Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1927 (Anul 8, nr. 362-364)

1927-11-13 / nr. 362

ANUL VIII,— No. 362 / LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN SRAINATATE Li­terar­ul Ar Pimnîci, 13 Noembrie 1927 is­t­c FONDAT în 1893 Artiștii cărturari­ ­ V ' Anatole France, Henri de Régnier, Rémy de Gourmont,— direcția întreagă a reînoitului Marcare de France din anii 90, — sunt nume în care se exprimă cu deosebire gustul eru­dit în literatura franceză de la sfârșitul veacului trecut. După genialitatea liberă, candid preconizată de roman­tici, după vulgara semi-știință a lui Zola, sau alături de dânsa și întrucâtva împotriva ei, s-a ridicat spiritul cărturar adevărat. Scriitorii literari au început să studieze cum traduc, adică așa cum cereau învățații de meserie, poezia și limba veche­­ franceză sau antichitatea clasică. S’a creat astfel un scrupul nou pentru artistul literar. Romanticul boem ciupea învățătura în conversații de cafenea, sau din cărți răsfoite la întâmplare prin biblioteci publice, și credea că astfel găsește destulă știință. Ignorantele și al­terările cele mai comice se justificau pe atunci ca licențe poe­tice, acordate prin dreptul unei genialități destul de copilăros concepute. Iar știința pozitivă celebrată de Zola n’a fost, în realitate, decât o licență poetică de același fel și de acelaș grad. In secolul al XVII-lea, „l’honnéte homme”, qui ne se piquait de rien, cerea artistului literar să fie cultivat, dar nu erudit. Erudiți au fost literații din epoca Renașterii, și moda erudiției trecuse. Literatura trebuia să fie acum înainte de toate accesibilă omului de lume. Accesibilitatea, adoptată astfel chiar printre condițiile fru­mosului literar, a pătruns cu timpul în însăși definiția litera­turii. Romanticii au continuat să producă literatură accesibilă cu numele genialității libere,­­ în parte, și pentru că vroiau să fie apostoli ai poporului. In realitate, publicul romanticilor nu era prea deosebit de acel al clasicilor; în ambele cazuri se scria pentru lumea bună. Publicul a devenit, în principiu, și mai restrâns când scriitori însemnați au început să fie căr­turari și să scrie aproape exclusiv pentru cărturari . Lumea a neglijat aceste prefaceri, și continuă să judece pe artiști după dogma accesibilității extinse atât cât poate cu­prinde cultura medie burgheză. In ochii artiștilor tineri de astăzi, Anatole France trece drept scriitor ușor, de o ușurință care le pare condamnabilă. Publicul cel mare, însă, contemporan lui France, cetitorii legați de Feuillet sau de Maupassant chiar, erau de altă părere: pentru dânșii opera lui France se prezenta ca o înșirare de aluzii istorice și filozofice insolubile, care sfârșeau prin a se preface neapărat în tot atâtea ofense perfide, față de pri­ceperea și de cunoștințele cetitorului cu simpla și obișnuita cultură generală. Fără îndoială, cu vremea, o parte din public lăsa să i se complecteze cultura; erudiția din opera de care vorbim a trecut, de bine de rău, în câteva capete de cetitori ambițioși. Succes real și­ aproape imediat a avut acest scriitor foarte cărturar la studenții și profesorii școlilor superioare; a­­ceștia au format primul public care se interesa și admira sincer. Pe urmă au prins de veste oameni din afară de școala su­perioară că opera lui France este instructivă, că din ea se poate scoate erudiție amuzantă, avantajoasă pentru vioirea ornamentelor culturale indispensabile. Totuși, e mare încă numărul burghezilor cultivați care închid pentru totdeauna, după ce au răsfoit o duzină de pa­gini, volumele acestui autor de o antipatică ciudățenie. Iar de­mocrații cu temperament îl simpatizează pentru că găsesc în e un repertoriu folositor de critici împotriva societății și a statului actual. Astfel, din direcții deosebite, a sporit numărul celor care-l cetesc pe France, dar și al celor care-l neagă — prin adăugirea voturilor negative ale tinerilor care-1 judecă prea accesibil și peste măsură supus gustului și ideilor cu­rente. Dar acest amănunt nu interesează, aici, direct, însemnat este faptul că, de vre-o cincizeci de ani, artiștii reprezentativi sunt cărturari, ceia ce face ca vechea obligație a literaturii de a fi ușor accesibilă oamenilor de o cultură oare­care, fără deosebită familiarizare cu intenții și cu o tehnică specializată, să fie foarte pronunțat contestabilă. Probabil că din timpurile vechi nu ni s-a păstrat decât literatura claselor stăpânitoare. Multă vreme istoricii literari au admis, fără deosebită osteneală, că publicul în societățile vechi era atât de omogen, încât exista o singură artă pentru toată lumea. Cătră sfârșitul secolului al XVIII-lea burghezimea romantică, cea engleză și cea germană mai ales, animată de o dragoste nouă pentru ceia ce începea să se cheme popor, punea la activul acestuia tot ce se părea pe atunci mai fru­mos în literaturile trecutului. Când s’a potolit acest prim avânt popular al burgheziei, a început să slăbească și această idee estetică, și învățații din zilele noastre revendică poemele o­­merice, pe cele germanice și pe cele vechi franceze, ca o­­pere cărturărești și de curte. „Poporului” i se refuză acum, tot mai mult, participarea și meritul până și ia producerea cântecelor și poveștilor „populare”, și, în general, a tuturor frumuseților literare venerabile despre care se admite că ar fi veșnic tinere. Iritarea actuală a conștiinței de clasă distruge închi­puirea că publicul din vremuri vechi ar fi fost omogen, și doar câțiva profesori de literatură sau câțiva literați pro­vinciali ori provincializați urmează încă să ceară, cu naiv pa­­triotizm, o literatură „națională” cum se zice, și egal satis­făcătoare pentru toată lumea. Felul producției ca și al esteticei literare se deosebește până aproape de vrăjmășie nu numai după clase sociale, ci și după diversitatea profesiunilor intelectuale, și este evident astăzi că aceste deosebiri și opoziții estetice sunt mult mai tari între clasele sociale decât între naționalități. Artistul și intelectualul francez se simte, în înțelegerea și evaluarea lui Nietzsche sau Wedekind, lui Shaw și­ Wilde, în mult mai profundă intimitate cu artistul și intelectualul de peste graniță decât ai acei dintre compatrioții săi care se delectează cu Dérouléde, Coppée, Theuriet, cu Bordeaux și Dekobra; și reciprocitatea germanului sau englezului este complectă. Polemica pe tema dacă o operă literară trebue să fie imediat accesibilă unei mari mulțimi omogene și naționale este deplasată, și acest fapt a fost cu deosebit relief scos în evidență prin reînoirea spiritului erudit la artiștii europeni moderni. Moștenirea literară a evului mediu, a Renașterii și a clasicismului rezultat din ea, este un bloc solid și bogat in care sunt cuprinse toate spiritele european cultivate din ori­ce țară. «1* Materialul erudit poate fi neolatin, germanic sau greco­­roman; spiritul însă­și metoda artistică sunt aceleași pretu­tindeni, fiindcă Europa modernă are un trecut intelectual unitar, fiindcă „antichitățile” europene sunt în esență aceleași în tot Apusul. Prin decrete sau simple atitudini autoritare se poate cere sau prescrie o singură artă pentru tot „poporul”, și ministerul artelor și al învățăturii publice din Moscova va fi făcut în­cercări ciudate în această privință. Condițiile istorice, obiective și subiective ale­­ vieții intelectuale fac imposibilă realizarea unor asemenea deziderate populariste. După cum aristocrația de sânge, orice atitudini de supra­față ar adoptă, este adânc internaționalizată, tot așa este și elita intelectuală de astăzi. Fenomenul are rădăcini adânci; cine caută să le nege, își pune o problemă fără soluție. Poate cineva să considere ca un deziderat frumos și pios, ca arta să se fa­că pentru toți; în faptă lucrurile merg de vre-o ju­mătate de veac spre restrângerea și specializarea publicului în vederea căruia ea se produce, ca și cum arta s’ar face tot mai mult numai pentru artiști. Abaterea de la această direc­tivă estetică atrage depreciere sigură în conștiința elitei ar­tistice. E destul să pomenim poezia lui Valéry sau pe a lui Cocteau, în opoziție cu acea a lui Paul Gérardy, de pildă, pentru ca reacțiunile contrare să se facă imediat simțite. Ar­tiștii cărturari și poeții europeni de la Flaubert și de la Parna­sieni încoace, stau de față pentru a ilustra cu prisos această desvoltare istorică, iar protestele publicului, că arta se face din ce în ce mai neînțeleasă, o confirmă și dovedesc că ne a­­flăm în fața unui contrast a cărui rezolvare nu se întrevede. PAUL ZARIFOPOL Lanterna Pe­ omătul nepătat de pe cearceaf, In umbra ce se ’nchiagă în odae, A tresărit lumina ca un praf Când și-a deschis pupila ei bălae. Lanterna magică privind pieziș Can singur ochiu in frunte, ca ’n poveste — Și glasuri de copii în luminiș De râs curat țâșniră fără veste. Acolo unde-a fost doar scrumul­ater. Răsare-o lume veche și ciudată. Scufița roșă prin pădure ’n m­ers O vezi zorind spre casa de altădată, Spre casa albă și cu nalbă ’n prag fn care o așteaptă blând bunica — Și iată că mă simt așa sărac Și­ atât de mare că mă prinde frica Zădarnic cere zăvorul ferecat Pe care tot copilul ii descue Ușor... Scufita roșă a plecat / Și-o plâng doar eu — lup sur — pe cărărițe. ______ ION PILLAT Cugetări Gloria unui om obicinuit nu supără pe nimeni. E mai curând o măgulire adusă vulgului. Dar talentul adevărat cuprinde în sine o obrăznicie care atrage totdeauna ura și calomnia ! A. France Dușmănia unei singure stelnite care se cațără pe pie­lea ta, e mai îngrozitoare decât mânia a o sută de elefanți. Heine Plăcerile noastre cele mai mari nu sunt lipsite de tris­tețe. Corneille Omul găsește uneori o voluptate rară chiar în conști­ința nefericirii sale nesfârșite. Dostoie­vsky Viața, prin ea-însăși, e scurtă, dar nefericirile o fac lungă. Publius Syrus Dacă viața e nefericită, e penibil s’o suporți; dacă e fericită, e penibil s’o pierzi , durerea e aceiaș ! La Bruyère Oamenii sunt nefericiți din pricina ideii exagerate pe care și-o fac despre ei și despre semenii lor. Mai multă mo­destie ar aduce mai multă fericire. A. France Prea arareori creatorii de opinie publică nu suferă ei­­înșiși tirania imbecililor: conducătorii opiniei publice sunt de cele mai multe ori numai slujitorii ei. Goncourt Cu cât cineva e capabil de o mai deplină gravitate, cu atât râsul lui va fi mai cordial. Oamenii cu râsul pu­rurea silit și afectat, au un fond moral și intelectual foarte mediocru. In general, felul râsului și cauza care-l pro­voacă sunt caracteristicile persoanei noastre. . Schopenhauer Oricât de răspândită ar fi o părere, ea nu are răsunet dacă e moderată; dar oricât de puțin răspândită, dacă e violentă, are răsunet imediat. Tarde 1) Din volumul: „întoarcere —■ întâîle potjzî” — care va apare în curând. P. Troceanu Copilul cu ochi voraci In ascensor ===—~ do T. APGHEZ Să vrei­ să intri acasă călare sau cu un car cu fân este cu neputință în Capitală. Străzile, în loc să fie netede, sunt sculate în picioare și cu biserica deasupra. Nimeni nu intră pe dinafară, pentru că intră­­ pe dinăuntru. Inchipuiește-ți gospodăria noastră, cu găinile noastre,­ agățată în plopul de la școală. N’ai unde pune un sac cu porumb. Aș vrea să mai văd bălăcind la ușa mea o rață, um­­­flându-se un curcan,, ciugulind o cloșcă. Deschid ușa și dau cu ochii de groom și o trântesc. Știi tu ce e un groom? E un băiat cu crăcii lungi și cu șezutul scos în afară. Tivi­tă la fireturi, haina lui, e retezată bere. Ține între urechi, trecută pe sub bărbie, o curea și drept căciulă are un co­manac turtit în fund și pus pe creștetul capului ca un cas­tron de iaurt cu gura în jos. El umblă de colo până colo, adus din șale, căci uniforma lui se poartă în mod răs­crăcărat. I i Am crezut întâi, că e vreun băiat de boer, îmbrăcat ca maimuțele, din aceia care își încalță uneori capul cu un, capac de pepene verde cu vrejul uscat în sus, ca un bu­ric. II chiamă — se vede — Lift și sare ’n sus ori de câte ori pui mâna pe clanță, binișor, ca să cercetez dacă e tot la­ ușa mea, pe scaunul lui, ca un spion. O zi întreagă am pândit pe acest blestemat să plece, ca să-mi pot face și eu nevoile, ca omul. Am stat în dosul ușii toată ziua, cu urechia lipită de sală, muncit, frământat și gata să nu mai pot aștepta. Când a plecat maimuțoiul, am luat ușile la rând și toate erau încuiate de-a lungul coridorului meu. Singura odaie descuiată era o cămară albă cu pereții lustruiți ca farfuriile. Intrând, am văzut așezată într’un colț o piuliță mare de porțelan, ca la far­macie, și m’am retras precipitat. Nu poate să fie aici, mi­­am zis, pentru că nu miroase, și am intrat alături, nimerind la un vecin care avea sindrofie. Mi-am dat seama tocmai când m’am­ apropiat mai bine de un părete și când îmi ziceam, fie ce-o fi. Am fugit încheindu-mă cu rușine și am auzit in urma mea cuvântul „coșon“ care însemnează, mi se pare, cauciuc, adică gumă. In Capitală, toate cuvintele se schimonosesc. Ciorba se zice supă; apa se zice viși; plachia de pește se zice ala­­grec; bine v’am­ găsit sănătos se zice bonșur și mulțumim dumitale se zice mai pe scurt, mersi. Mi-era poftă de o saramură de biban și nu am cerut, ca să nu mă mai înșel, căci odată am mâncat șase porții de sos de castraveți, tot așteptând, să-mi vie tocana; credeam că e obligatoriu ca înainte de-a începe să mănânci ceea ce ai cerut, să mă­nânci de mai­ multe ori un fel cu oțet. Dela gară birjarul, m’a dus de-a dreptul la hotelul în­chiriat de guvern pentru majoritățile zdrobitoare, care produc de obicei aplauzele furtunoase și ovațiunile unani­me. Scoborându-mă din trăsură mă uitai­­ în sus și nu mă putui opri să nu surâd. Un domn tânăr era în fața mea. — Nu-mi poți spune, îl întrebai, pe unde e intrarea, că nu văd, nici­ o poartă? — Veniți din provincie? m’a întrebat tânărul. — Nu. Din județul Romanați, am răspuns. —Ce etaș căutați? m’a mai întrebat. Auzind cuvântul etaș, am rămas să mă gândesc. — Aud? i-am răspuns: Sunt deputat. Tânărul mi-a întors spatele și am auzit deslușit, zi­când „Embesis“. Nu prea știu ce însemnează, însă am vă­zut că mandatul de deputat l-a jenat, cum se zice aici, adică i-a tăiat pofta de-a lungi vorba. Am căutat să aflu ce este eraș, fără ca însă să întreb. Diferite întrebări, făcute câte cuiva au dat naștere la glu­me pe socoteala mea, din care pricină nici nu mai între­buințez cuvintele noi, fără mare băgare de seamă. Auzi­sem de cuvântul irigator și nu știu de ce mi se părea că irigatorul e o pasăre cântăreață. Făcând parte dintr’o co­misie financiară, ca expert, noi membrii întrerupeam din când în când ședințele, ca să ne ducem la bufet și în tim­pul pauzelor vorbeam de una de alta, fiecare coleg sco­țând la iveală frumusețile județului de unde venea. Nu știu ce mi-a venit, am afirmat că pădurile noastre sunt pline de irigatoare. In sfârșit voind să beau un pipermint, am cerut odată un permanganat, socotind cu bunul meu simț natural că două cuvinte care se aseamănă nu pot să însemneze două lucruri prea deosebite. Mă chibzuiam că dacă nu mi-o aduce chiar pipermint, o băutură tot o să-mi aducă — și n’a fost așa. Apoi, să te mai ferești de unele cuvinte care se țin scai, de dumneata și pe care Diavolul te împinge să le vorbești mereu, s’o potrivi nu s’o potrivi. Singura mângâiere este că trăim în cercurile parlamentare, unde mai toți colegii . Continuare în par­tia II a

Next