Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1928 (Anul 9, nr. 374-377)
1928-02-05 / nr. 374
ANUL IX. - No. 374 FONDATORI AU V. BLLDlMAN 188» CONST MILLE 1897- 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINATATE 1897 -1920 Duminică, 5 Februarie 1928 Literar —:..= și Artistic « FONDAT in 1893 Blasco Ibanez Vicente Blasco Y Ibanez, unul dintre marii romancieri ai vremii noastre, a murit la Fontana Rosa, pe țărmul Mediteranei, în exil. Spania pierde nu numai o mare energie intelectuală, dar și un luptător de elită pentru cauza constituționalității. Vicente Blasco Ibanez s-a născut în 1867 la Valența, dintr’o familie de seamă. După ce isprăvi liceul în orașul său natal, plecă să studieze dreptul la Madrid. Aci, fu angajat ca secretar al celebrului scriitor Fernandez Y Gonzalez, care a contribuit in bună măsură la formarea și educarea viitorului romancier. încă de pe vremea când era student, Ibanez s-a amestecat în luptele politice și cu deosebire în mișcările socialiste și revoluționare. A întemeiat apoi ziarul „El Pueblo“, și în câteva rânduri a fost ales deputat. Din pricina ideilor lui revoluționare a trebuit să sufere dese condamnări la închisoare. In cele din urmă a fost alungat din Madrid și chiar din Valența. Fugind la Paris, a reînceput o intensă activitate publicistică. Din vremea aceasta datează cunoscuta lui „Istorie a revoluției spaniole din secolul al XIX-lea“, romanul „Păianjenul negru“ și traducerea „Istoriei revoluției franceze“ a lui Jules Michelet. » Inapoindu-se în patrie, fu silit, după puțină vreme, să fugă din nou, de astă dată în Italia, unde a scris acele admirabile impresii de călătorie întitulate: „In tara artei“. Venind din nou în Spania, fu arestat, iar în 1924, din cauza situației politice se exilă pentru totdeauna. Din Franța, lbanez a deschis o campanie violentă împotriva lui Primo de Rivera și a regelui Alfons. In ianuarie 1925 a tipărit vestitul său pamflet „Demascarea lui Alfons al XIII-lea“ care a avut un răsunet mondial. Scriitor nespus de productiv, lbanez a fost cu drept cuvânt socotit un Balzac al Spaniei. Opera lui literară stârnește și astăzi un deosebit interes prin preocupările sociale și umanitare ce oglindește. Lucrările sale cele mai cunoscute sunt: „Floare de Mai“, ,,Sonia Curtezana“, „Morții poruncesc“, Printre portocali“, „Cei patru cavaleri ai Apocalipsului“, „Catedrala“, „Intrusul“ „Bodega“, „Sânge în arenă“, „Noroi și trestii“, „Orient“, „Osânditul“, „Morții condamnări“ „O tragedie pe lac“, „Mare nostrum“ „La picioarele Venerei“, etc. Literatura lui Blasco Ibanez e prin excelență realistă. El ne transportă în lumea contrabandiștilor și a pescarilor: „Erau pescăresele din Albufera; femei, dintr’o rasă stranie și degradată, care trăesc în lagună, pe bărci plate, negre ca sicriile, în tufișuri dese, la adăpostul unor bordee udate de baltă, care-și câștigă existența cu ceiace găsesc în fundul apelor stătute; sărmane femei cu fața năucă și pământie, cu ochii aprinși de strălucirea unor veșnice friguri, cu fuste care nu miros ca sănătoasa boare a mării, ci ca miasmele canalurilor, ca noroiul infect care, de cum îl sgândări, exală moarte!“... („Floare de Maiu“). Din mediul acesta,lbanez ne duce apoi în lumea cerșetorilor, a țiganilor și a boemilor ratați — „Oarda“ —, în care Isidore Maltrana nu e decât prototipul desrădăcinatului, căruia viața îi sfărâmă idealurile și-l pune în rândul declasaților. Pentru Maltrana, „plata unei lungi ședințe de traducere reprezenta o masă, pe care el o lua noaptea într’o cârciumă frecventată de tineri ziariști cu leafă mică, dar cu părul mare și cu cravată fluturândă, care vorbeau de rău pe toată lumea și care, prin aceste bârfeli, își întrețineau speranța unui ceas de celebritate...“ Și după ce suferă o complectă înfrângere în viață — armele sale, cinstea și meritul personal, fiind improprii pentru o luptă in care tupeul și ipocrizia au întotdeauna sorți de izbândă, Maltrana nu mai are nici un scrupul. Dead înainte va lupta numai pentru ca fiul său să nu cunoască niciodată ticăloșia existenței. Se va târî pentru a-i deschide drumul, se va bălăci în noroi, pentru ca el să poată înainta fără să se murdărească. Și nu va mai fi laș și nu se va mai încovoi în fața suferinței... E închisă aci toată neliniștea scriitorului preocupat adânc de marile probleme sociale. E biciuirea parvenitismului, dar în acelaș timp apologia credinței dârze în triumful final. Cel mai apreciat roman al lui Ibanez rămâne însă „Coliba blestemată“. Aci ne înfățișează el, în toată brutalitatea realității, viața și obiceiurile țărănești din Valența, cu obiectivitate demnă de relevat: „Din casele închise și tăcute duhnea un miros de beție ordinară, râncedă și nerușinată, o duhoare de iahnie și putregai, de vin și de nădușeală. Ar fi zis că prin crăpăturile ușilor răzbea respirația chinuită și brutală a unui ins cufundat într’un somn sdrobitor, după o noapte de iubire sălbatecă și betivănească...“ Cu mijloace de-o artistică simplitate, Blasco Ibanez ne zugrăvește moravurile societății spaniole. Țăranii acela nenorocit, urmărit de o stupidă fatalitate — în „Coliba blestemată“ — luptă, se zbate, suferă, sângerează și cade, dar numai după ce a doborît mai întâi pe adversarul său înverșunat.Minunat descrie Ibanez lumea aceasta de nefericiți, cu bagajul ei de păcate, de lacrimi și de sânge, de permanentă hartă cu elementele naturii, cu mediul social și mai ales cu cei ce nu știu să facă roditoare țarina sălbătăcită. Autorul nu iartă viciile și păcatele ; ne spune numai povestea sufletelor chinuite, umile, învrăjbite de lipsuri și opresiuni. „Sonia Curtezana“ descrie asediul Sangonzei și viața lui Anibal. In „Morții poruncesc“, ni se vorbește despre obiceiurile primitive ale locuitorilor insulei Ibica. Nu putea să lipsească din opera lui Ibanez nici romanul toreadorilor, al mulțimii pasionată după luptele cu tauri. „Sânge în arenă“ e fresca dramelor sadice și vanitoase din lumea aceasta specific spaniolă. In „Printre portocali“, Ibanez transcrie foarte sugestiv, revolta demimondenes, care, după o viață de intens desfrâu se retrage epuizată într-un târgușor de provincie. Aproape fără să-și dea seama ea se amorezează de un tânăr, care însă o abandonează : „Ticălosul ! gemea Leonora, — ce nebunie să mă dau lui!... Să-l cred un om întreg. Să mă încred în iubirea lui, să-mi pierd liniștea. De ce nu m’a lăsat să plec singură?... M’a făcut să visez o veșnică primăvară de dragoste și acum mă părăsește!... S’a jucat, și-a bătut joc... și nu-l pot urî!... De ce m’a mai trezit la vință când eram acolo, potolită, liniștită, nesimțitoare, într’o izolare egoistă?... Bucură-te Beppa, mă întorc să cânt! Vom cutreera iar lumea! Nu voi mai vedea niciodată țara acea- i sta de nătărăi. Haide, să trăim iară, și cu lovituri de picioare să facem pe bărbat să învețe a umbla pe cărările vieții! Uite-așa!... Așa! ca cele mai înrăite dobitoace!...“ „Catedrala“ e romanul carateristic al misticei spaniole. „Femeia goală a lui Goya“ e povestea pictorului care și-a jertfit iubirea pentru satisfacțiile sublime ale artei, dar sacrificiul său e răsplătit cu vecinică tortură sufletească. In ultimul său roman, „La picioarele Venerei“, Ibanez descrie cu un zguduitor dramatism viața aventuroasă a familiei Borgia. El anunțase de asemenea, că lucrează la o mare operă care trebuia să descrie viața și opera lui Cristofor Columb. * * * Obiectivitatea și preferința ce dă Ibanez conflictelor sociale îl apropie de Zola. Problemele psihologice, dramele morale care se desfășoară în opera sa, simt atât de sguduitor omenești, atât de plastic transcrise, încât lectorul e câștigat de la primele pagini. _____ Ibanez a creiat figuri reale, care întrupează tot adevărul și toate asemănarea modelului observat direct și exact copiat. Ca și maestrul și precursorul său Gonzalez, Ibanez, plecând de la o experiență concretă, a realizat tipuri impecabile. Personagiile sale trăesc, se mișcă, cugetă și te fac să cugeți. Dar preciziunea realistă a concepției sale literare face ca realizarea estetică să nu fie întotdeauna strălucită. Deasemeni, ideologia copleșește adesea interesul psihologic, însăși psihologia nu e constant adâncită și se menține pe alocurea în marginea naivului sau a superficialității. Totuși, prin fondul său profund moral — prin frumusețea, sinceritatea, claritatea și bogăția expresivă a stilului — prin suplețea intuiției sale sociale și prin vigurosul său talent, Blasco Ibanez, îndrăgostitul mărilor, luptătorul entuziast și prietenul cel mai bun al lui Miguel de I Unamuno, și-a fixat definitiv locul său, nu numai în viața politică a Spaniei, dar și în istoria literară : a fost tot atât și de mare artist pe cât a fost de convins om politic. H. BLAZIAN Brasco lbanez Cecilia Cuțescu-Storck Vizionara (Expoziția Cartea Românească) N. N. Tonitza Chip de fată : (Expoziția personală 1-23 Februarie, la Căminul Regina Maria) — Din carnetul unei doctorese — Ocolim drumul obișnuit, de răul gropilor de pe șoseaua mare. Pământul înghețat sună adânc subt roți, de parcă am merge pe un pod fără sfârșit. Pe câmpul ars de ger, ciori oblice de catifea bat cu ciocul în bulgării suri din ogoare, ca să desprindă semincioarele încrustate în ei. Tufe de scaeți, albăstrii și ușoare, par rotogoale sleite de fum. Pe capra trăsurii Ion gardianul își întoarce spre mine ochii pașnici și obrazul boțit pe-o parte în jurul unei urme de rană veche.Și apa Moldovii a’nghețat bocnă Spre răsărit, o pânză vânătă de negură se răsucește lae loc, într’o unduire lentă și grea. — Da ’poate s’a milostivi Dumnezeu ș’a ninge... că s’arată negură pe Dealu-Mărului, își mușcă balauru coada... Mata-i vezi, duduită? Aista-i sămn bun, vine omăt... Ion are gust de vorbă, lucru neobișnuit la el. La o răscruce își întoarce spre mine obrazul cel teafăr, un obraz neted și prelung, de mucenic, și-mi arată cu coada biciului un sălaș omenesc cocoțat pe o culme. De departe, pare un observator astronomic în miniatură. E o casă neîngrădită, fără urmă de arbori prinprejur, mai înaltă și mai îngustă decât ar trebui și ușor adusă într’o parte, ca un copac bătut mereu de acelaș vânt. Stă singură acolo sus, între zări slobode, răzlețită de sat — vietate alungată de tovarăși pentru că e altfel decât ei. — Acolo șăde Vasile Bandur, fecioru lui Iordache Banduz, cel ce și-o dat foc casei de răul gângăniilor... — De răul cui? — De-a gângăniilor, duduiță... Cică Iordache Bandur aista ar fi fost neam de țigan. Ș’avea o nevastă lălâe și somnoroasă, lucru mare. O bătut-o el o vreme, și dac’o văzut că nu-i chip s’o scoată dintr’a ei, o lăsat-o ’n plata Sfântului. Da’nici el nu oj mai da pe-acasă decât noaptea, și asta numa ’când se ’ntâmpla să fie toți bărbații din sat lângă muierile lor... Că era meșteșugar bun Iordache Bandur, când îți dregea el o roată, dreasă era,— da’era trăznit ș’avea năravu dracului... Și după ce dormea o noapte acasă și-l încolțeau gângăniile, se punea omu’ pe gospodării. Scotea țoalele pe gard și le bătea de gândeai că le rupe, și turna la gaz prin casă de te’neca duhoarea din drum. Și tot degeaba. Gângăniile izvorau din crăpăturile păreților, din tavan, din podele, mai hămesite încă și mai vrăjmașe. Atunci, o pus omu gând de răzbunare. Și-a mânat fimeea cu băutii la târg, o cumpărat două chile de gaz și o pus zăvor la poartă. Pe urmă o scos pe tapșan un ceaun, trei ulcele, niște scule și o păreche de cisme nouă. Oamenii treceau pe drum și râdeau: — Iar s’o apucat Bandur de gospodărie!...“ N’o trecut mult și deasupra casei s’o răsucit fum gros, ș’o parataie roșie o zbucnit din acoperiș. S’o spărțet lumea ș’o sărit cu cofele și cu căldările, să-i deie omului o mână de agiutor. Da’ Bandur și-o zvârlit căciula’n drum ș’o ieșit în poartă cu pletele’n vânt, cu săcurea rădicată: Hai, cărați-vă de-aici! Unu să nu intre, că-i fărâm!“ „Oamenii s’o tras înapoi și și-o făcut cruce, și s’o uitat ca la panoramă cum arde casa lui Iordache Bandur. In spatele casei erau niște strujăni. S’o aprins ș’aceia. De la ei, s’o aprins și garda. Și când o venit firieea acasă, o găsit numa ceauna și ulcelele. Că Bandur își luase sculele subsuoară și cizmele pe umăr și se dusese — și bun dus a fost. Și până’n ziua de azi nu-1 mai știe nimenea, nici dacă mai trăește, nici dac’o murit... — Și fecioru-său ? — Fecioru-său?... O moștenit de la tătâne-său bătăura arsă și năravurile. O trăit o vreme în jos, în ținutu’ Bacăului, și ’ntr’un târziu s’o ’ntors în sat și și-o ridicat palatul ista... Cică ar fi stat și închis. Unii zic că pentru niște cai, alții c’ar fi făcut moarte de om pentr’o muiere. Da’ de ’ntrebat nu-1 întreabă nimenea că-i iute la mânie și dintr’o nimica toată îi sare țandura. Și pune mâna pe ce-apucă... (Continuarea în pag. 11-a) rău != ------------------------ de OTILIA CAZIMIR