica... Abia astăzi, observ că s’a întâmplat altfel. De un an de zile aproape, de când sunt la Paris, nu în­tâlnesc­ decât necunoscuți. Am început chiar să simt nevoia să mai vorbesc și cu unul dintre ai mei. Cei care mă însoțiseră în tren cu de-a sila s’au volatilizat de ’ndată ce-am pus pi­ciorul pe peronul gării de Est... Ciudat lucru!.. Acum a ’nceput mie să-mi fie dor de ei..« Corbii însă s’au împrăștiat. Probabil că nu începuse încă să se miroase a cadavru... La Paris, majoritatea morților se arde, nu se mai îngroapă. Cimitirele de-aici au fost trans­formate în grădini. La Pitești, pe Eminescu îl citeai în gră­dina publică. La Paris, pe Baudelaire îl citești la cimitirul Montparnasse. De altfel, tot aici l-am cunoscut și eu pe Bau­delaire. Doarme în piatră și un diavol frumos îi veghează la căpătâi... Eu nu dorm decât ziua. Noaptea citesc abecedarul. Pa­risul nu se poate învăța bine decât noaptea. Ziua prea e multă lume pe străzi, prea îți fură ochii vitrinele. Și­ afară de asta, ziua ți-e rușine parcă să­ te uiți la femei. Tu, nu le cunoști și­ ele te simt că ești străin. Noaptea însă, stai la cafenea și femeile vin ele singure să te cunoască. De o lună de zile, n’am dormit de trei ori pe rând în acelaș pat. Să știe Câtau cum este pe-aici, ar veni el la Paris și-ar trimite pe sora­ sa înapoi la Pitești. Eu sunt înscris la „Ecole de droit”. La Paris, facultatea­ d­e drept se numește „școală“. Magistrații francezi, nu sunt așa de pretențioși ca cei români. De avocați, nu mai vorbesc« Stai la masă, alături de el și nici nu bănuești că este avocat. La noi la pitești, avocații parcă erau toboșarii de la regimen­tul de infanterie. Păcat că nu le face statul și o uniformă specială. La Paris, nici ofițerii care o au, nu umblă cu ea pe­ stradă. Și la cazarmă nu te poți duce să-i vezi în uniformă. Trebue să aștepți parada de la 14 Iulie... Am văzut-o mai zilele trecute. Nu seamănă de loc cu parăzile dela noi. Și doar­ la 14 Iulie, e mai cald­ ca la 10 Mai­..­­ . Pe aici e așa de cald, că nici nu pot ceti. Nu știu cum o să-mi prepar examenul de toamnă.. La cel de primăvara­ nu m’am prezentat fiindcă nu eram preparat. Examenele la Paris, nu se dau ca la pension, la București. Profesorii sunt îmbrăcați în togă, iar servitorii facultăței în redingote negre cu lanțuri groase de alamă pe după gât. La Paris, un examen la drept, te impresionează ca o înmormântare de clasa I la Pitești. La fel de emoționați, trebue să fi fost și ceilalți stu­denți români, fiindcă din 35 câți s’au prezentat la examen« n’au trecut de­cât șapte... Ce bine ar fi fost să fiu și eu măcar, al optulea!... Mama mai ales, n’ar mai fi regretat că m’a tri­mis la Paris. Din cauza asta, nici n’am mai scris nimic acasă. Le trimit numai cărți poștale ilustrate cu descrierea subiec­tului mai pe larg. Familia mea, trebue să cunoască acum Parisul, tot așa de bine ca și mine. Este aici însă un român care-l cunoaște și mai bine ca mine. Il chiamă Ion Căpriță. Francezii însă, nu știu de ce-i zic. Le prince Jean de Capritza. Căpriță nu e prinț. E băiatul unui țăran chiabur din județul Dolj, care de șapte ani de zile, îl așteaptă zadarnic să se întoarcă acasă doctor în drept. Căpriță însă, nu se poate întoarce fiindcă nu și-a dat încă nici primul examen. Adevărul e că la Paris, numai primul examen este mai greu. Celelalte vin de la sine. De șeapte ani de zile, Căpriță explică lui tatăl său prin scrisori cu coroană princiară, întregul mecanism al examenelor de la Paris. Bă­trânul care este om cu bani și cu ambiție, se lasă convins u­­șor, fiindcă o țigancă din sat, care i-a dat cu bobii, i-a spus că Ionică al lui o să ajungă om mare. Și Stoian Căpriță, ta­tăl prințului „Jean de Capritza“ continuă să trimită regulat studentului veteran câte 500 de franci pe lună. Căpriță ăsta, parcă ar fi fost botezat în acelaș cazan cu Colan. Amândoi sunt oameni fericiți. Se găsește totdeauna cineva care să aibă grije de ei. Mie însă, dacă ar fi să nu-mi dau examenele, sunt sigur că mama nu mi-ar mai trimite nici un ban. Și până la majorat mai am aproape un an și ju­mătate. Până atunci dar, trebue să-mi trec și eu măcar pri­mul examen... îmi dau seamă că nu mă pot întoarce în țară tot așa după cum am plecat. « Ce-ar fi fost însă dacă eram să fiu și eu tot așa de bo­gat ca alții?.. Probabil că ași fi rămas la Paris. Aici e foarte bine. Dacă nu faci scandal, nu te întrebă nimeni cine ești și cu ce te ocupi. La Pitești însă, toată lumea era cu ochii pe tine. Ce bine trebue să-i pară fostului meu profesor de limba română, că nu­ mai vede pe nimeni furișându-se la Kety în casă!.. Dar Kety s’o mai gândi oare la mine?... De când am dat-o jos din tren, în gara Craiova, nu mai știu nimic despre ea. Ii promisesem c’am să-i trimit adresa. La Pa­ris însă, m’am răspândit. Parcă Kety de adresa mea are ne­voe? Kety e nostimă când­ o ai lângă tine. Dar așa, cum sun­tem acum la câteva mii de k­ilometri depărtare, nu face să­ ne mai înduioșem­­ unul de­­ altul. Dacă i-ar fi fost dor de mine, Kely putea să-mi ceară adresa de la mama. Eu nu mai dau adresa mea nimănui. Sfatul ăsta mi l-a dat Căpriță: „Fe­meilor mai ales să nu le dai niciodată adresa exactă. Dacă vrei, d­u-te tu la ele acasă, dar la tine să nu le aduci niciodată fiindcă mai totdeauna ese scandal“. Primul scandal, de altfel, Fam și avut. Vinovatul însă n’am fost eu. A fost ea, o femee din cartierul latin. Eram so­ etc. •* . A Continuare în pagina l­-a

Next