Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1928 (Anul 9, nr. 369-373)

1928-01-01 / nr. 369

ANUL IX. — wo. 369 FQhiDATQRi ■ f *■ ÖELDIP^Iäi 1883 -1897 UK \ CONST, Wl uufc 1897—1920 T LEI EXEMPLARUL I ȚARA U­LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE flamTmd­f, 1 ianuarie T32W Literar — și Artistic FONDAT în 1893 Anul literar . Despre un „an literar” nu se poate vorbi ca despre­­ un exercițiu bugetar. Anul literar nu-și începe ciclul, ca bugetul, la 1 Ianuarie. Anul literar se socotește mai mult pe stagiune, ca teatrul, din Septembrie până în Mai... dacă-i vorba de apariția volumelor, și din Mai până în Septembrie — dacă­ luăm drept criteriu data compunerii. Scriitorii, — oameni cu fel­ de­ fel de profesii, avo­cați, profesori, jurnaliști, etc., — nu se ocupă cu litera­tura decât în vacanță. Astfel d. Ionel Teodoreanu și-a scris cele trei volume din seria „La Medeleni“ în trei vi­legiaturi la mare. (Așa poate se explică soarele și azurul din opera d-sale). — Iar d. Mihail Sadoveanu a scris „Demonul tinereții“, vara, la Mănăstirea Neamțului și impresiile din călătoria în Olanda tot vara, zi cu zi, în tim­pul voiajului — stilizarea făcându-se la urmă, odată cu transcrierea sau cu dictarea. Mai înainte scriitorii lucrau iarna. Scriitorii. — cum a spus un vestit poet, — își încarcă sufletul, vara, cu par­fum, soare și cântec... Iar, în timpul crnii, își transcriu im­presiile... Acum scriitorii își câștigă cu trudă viața în alte do­menii și anotimpuri, prinși de angrenajul ocupațiilor cu­rente — care-s suspendate numai în timpul vacanței. Dacă editurile particulare și de stat ar sta la dispo­ziția scriitorilor, — „anul“ tipăriturilor ar complecta „a­­nul“ compunerii... Scriitorii însă așteaptă prea mult cu manuscrisele în sertar. De­ aceia „anii“ se amestecă. Luând deci în considerare numai operele apărute de la 1 Ianuarie 1927 până la 1 Ianuarie 1928,­­ constatăm o producție literară, nu prea întinsă, dar destul de va­loroasă. Literatura are astăzi condiții foarte neprielnice. Scriitorii sunt copleșiți nu numai de nevoile care le distrag activitatea și atenția în altă parte, — și zi cu zi, aceste nevoi sporesc, dar ei n’au nici dispoziție de muncă. Frământările societății noastre în pragul unui alt rost is­toric, sub oprimarea de sus, într’o anarhie morală gene­ralizată — nu lasă liniștit pe scriitor la masa de lucru. E o revoltă în aer, o neliniște, chiar o panică. Scriitorii — în majoritate — se simt din ce în ce mai izolați. Au pierdut contactul nu numai cu păturile de ci­titori de altădată — dar și cu generația care se ridică. Pe vremuri tineretul era cetitorul cel mai fervent de li­teratură. Astăzi tineretul a rupt legătura cu cartea, cu scriitorii care întrezăresc o lume mai bună, mai dreaptă și mai frumoasă... — Pentru cine vreai să scriu? Și... la ce?. — este răspunsul stereotip, pe care îl dau cei mulți scriitori la ce­rerile de manuscris, formulate de secretarii redacțiilor literare. Avem impresia că, dacă n’ar fi nevoia materială, mare parte din scriitorii de astăzi n’ar publica nici un rând. Generația actuală de scriitori are însă un autor plin de entuziasm: pe d. Ionel Teodoreanu — cufundat în lu­mea amintirilor și a adolescenții sale. D. Teodoreanu nu se interesează de politică — și nici de zbuciumul, pe care ea îl reflectează. Se simte străin în mijlocul discuțiilor asupra actualității. E cu gân­dul veșnic în altă parte. Numai un astfel de om, detașat de cutremurul zile­lor de azi — pe care-l simțim ca un zvâcnet din talpă până în creștet — a putut scrie trilogia „La Medeleni“. " Dacă d. Teodoreanu ar fi fost furat de imensa tragedie din juru-i, — „La Medeleni“ ar fi apărut mai târziu, într’o epocă de liniștire a spiritelor, ar fi avut cu totul alt tempo... sau, poate, n’ar fi apărut de loc. — Dar aiuri, — ne-a obiectat cineva, — cum s’au născut și au produs scriitori nu numai în preajma eve­nimentelor mari, dar chiar în timpul dezlănțuirii lor? Acolo a existat un crez — bun, rău... dar crez S’au vânturat idei și pasiuni... Fiecare scriitor se simțea un soldat într’o luptă ,a unui neam, a unei țări, a omenirii întregi. Aici nu există însă această stare de spirit. Totuși, în condițiile actuale, s’au manifestat la noi destui prozatori, poeți și critici. Mai mulți chiar decât ne-am fi putut aștepta. Remarcăm apariția romanului ro­mânesc­­— semn de etapă în drumul unei societăți spre maturitate. Dar romanele noastre proeminente au subiecte din lumea copilăriei și a trecutului. Așteptăm, odată cu ivi­rea condițiilor favorabile, și romanul... prezentului. Până atunci dorim scriitorilor, pentru ziua de mâine, mai mult succes decât în anul trecut. S. Muetzner Orientală Gaze. Unde-s frunzele pădurii ? S’au pierdut Unde-s norii, călătorii ? S’au pierdut. Unde-i râul ce ne-a dus copilăria. Pe oglinda lui de ghiață ? S’a pierdut. Unde-i râsul, unde-i plânsul, unde-i dorul Și iubirea și durerea ? S’au pierdut. Unde-s ochii dragi odată cu lumina ? Umbra genelor plăpânde ? S’au pierdut. Unde-i omul ce am fost și eu odată ? Viers și suflet, ca un foșnet s’a pierdut... ION PILLAT fef * De Sfântul Vasile Nu am putut părăsi, dragă Nevastă, Capitala, Ca­pitala, Nevasta și Statul așa se scriu, cu literă mare. Am stat de Crăciun câteva zile pe peron, ca să plece vre-un tren și nici unul nu s’a urnit. M’a costat o avere de câte ori am transportat lucrurile de la hotel la gară și înapoi. — Tot nu a plecat trenul, domnule Deputat, a,ă­ în­treba portarul ? — Tot nu a plecat... . — O să petreceți Sfintele Sărbători cu noi, domnule Deputat. — Ba­te dracul, răspundeam supărat. Și tocmai cum cobine portarul s’a întâmplat. De Crăciun, Statul ne-a dat parale și zahăr. Am luat cu mine trei lăzi cu zahăr cubic și un ghiozdan cu bani. Dar de ce să ni’aibă numai majoritatea zahăr, de ce să-i dea zahăr și opoziției, care n’a fost, de față la vo­tarea legilor și la discursul șefului nostru? In loc de trei lăzi, aș fi adus acasă cinci. Am întrebat, curios și re­voltat, dar nu am primit satisfacție. Și nici nu e de înțeles mare lucru, în nebunia în care trăim. Poftim­ te cerți cu ei până în noaptea de Moș Ajun, îți pun bețe în roate, îți amărăsc viața parlamentară și în loc să-i trimiți la po­liție să mănânce bătaie, îi îndulcești cu zahăr. Ce-o să zică adversarul când vede că-l pui la parte cu majoritatea? Nu este dovadă de slăbiciune? O, să creadă -i este frică de el și, vezi, asta nu este adevărat: sunt c­­­um­ și un gu­vern tare nu ar trebui să plătească nici diurnele la timp. Ai vrei să încasezi? Bine, mai treci după sărbători. Să mai vedem cum te mai porți. Aș fi luat și făină dar nu se dă­m și nițel unt. Bine că nu s’a dat că aș fi rămas cu mărfurile acrite. Noutățile, nici de astădată nu-mi lipsesc. Din ce în ce mă încredințez mai mult că locuitorii din Capitală sunt niște stricați. Ei cumpără și bălăriile, pe care noi le aruncăm și dau banii și pe vâsc. N’am știut, că aduceam vre­o câteva vagoane. Mă uitam în piață și mă cruceam cum se vindea buruiana, ca pâinea caldă, știi că Parlamen­tul e în Piața mare și ducându-ne la ședință trecem prin varză și postârnac. Dar păpușile! Toată lumea cumpără păpuși. De când nu mai fac copii, cucoanele se mângâie de sărbători cu lepădături mici, de cârpă și vopsea, de câte patru săptămâni, de câte două și trei luni. Mă gân­desc dacă la anul nu putem vinde și noi cu folos cocenii pentru boeri, a 20 lei bucata, unși cu puțină balegă la vârf. Căci de altfel, e o mare dragoste de țărănie în Capitală și mai ales de lucrurile țărănești. Trei știuleți încrucișați și legați cu un mănunchiu de papură și fân puși pe un părete de mătase japoneză se chiamă artă națională. O bucată de cioarec din moalele spate­lui care se găsește întreagă în orice nădrag aruncat, stă într’un dulap de sticlă lângă un elefant de fildeș și păs­trează în sufletul boerilor de neam dragostea de moșie. O troacă de porci, alături de o cofă spartă și de patru străchini dogite, se vând laolaltă cu covoarele de Persia, în cele mai fine prăvălii, ca niște giuvaericale. Lucrurile unul plac mai puțin și nu au căutare; se cere însă mult vechiturile foarte întrebuințate, care poartă urme de ciorbă, de mămăligă, pete cu miros, începuturi de putregai, mai cu seamă dacă se poate anina de ele o povestire, o dra­goste, un haiduc, o călugăriță. Cucoanele fericite din Ca­pitală tin să-și arate inima lor cea bună și milostivă pen­tru nație, păstrând în cui batista unei fete, trântită în po­rumb și care a îmbătrânit plângându-și lacrimile în bum­bacul ei cu alesaturi, până la moarte. Asta se chiamă dor și merge de minune, dragă nevastă, cu danturile harapi­lor americani, jucate în toate casele serioase. Cucoana unui domn Ministru, care a făcut mult pen­tru țară, cu toate că opoziția, în reaua ei credință și în marea ei neobrăzare, spune că ar fi un dobitoc, m’a în­vățat într’o seară, și pe mine, unul din danturile la modă. NI fac dimineața la oglinda dulapului, ca să nu-l uit și ca să te învăț și pe tine să-l deprinzi. Ai văzut cum freacă spoitorii, intrând cu picioarele în lingire și învârtindu-le pe loc? Numai că trebuie să te freci de podină pe vârful picioarelor încălțate. Gramofonul cântă, cucoanele și domnii se mișcă scurt pe tălpi, câte puțin spre dreapta și câte puțin spre stânga, repede și mereu. In lumea bună asta poartă numele de ceai. Ceaiul nu-l mai beau decât Chinezii: boerii îl dansează. Fără tine și fără politică, de sărbători mi s’a urât. A treia zi de Crăciun, m’a apucat neastâmpărul de colindet și plugușor și m’am țirnut două nopți cu un bici, trosnind și pocnind după niște alegători. Când ziceau colindătorii: Mânați măi, hăi, hăi­ îmi venea să plâng, cu gândul la cârnații noștri din pod. Ca să-mi astâmpăr inima de tot, m’am pregătit ușă de Sfântu’ Vasile și mi-am făcut o vasilcă. Am cumpărat o jumătate de căpățână de scroafă afumată, și zugră­vind-o pe la ochi și la grumaz cu mărgele, am culcat-o pe o perină mică de la hotel, am învelit-o cu un peșchir și, în straiele de acasă, ieșind pe din dos, am umblat prin Capitală, azvârlind cu orzoaică în oameni, desvelind va­­silia și făcând urările de anul nou. Nu m’am mai simțit atât de mulțumit de când m’am înscris în partid și de când lucrez la interesele mari ale Statului. I­ chioram cu orz pe cine-mi ieșea înainte, dam cu orz în prăvălii — și m’am ales și cu ceva gologani, care puși peste diurnă, prind omului bine. O singură greșeală făcut, că am uitat și m’am în­tors la hotel cu vasilia. Eram puțin tel cu chef și am arun­cat cu orz în portari, am scos din buzunare semințe de dov­leac și le-am dat să ronțăie și ei. Lucrul s’a și cunoscut numaidecât în ce privește mandatul de deputat căci de a doua zi toți servitorii mi-au zis pe nume, Gheorghe și portarul de zi a venit la mine în odaie cu un cintec de țuică și două ciocane, ca să ne cinstim. La multi ani, cu noroc și sănătate. De bobotează viu. ........................ T. ARGHEZI * *♦»* N. Entassin La Martieni — Fantezie de Anul Nou — Revelionul din casa Directorului Kaersten de la Ob­servatorul Central, s’a petrecut în tapas și veselie. Numai pe la orele unu se încinseră discuții foarte pătimașe pe tema: Dacă Marte e locuit sau nu ? Insă și aci, cel mai tânăr dintre astronomii prezenți, doctorul și profesorul u­­niversitar Rudolf Balenteinen, care de trei ore își purta umerii cu cei cincizeci de ani în virajele nebunatece ale Charlestonului, molipsind întreaga asistență cu frenezia-i atât de jună,— proclamă, serios și comic, un toast pen­tru Marțieni și-și exprimă speranța că această societate aleasă de savanți va putea lua parte la Revelionul viitor în mijlocul colegilor din Marte. Prin această intervenție reuși să calmeze spiritele enervate și să le îndrepte spre Black­ Rotom și șampanie. Pe la orele trei, directorul Kaersten, surescitat dar și obosit de vin și de tapaj, se retrase și se culcă. Abia în­cepu să ațipească, și câteva bătăi ușoare la ușă îl deș­teptară. — Intră !—! zise Kaersten, complect trezit. Ușa se deschise și un individ, în negru, înalt și par­­că copiat după portretele medievale ale magilor și alchi­miștilor, intră în dormitorul lui Kaersten. Acesta se ridică pe coate. *— Cine ești ? Ce-ți trebue? — Ai vrut, mi se pare, să pleci la Marte ? Aparatul e gata, la ușă. Ai cinci minute pentru pregătiri. Kaersten nu se miră.. Se îmbrăcă, luă țigări și chibri­turi de i se umflară buzunarele, apoi— un carnet, creioa­ne ascuțite, un binoclu și un aparat fotografic și­ le atârnă peste umeri și zise. !— Sunt gata ! — Hai la aparat !... Peste câteva clipe Kaersten și Dublicatul Magilor ședeau alături clătinându-se ușor în zborul vertical al a­­paratului.. — Cu ce viteză zburăm? întrebă Kaersten. — Cu viteza luminii. — Adică 300.000 kilometri pe secundă? — Aproximativ. — Ești Marțian? r— Nu, sunt Saturnian. Sunt director general al co­municațiilor Interplanetare. — Ești amuzant. Și ce planete deservești?­­— Pe toate în afară de pământ. E prima mea cursă spre și dinspre Pământ. Am întreprins-o pe fizicul și pe răspunderea mea personală. Deci nimeni nu trebuie să știe că... — De ce? Nu înțeleg! — Nu înțelegi? Dar nici nu poți înțelege, deși ca Diretor al Obsevatorului central Pămâtșan ești cel mai serios și cel mai erudit dintre oameni. Ceia ce m’a și fă­cut să efectuez prima cursă Pământ — Marte, dus și în­tors cu dumneata și cu un alt piciu pământean. Kaersten se uită la acest Director General Interpla­netar cu intenția de a se simți oarecum jignit. Insă se­ reținu grație rezervei lui obicinuite. — Faceți curse și până la Lună? Tare aș vrea s'o văd măcar o clipă și să descurc enigma, din ce cauză tot ne certăm, — adică astonomii pământeni,­­— căci nu o vedem încă bine. — Nu! Luna nu există pentru noi. E un cadavru pe care Cioclii Universului uitaseră să-l înmormânteze. Apoi ți-ai adus aminte de Lună, cam prea târziu, dom­nul meu, ne-am și urcat deasupra ei cu vre-o 30 milioane de kilometri! De aci n’am putea s’o găsim decât cu ajutorul unui telescop foarte puternic.­­— Mai avem mult până în Marte? — In cinci minute și 36 secunde vom debarca pe Marte. — zise Saturnianul uitându-se la un mic cadran pe care și-l scosese din buzunar. — Pregătește-te. Te voi debarca, voi zbura apoi până la Saturn, acasă, și precis peste 14 minute și 40 secunde mă voi întoarce să te iau înapoi. — 14 minute ?!— strigă Kaersten. — Și 40 secunde !— îl îndreptă Saturnianul, cu ră­ceală.... — E atât de puțin ! Ar trebui să văd atâtea.... — îmi pare foarte rău, însă nu pot face altfel. In 14 minute și 40 secunde va trebui să părăsești planeta Mar­te. Caută să profiți de acest timp.... Apoi se gândi puțin și adăugă: — Te interesează de­sigur să vizitezi congresul As­tronomilor Marțieni ? La ordinea zilei e tocmai problema Pământului... — O, te rog ! — exclamă Kaersten. — Bine. Te duc dea dreptul în sala de ședințe. Te voi plasa așa că nu vei fi descoperit. Dar să taci din gură, nu-ți trăda prezența cu vre-o mișcare necugetată, orice și oricâte lucruri stranii sau grozave ai vedea... Altfel se vor întâmpla multe neplăciri, deoarece comunicația cu Pământul constitue un mare secret... Ne-a mai rămas 37 secunde. Fii gata !.... " " * * * Aparatul se lovi parcă de o piedică. Kaersten nu avu vreme nici măcar să-și deschidă gura de mirare, și se po­meni dr­tr’o sală înaltă, de formă cilindrică, ai cărei pă­reți erau făcuți parcă dintr’o lumină albăstrie care șerpuia și tremura neîncetat. Tavanul lipsea. Constelațiile și as­­trele văzute pe cer erau necunoscute lui Kaersten : aveau poziții cu totul deosebite de regiunile cerești cunoscute pe Pământ. Toate obiectele dinprejur erau făcute din a­­ceiași lumină albăstrie și aveau forme nelămurite. In jurul unei mese lungi din mijlocul sălii, stăteau vreo cincizeci de Marțieni. Corpurile lor erau acoperite cu continuare în pagina 11-a

Next