Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1927 (Anul 8, nr. 356-360)

1927-10-02 / nr. 356

2 s’a pierdut cu general cu tot, cu arme, cu care, cu muniții. Porunci aspre fură publicate în toate armatele inamice ca nici un oștean să nu se mai apropie de locurile vrăjite. Noaptea, de multe ori, iscoadele trimise în recunoaștere, din ambele tabere beligerante, erau împresurate în câte o pădure, de femei, dezarmate și capturate. Câte un soldat însețoșat, răzleț de trupă, descăleca la un izvor să bea. El era prins de femei și făcut prizonier. Peste zece mii de oameni din felurite armate, fuseseră înscriși în comunicatul oficial la rubrica misterioasă a celor „dispăruți”, întâmplarea a făcut să trec, după zece ani de la război, acum câteva zile, prin Vadul Muierilor cu automobilul și îmi lipsea apa din radiator. Rătăcisem. Era o noapte de argint, motorul mi se oprise, înfierbântat peste măsură. Ca o gaură de aur în podul cerului, strălucea luceafărul cel mare. Un viscol de albituri îmi atrase privirea către o pajiște închisă, încercuită de suliți de pădure. Jucau femeile împânzite în năframă. — Ei, camarade! strigai către un om cu cască de fier, îmi trebuie o găleată de apă la radiator. Ce cauți aici?_ 1— Sunt prizonier, răspunse omul. Vorbește mai încet. — Te-ai îmbătat, îi șoptii omului cu cască. Faci pe prizonierul după 10 ani de la război. — Șșșt! Suntem la Vadul Muierilor zece mii de prizonieri. — O! atunci e sensațional. Hai să punem încet apă în radiator și vino cu mine. Te iau cu mașina și facem în presă un tărăboi nemaipomenit. Ai note din captivitate ? — Zece volume, răspunse omul cu cască. Dar pe semne că era într’adevăr o vrajă. Nici nu apucasem să facem al treilea kilometru că ne vedem înconjurați, luați pe sus și duși într’un harem... de bărbați. Erau câteva mii de inși într’o sală vasta, cu băi de alabastru, cu parfume și încântări și deasupra fiecărui bărbat întins pe blănuri și mătăsuri, muncea o ființă albă un masaj ritmic curios. Dați-mi pușca! strigai urmăritorilor mei. Vreau să fac un adevărat carnaj. — Pușca dumitale e demagnetizată, îmi șopti o fecioară, care-și lustruia unghiile picioarelor cu un deget de mănușă. Cum demagnetizată, domnișoară? — Prin raza diabolică, un produs imponderabil al Vadului nostru. Un vaet uriaș zguduia păreții de marmură ai haremului masculin. — Ce aud ? întreb îngrozit. — E vaetul masajului izbutit. Prizonierii gem de bucurie. — Dați-mi un condei să scriu ce văd și ce aud. E revoltător. ■—Liniștește-te, tinere, îmi șopti un animal foarte simpatic, cu sprâncenile cărămizii. N’avem cerneală. . — Dar nu mai siînt nici atât de tânăr, șoptii atunci, cu o vagă speranță. .— O să vedem imediat. Atunci luai sânge din vâna a șaptea a brațului și trimisei un denunț Prefecturii de poliție, scris cu sângele meu pe o batistă. „Veniți imediat cu jandarmerie multă. Vadul Muierilor e un local de perdiție pentru tineret și pentru ''părinții tineretului. Se joacă intens și se fac orgii revoltătoare“. — Denunțul dumitale este neavenit, mă întrerupse o dansatoare vieneză."Plătim 50 la sută impozit fiscal. -------pocr=`=---------T. ARGHEZI „APEVEhUL LITERAR» ARTISTIC* BIBLIOGRAFIE. A apărut „Mercure de France” No. 702, cu următorul sumar: Ivon Delbos: „Un romancier dela Terre, Eugene Le Roy”; Léon Uhl: „Un Theatre national en France. Paul Fort et Ies chroniques de France“; Joseph Pomés: „Le Banc de Pierre, poénre”; John Charpentler: „Coleridge, Pére du Romantisme anglais. Les Années d’or du Poéte”; Dr. A. Móriét: „De quelques groupements dans les Inscription de Glozei”; René líumerly: „DemiéresNouveautés de Unguistique industrielle”*,' Paul Fort: Guillaume le Batard on la Conquéte de l’Angleterre. Rubricile obicinuite sunt semnate de: Emile Magne, André fontainas, John Charpentler, André Rouveyre, Marcel Boll, Louis Carco, Ernest Raynaud, Jean Morel, Charles Henry Hirsch, etc., etc. La Critica, rivista-di-letteratura, storia e filosofia, diretta da Benedetto Croce, — Anno XXV, fase. V, 1927, Napoli. „Transilvania”, Anul 59, No. 8—9. Societatea de mâine, Anul IV, No. 47 și 48. Convorbiri literare, Anul 60, Mai, August 1927, Solia Moldovei, Anul 1, No. 10—11. Ca și în „Candida" sau în „Ora și Supraom”, Bernard Shaw revine în comedia „Castelul durerii”, la subiectul favorit al tendinței moraliste. „Fantezie rusească într’un subiect englezesc“ anunță subtitlul piesei. Cuvintele acestea pot fi interpretate în diferite feluri. Vroia autorul să ne dea o imitație a dramelor lui Cehov, care fuseseră reprezentate la Londra cu puțin înainte de izbucnirea războiului mondial ?... In prefață, Shawne atrage atenția că atunci când a început să-și scrie comedia, nu se trăsese încă prima lovitură de tun. Fraza aceasta nu se poate aplica, însă, decât celor dintâi scene; desnodământul n’a putut fi conceput decât în timpul războiului. De altfel, în acelaș volum se găsesc alte două comedii mici care poartă de asemenea subtitlul de „fantezii rusești”. Prima este o bucată, eroică, un „sketch” plin de vervă asupra împărătesei Caterina, rol jucat de Miss Kingston în Noembrie 1918, iar a doua „Annajanska, împărăteasa bolșevicilor” fu reprezentată în Ianuarie 1918, cu Liliah Mac Carthy în rolul titular. Datele acestea ne aduc dovada că fostul discipol al lui Strindberg și Ibsen, este viu preocupat de psihologia și morala slavă. Am putea bănui că autorul „Manualului Revoluției“ a întâlnit li societatea rusească formula de răsturnare care îi pare concluzia normală a ideilor sale și că cuvântul „rusesc” este pus aci în loc de „revoluționar”. Vom vedea că Bernard Shaw nu-și găsește un remediu mai bun împotriva imoralității societății burgheze decât isbucnirea unui cataclism fericit care să ne schimbe moravurile. Altminteri, nu găsim nimic rusesc in comedie. „Castelul durerii” este tabloul Angliei bogate, dinaintea războiului; piesa se ocupă de clasa celor fără de lucru, care se complăceau într’o continuă trândăvie și care, în timpul verii, trăiau viața de castel „unde plăcerile spiritului, — muzica, arta, literatura— înlocuiseră vechile distracții ale vânătorii, ale flirtului sau ale meselor copioase”. Lumea aceasta era delicioasă, dar lipsită de orice valoare socială; caracteristica ei era însăși compoziția ei: oameni încântători, inteligentă, care cereau, care vorbeau, dar care aveau oroare de muncă. „Dacă te duceai să-i vizitezi, ■— citez tot din prefața autorului, — ca să petreci cu dânșii „week end”-ul de Sâmbătă până Luni,găseai pe măsuța de noapte din camera de dormit, volumele lui Butler și ale lui Galsworthy, versurile lui Meredith și ale lui Thomas Hardy; fără aceste mostre de gândire modernă, casa n’ar fi fost „în notă”. Toate acestea insă nu schimba nimic din felul de a fi al acestei lumi îndatoritoare”. „Castelul durerii” este o piesă asupra influenței femeilor și a importanței de care se bucură ele în societate. „Ce însemnătate are faptul că unul din acești domni face parte din guvern, spune, într’o scenă Mrs. Hushabye,, atâta timp cât acei ce guvernează de fapt suntem noi femeile frumoase ?” întrebarea aceasta sau, mai bine zis, afirmația aceasta sinceră, țâșnește direct din inima lui Bernard Shaw. In privința aceasta, i s’ar putea răspunde multe dramaturgului irlandez. I s’ar putea răspunde, de exemplu, că Franța a lăsat întotdeauna pe femei să joace rochii însemnate în viața ei politică sau socială și că de pe urma acestui lucru patria lui Moliere n’a avut de ce să se plângă. Se prea poate ca să nu fie sănătos pentru o societate, să cedeze prea mult în fața farmecelor feminine. Geniul feminin reprezintă odată cu gratia, un element de capriciu și de ușurință care nu prea folosește organismului dacă este introdus în doză mare. Shaw privește în general femeia ca pe o creatură periculoasă; aceasta este, de altmintreli, una din trăsăturile cele mai caracteristice ale teatrului său. Femeia, în definitiv, devine periculoasă dacă este lăsată să se depărteze de misiunea ei. Păcatul estică o parte din misiunea ei constă în dorința de a plăcea. Shaw vede în femeie marea primejdie a creației; în acelaș timp, însă, recunoaște că este indispensabilă societății- Ea este făcută pentru a da viața, dar tot ea este aceea care ne complică viata. Am putea jura că Irlandezul visează, câteodată, la o lume mai perfectă decât a noastră, în care bărbatul să se poată lipsi de femeie, și în care viața să-și urmeze cursul fără frământări. „Când veți găsi o insulă unde domnește fericirea și unde nu sunt femei, scrieți-mi gradul ei de latitudine și de longitudine și voi pleca să trăesc acolo!” — spune un personagiu E foarte adevărat — că Bernard Shaw a zugrăvit o femeie ideală în acea încântătoare Candida, plină de bun simț și de veselie, simplă și fină în acelaș timp. Fericit cel ce poate câștiga inima unei astfel de femei ! In general, însă, Shaw a găsit dulceața femeilor mai amară decât moartea. Mângâerile lor amețesc și te fac să uiți viața. Cine cade în mrejele lor moare fără să fi trăit. Shaw este un misogin în adevăratul înțeles al cuvântului. Dintre toți idolii pe care și i-a propus să-i combată, femeia a fost cel pe care l-a dușmănit cu mai multă îndârjire. Să revenim însă la „Castelul durerii”. O vilă la Sussex, la sfârșitul unei frumoase după amiezi de Septembrie. O casă foarte stranie, în loc de ferestre, niște ochiuri mici de geam asemănătoare ferestruicilor care servesc, pe corăbii, la iluminatul și aerisitul cabinelor ; plafonul are aspectul unui acoperiș turtit; o mulțime de grinzi susțin tavanul camerei. Obiceiurile locuitorilor acestei vile sunt și mai surprinzătoare. Nu vezi pe nimeni care să primească invitații și care să se ocupe de dânșii. Bagajele celor veniți, cine peste grămadă, ocupă întreg haliul. Oră fixă pentru mese nu există; bei cei aul când ai poftă, cinezi când servitorii binevoesc să te servească; toate merg alandala, în desordinea cea mai complectă.. Nepăsarea și boemia domnesc aci. La ridicarea cortinei, o fată tânără, în costum de călătorie, cu pălăria pe cap — o străină, desigur — stă culcată pe divanul de subt fereastă, își luase o carte pentru a omorî timpul. Cum, însă, nimeni nu venise să se intereseze de prezența ei, adormise de oboseală, iar cartea îi căzuse din mână. Stăpânul acestui castel este un personagiu și mai extraordinar; căpitanul Shotover, fost comandant al unui vas comercial, este un om în vârstă de 88 de ani. In teatru, nu prea atingi vârsta aceasta fără un motiv real. Motivul pentru care autorul și-a ales ca erou al piesei un octogenar nu este mai puțin interesant. Elke Dunn, tânăra vizitatoare care a trăit o viață plină de decepții, vine la castel după ce a fixat condițiunile unei căsătorii cu un oarecare Boss, bogătaș bătrân (de vreo 55 de ani), care în schimbu trupului ei tânăr îi va asigura un trai fără griji. Scopul vizitei este să-l pună în curent pe căpitanul Shotower, cu hotărîrea ei. Scena e interesantă. Merită să fie citată : ELLIE. — Oamenii bătrâni pretind că poți avea suflet fără să ai bani. Credința lor este că cu cât ești mai sărac cu atât ai mai mult suflet. Noi, cei tineri, credem contrariul. Astăzi, un suflet costă mult mai mult chiar decât un automobil. SHOTOVER. — Adevărat ? Atât de scump este sufletul dumitale ? ELLIE. — Foarte scump ! Fiindcă îi trebue muzică, tablouri, cărți, munți, lacuri, rochii frumoase. Pentru scăparea sufletului meu mă căsătoresc cu bani. Este cel mai bun lucru pe care-l poate face o fată deșteaptă. SHOTOVER. — Nu pot discuta. Sunt prea bătrân. Nu mai sunt stăpân pe capul meu. Sunt, de acum sfârșit. Tot ce-ți pot spune este că nu-ți dai, seama de nenorocirea de-a te fi vândut. Ar fi pentru sufletul dumitale o astfel de lovitură încât toate cărțile, tablourile sau concertele din Iunie nu vor reuși s-o vindece. Ce-ți trebue ? Un măritiș bogat ? La vârsta dumitale mie îmi trebuia pericolul, curajul, moartea. Numai atunci simțeam că trăesc. N’aș fi îngăduit niciodată fricii de moarte să-mi guverneze viața. Răsplata mea este că am trăit. Viața dumitale torturată de grija că vei fi săracă! Drept răsplată vei avea ce mânca, dar nu vei ști niciodată ce e viața !... *" Discursul acesta luminează piesa. Se vede că, ne găsim în plin simbol. . Comedia aceasta este istoria unui întreg secol, tabloul a trei generații, care văd fiecare viata și rostul ei sub aspecte cu totul diferite. Acțiunea e atât de complicată, incât spectatorul, la un moment dat, poate striga ca și un personagiu al piesei: — Suntem oare în Anglia sau într’un azil de nebuni ? Sfârșitul este tot atât de straniu și de extraordinar ca și întreaga piesă: Ellie se mărită cu „părintele ei spiritual”, căpitanul Shotover. Nu știm ce va gândi publicul despre desnodământul acesta. Sfârșitul acesta apocaliptic va rămânea, mai târziu,ca o mărturie distractivă a uimirii indignate pe care o va resimți orice burghez din Anglia când va avea surpriza să se vadă atacat în insula lui. In ceea ce privește intriga în sine, este clar că autorul nu-i dă decât o importanță poetică. Shakespeare nu o căsătorește pe Miranda cu Prospero. Wagner nu i-a permis un singur moment lui Hans Sachs să suspine după Eva. Căsătoria aceasta uimitoare a Elliei Dunn, are rostul ei. Autorul este convins că tânăra Anglie nu-și va regăsi măreția de altă dată decât atunci când va reveni la tradițiile ei eroice. Fantezia aceasta poartă în mod vizibil stema lui Shaw. Ea se leagă intim de ceea ce formează personalitatea operei sale, de actul „filozofic” din „Man and superman Este ideea falimentului educației sentimentale, este însuși caracterul unui teatru, a cărei trăsătură esențială o formează disprețul pentru dragoste... HENRI WESSEL J. Kartner lo amintirea trecutului Timp de zece ani ne-am adăpostit amorul nostru fierbinte, departe de lume, intr’o vilă dintr'un orășel de pe malurile Mediteranei. Buzele începură să-mi atârne, privirile pierdură vioiciunea, și zbârcituri complexe își desenau arabescurile sub pleoape. O idee nebună îmi trecu prin minte. — Eva, implorai eu, ca să nu vedem cum îmbătrânim, ca să fim siguri că nici o imagine nu va șterge amintirea orelor divine pe care le-am trăit. Eva, oare vrei tu, zisei, asemenea acelor amanți creați de poet, să ne scoatem ochii? • Ea îmi răspunse: — Ești un prost! Știi bine că te ador. Eu stăruii în ideia mea... Ne-am scos ochii. Ar fi îndrăzneț din parte-mi să spun că acest act de devotament pentru cauza amorului nostru nu ne atrase oarecari mici neplăceri. Servitorii mi-au mărturisit că de-atunci mâncăm foarte murdar; fata de masă trebue schimbată de trei ori pe zi. Când ești orb, e de dorit să fi orb din naștere. E greu să fii fericit pe acest pământ. Intr’o după amiază, ne bucuram împreună de sacrificiul consimțit. Gheata mea, sub masă, atinse gheata Evei. O sudoare rece îmi broboni fruntea. O idee îngrozitoare mă chinui. Peste zece ani gheata mea va atinge poate iar gheata Evei și picioarele noastre nu vor mai ghici armonia lor de odinioară. Și poate — cine știe? — piciorul ei (atât de mic!...) ar putea să atingă piciorul altuia.. — Eva, șoptii eu, deși niciun poet, n’a scris despre așa ceva, în amintirea amorului nostru, îți cer încă un sacrificiu. Eva, vrei tu să ne tăiem picioarele?. Timp de trei luni, în fiecare dimineață, tot mai băgăm în leac, din obicinuință, locul unde fuseseră picioarele noastre. In prima zi a lunei a patra, eșind din bac, genunchiul meu atinse genunchiul Evei. Nu voi descrie chinurile care torturară inima mea de amant gelos. Nu voi povesti în amănunt propunerea pe care am făcut-o Evei. Voi spune numai atât: ne-am tăiat și genunchii. Bietele noastre cioturi omenești erau astfel reduse la cea mai simplă expresie. Eva ținuse prea mult la mine. Nu putea regreta noua jertfă pe care o făcuse în amintirea amorului nostru. Spre a-i arăta recunoștința mea luai mâinile Evei într’ale mele. Pipăitul falangelor subțiri îmi dete fiorul pericolului care ne-ar amenința și din această parte. Brațele îmi căzură. Ghicit că gestul acesta nu va rămânea o simplă figură retorică. Picioarele îmi tremurau sau mai bine zis mi-ar fi tremurat dacă le-ași mai fi avut. . j— Eva, — spusei aceleia care-mi stăpânea inima, —— Eva, tae-mi brațele, și... nu știu dacă trebue să te rog pentru tine, pentru mine, pentru amorul nostru, tae-ti-le, apoi, și pe-ale tale ! Operația ta scurtă. Aveam experiență acuma. Brațele mele căzură, unul la dreapta, altul la stânga, pe parchetul camerei de dormit. Apoi Eva întoarse asupră-și fie- mi ucigător/ a . p.......... . „.. . . — Gata? întrebai eu. r! — Vai,nu! T*11 — Ce s’a întâmplat, draga mea? — Brațul meu drept nu mai există. Nu mai am decât brațul stâng. Cum să mi-l tai singură? Și ne plângeam astfel. Un tânăr trecu sub fereastra noastră. „Ne va scoate el din încurcătură*1, șopti Eva. Și cu brațul care-i mai rămăsese îi făcu semn să urce. Ca sa n’aud gemetele acestei ultime jertfe pe care Eva o aducea amintirii amorului nostru, m’am retras într’o cameră alăturată. Trecură câteva zeci de minute. Eva, mă chemă. Cu vocea înăbușită de emoție, o întreb: — Va rămâne întreagă. Eva, amintirea amorului nostru? Ți-ai tăiat brațul stâng? —■ Nu încă, dragul meu. Dar nu te teme. Tânărul acesta mi-a făgăduit să vină și mâine la aceiași oră. Se pare că brațul stâng al femeilor e foarte greu de tăiat. Altfel nu-mi explic cum se face că de cinci ani tânărul vine la noi în fiecare zi, la aceiași oră... »Castelul durerii“ însemnări literare Restul Antropozofiei „Primatul spiritului“ e o formulă care, în Germania de azi, tinde să înlocuiască „absolutismul universal“ al Germaniei militariste. Credința că liberarea totală a omenirii nu va fi decât opera spiritului, își găsește expresia în multe alte mișcări: după Activism al lui Kurt Hiller, trebue să numim Antropozofia, al cărei promotor și teoretician e filosoful Rudolf Steiner, mort de curând. Antropozofia s’ar putea defini știința spiritului. Ea tinde la reîntoarcerea spre „omul lăuntric“, la acea conștiință individuală solidară cu toate realitățile cosmice și sociale. Desvoltărea spirituală a individului e totodată un progres al facultăților creatoare și o elevație spre acele regiuni supraordonate, cari sunt considerate de unii pozitiviști ca domenii mistice, iar de alții ca un refugiu tot așa de vag și de superstițios ca și „lumea de dincolo“ a vechilor religiuni. Steiner, prin numeroase studii, a încercat să dea temeîu științific spiritualismului modern și să vestească o „nouă“ religie ce poate fi primită și de conștiința științifică și de sufletul individului ce-și caută auto-desăvârșirea. El a aplicat concepțiile sale în aproape toate domeniile : în educație, în politică, în psihologie, în estetică, în religie și în știință. Prin stăruința lui, a ajuns să aibă numeroși discipoli și să atragă și mulțimea dornică de izbăvire imediată. Problema socială e însă piatra de încercare a oricărui reformator, Steiner o cercetează în lucrarea sa : „Die Kernpunkte der sozialen Fragen“ în legătură cu necesitățile vitale prezente și viitoare. El constată că „comunitățile sociale s’au alcătuit până acum, în mare măsură, prin instinctele sociale ale omenirii (pag. 118). Azi, puterile lor trebue folosite cu deplină conștiință. Ca și organismul natural, care are sisteme speciale însărcinate cu anumite funcțiuni, organismul social are „sisteme“ cu funcțiuni independente și totodată cu anumite relații între ele. Criticând postulatul proletar-economic, a cărui ideologie e burgheză și al cărui spirit e fără elan creator, Steiner împarte problema socială în trei întrebări: 1) care e cea mai sănătoasă viață spirituală; 2) care e cea mai justă adaptare a condițiilor de muncă în viața colectivă ? 3) cum trebue să influențeze viața economică viața societății? Răspunsul lui Steiner suferă poate de un paralelism prea riguros. După cum în organismul omului lucrează trei sisteme: nervos, circulator și intuitiv, el trifurcă organismul social în: 1) viața economică... care regulează raporturile naturale ale oamenilor cu lumea externă ; 2) viața politică (juridică), ce cuprinde raporturile de la om la om și 3) viața spirituală ce se referă la individualitatea fiecărui om. Aceste trei sisteme sunt autonome și cu legile lor proprii; ele formează domenii de activitate a căror armonie rezultă chiar din exercitarea autonomiei lor. Sunt desigur și anumite raporturi între aceste trei sisteme, datele trebue să fie astfel coordonate, încât să nu stânjenească viața spirituală, ce-și are rădăcinile în facultățile idividului. Cu cât impulsul spiritual e miai liber și mai deplin, cu atât va fi mai rodnic fluențată viața politică și economică, adică societatea umană. Această trifurcare a organismului social e justificată de Steiner și în mod istoric. Cele trei „formule“ ale Revoluției Franceze: egalitate, libertate și frateruitate, afjor contradictorii câtă vreme ele sunt aplicate la un organism social unitar. Aplicate însă la organismul social trifurcat, aceste formule sunt practice. Pe fraternitate (asociație) trebuie să se întemeieze influența reciprocă a oamenilor în viața economică; pe egalitate (democrație) se bizue raporturile de la om la om, iar pe libertate (individ) se întemeiază viața spirituală“ 1). Prin această valorificare socială a antropozofiei, mișcarea, care era restrânsă la „societăți antropozofice, asemănătoare cu societățile filozofice, sau cu uniunile religioase, și-a putut lărgi cadrele. S-a format o ligă pentru privizarea organismului social (Bund für dreigliederung des sozialen Organismus), al cărei sediu e la Stuttgart. Liga aceasta, datorită propagandei originale și „prestigiului profetic“ al lui Steiner, are centre importante în Austria, Anglia, Olanda, Elveția, Finlanda și țările Scandinavice. In Germania ea are grupuri locale în toate centrele mari, încercările de reformare, teoretică și practică, după principiile antropozofice sunt numeroase, în aproape toate domeniile. Mișcarea e atât de combătută, pe cât e de susținută de adepții harnici și de curiozitatea, plină de speranțe a publicului. Diverse congrese antropozofice, au dovedit tăria și progresul mișcării. La al doilea congres internațional intitulat, West- Ost, s’a desbătut o chestiune ce nu mai poate fi ignorată de nici un intelectual. Prăpastia culturală și spirituală între Occident și Orient s’a adâncit și mai mult prin războiul din 1914—1918. Destinul omenirii e într’unul din cele mai tragice momente. Conflictul, lent sporit, între Asia și America, nu e numai de natură „culturală“; antagonismul economic s’a precizat între Japonia și Statele Unite. Și, nu glasul rațiunii, ci urletul tunului va răspunde curând dacă nu se lucrează de pe acum pentru o armonizare a intereselor specifice cu interesul suprem al progresului întregii omeniri. Europa, fărâmițită și sărăcită prin ultimul război, are, prin trecutul ei istoric și prin situația ei geografică, menirea de a rezolva problema, astfel își va găsi și propria ei mântuire. Mai presus de antagonismele politice și economice, ea trebue să pună imperativul cultural-spiritual. Tinzând la o unificare sufletească a popoarelor, Europa să fie mijlocitoarea desinteresată între Occidentul ce și-a vădit tendințele de hegemonie economică și Orientul ce a început să se trezească, cu imense forțe de expansiune, cu milenara sa cultură și cu rezistența sa de rasă. Oricât s’ar spune că primează interesul economic sau cel politic, nu se poate nega faptul că spiritul își afirmă azi, ca și în trecut, puterea lui salvatoare. Conducătorii au dus popoarele la perie, atunci când au înăbușit forțele spirituale și au abrutizat omul. Lumea, după credința antropozofilor își va regăsi armonia creatoare, dacă îndrumătorii popoarelor vor recunoaște și imperativele cultural-spirituale. Antagonismele mondiale, politice și economice, nu vor ajunge la o „sinteză pacifică“, decât atunci când „primatul spiritual“ nu va mai fi o simplă expresiune verbală — ci se va realiza în conștiințele individuale și în morala internațională. Prin substratul ei social, antropozofia poate fi considerată ca unul din jaloanele îndrumătoare în vălmășagul curentelor de după războiul mondial. V , Mestfesa:--------- EUGEN RELGIS 1) Emst Cehii: „Die DreigHederung des sozialen Organismus in Kurzer Darstellung”, pag. \ -• - -