Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1928 (Anul 9, nr. 374-377)

1928-02-05 / nr. 374

ANUL IX. - No. 374 FONDATORI AU V. BLLDlMAN 188» CONST MILLE 1897- 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINATATE 1897 -1920 Duminică, 5 Februarie 1928 Literar —­:..= și Artistic « FONDAT in 1893 Blasco Ibanez Vicente Blasco Y Ibanez, unul dintre marii­ romancieri ai vremii noastre, a murit la Fontana Rosa, pe țărmul Me­­diteranei, în exil. Spania pierde nu numai o mare energie intelectuală, dar și un luptător de elită pentru cauza constituționalității. Vicente Blasco Ibanez s-a născut în 1867 la Valența, dintr’o familie de seamă. După ce isprăvi liceul în orașul său natal, plecă să studieze dreptul la Madrid. Aci, fu an­gajat ca secretar al celebrului scriitor Fernandez Y Gon­zalez, care a contribuit in bună măsură la formarea și edu­carea viitorului romancier. încă de pe vremea când era student, Ibanez s-a ames­tecat în luptele politice și cu deosebire în mișcările socia­liste și revoluționare. A întemeiat apoi ziarul „El Pueblo“, și în câteva rânduri a fost ales deputat. Din pricina ideilor lui revoluționare a trebuit să sufere dese condamnări la închisoare. In cele din urmă a fost a­­lungat din Madrid și chiar din Valența. Fugind la Paris, a reînceput o intensă activitate publi­cistică. Din vremea aceasta datează cunoscuta lui „Istorie a revoluției spaniole din secolul al XIX-lea“, romanul „Pă­ianjenul negru“ și traducerea „Istoriei revoluției franceze“ a lui Jules Michelet. » Inapoindu-se în patrie, fu silit, după puțină vreme, să fugă din nou, de astă dată în Italia, unde a scris acele ad­mirabile impresii de călătorie întitulate: „In tara artei“. Venind din nou în Spania, fu arestat, iar în 1924, din cauza situației politice se exilă pentru totdeauna. Din Franța, lbanez a deschis o campanie violentă îm­potriva lui Primo de Rivera și a regelui Alfons. In ianuarie 1925 a tipărit vestitul său pamflet „Demas­carea lui Alfons­ al XIII-lea“ care a avut un răsunet mon­dial. Scriitor nespus de productiv, lbanez a fost cu drept cuvânt socotit un Balzac al Spaniei. Opera lui literară stârnește și astăzi un deosebit interes prin preocupările so­ciale și umanitare ce oglindește. Lucrările sale cele mai cunoscute sunt: „Floare de Mai“, ,,Sonia Curtezana“, „Morții poruncesc“, Printre portocali“, „Cei patru cavaleri ai Apocalipsului“, „Catedra­la“, „Intrusul“ „Bodega“, „Sânge în arenă“, „Noroi și tres­tii“, „Orient“, „Osânditul“, „Morții condamnări“ „O trage­die pe lac“, „Mare nostrum“ „La picioarele Venerei“, etc. Literatura lui Blasco Ibanez e prin excelență realistă. El ne transportă în lumea contrabandiștilor și a pesca­rilor: „Erau pescăresele din Albufera; femei, dintr’o rasă stranie și degradată, care trăesc în lagună, pe bărci plate, negre ca sicriile, în tufișuri dese, la adăpostul unor bordee udate de baltă, care-și câștigă existența cu ceiace găsesc în fundul apelor stătute; sărmane femei cu fața năucă și pământie, cu ochii aprinși de strălucirea unor veșnice fri­guri, cu fuste care nu miros ca sănătoasa boare a mării, ci ca miasmele canalurilor, ca noroiul infect care, de cum îl sgândări, exală moarte!“... („Floare de Maiu“). Din mediul acesta,­lbanez ne duce apoi în lumea cer­șetorilor, a țiganilor și a boemilor ratați — „Oarda“ —, în­­ care Isidore Maltrana nu e decât prototipul desrădăcinatu­­lui, căruia viața îi sfărâmă idealurile și-l pune în rândul declasaților. Pentru Maltrana, „plata unei lungi ședințe de tradu­cere reprezenta o masă, pe care el o lua noaptea într’o câr­ciumă frecventată de tineri ziariști cu leafă mică, dar cu pă­rul mare și cu cravată fluturândă, care vorbeau de rău pe toată lumea și care, prin aceste bârfeli, își întrețineau spe­ranța unui ceas de celebritate...“ Și după ce suferă o complectă înfrângere în viață — armele sale, cinstea și meritul personal, fiind improprii pentru o luptă in care tupeul și ipocrizia au întotdeauna sorți de izbândă, Maltrana nu mai are nici­ un scrupul. De­ad înainte va lupta numai pentru ca fiul său să nu cunoască niciodată ticăloșia existenței. Se va târî pentru a-i deschi­de drumul, se va bălăci în noroi, pentru ca el să poată îna­inta fără să se murdărească. Și nu va mai fi laș și nu se va mai încovoi în fața suferinței... E închisă aci toată neliniștea scriitorului preocupat a­­dânc de marile probleme sociale. E biciuirea parvenitismu­lui, dar în acelaș timp apologia credinței dârze în triumful final. Cel mai apreciat roman al lui Ibanez rămâne însă „Co­liba blestemată“. Aci ne înfățișează el, în toată brutalita­tea realității, viața și obiceiurile țărănești din Valența, cu obiectivitate demnă de relevat: „Din casele închise și tăcute duhnea un miros de be­ție ordinară, râncedă și nerușinată, o duhoare de iahnie și putregai, de vin și de nădușeală. Ar fi zis că prin crăpătu­rile ușilor răzbea respirația chinuită și brutală a unui ins cufundat într’un somn sdrobitor, după o noapte de iubire sălbatecă și betivănească...“ Cu mijloace de-o artistică simplitate, Blasco Ibanez ne zugrăvește moravurile societății spaniole. Țăranii acela nenorocit, urmărit de o stupidă fatali­tate — în „Coliba blestemată“ — luptă, se zbate, suferă, sângerează și cade, dar numai după ce a doborît mai în­tâi pe adversarul său înverșunat.­­Minunat descrie Ibanez lumea aceasta de nefericiți, cu bagajul ei de păcate, de lacrimi și de sânge, de permanentă hartă cu elementele naturii, cu mediul social și mai ales cu cei ce nu știu să facă roditoare țarina sălbătăcită. Autorul nu iartă viciile și păcatele ; ne spune numai povestea sufletelor chinuite, umile, învrăjbite de lipsuri și opresiuni. „Sonia Curtezana“ descrie asediul Sangonzei și viața lui Anibal. In „Morții poruncesc“, ni se vorbește despre obi­ceiurile primitive ale locuitorilor insulei Ibica. Nu putea să lipsească din opera lui Ibanez nici romanul toreadorilor, al mulțimii pasionată după luptele cu tauri. „Sânge în arenă“ e fresca dramelor sadice și vanitoase din lumea aceasta specific spaniolă. In „Printre portocali“, Ibanez transcrie foarte suges­tiv, revolta demimondenes, care, după o viață de intens desfrâu se retrage epuizată într-un târgușor de provincie. Aproape fără să-și dea seama ea se amorezează de un tâ­năr, care însă o abandonează : „Ticălosul ! gemea Leonora, — ce nebunie să mă dau lui!... Să-l cred un om întreg. Să mă încred în iubirea lui, să-mi pierd liniștea. De ce nu m’a lăsat să plec singură?... M’a făcut să visez o veșnică pri­măvară de dragoste și acum mă părăsește!... S’a jucat, și-a bătut joc... și nu-l pot urî!... De ce m’a mai trezit la vință când eram acolo, potolită, liniștită, nesimțitoare, într’o izo­lare egoistă?... Bucură-te Beppa, mă întorc să cânt! Vom­­ cutreera iar lumea! Nu voi mai vedea niciodată țara acea- i sta de nătărăi. Haide, să trăim iară, și cu lovituri de picioa­re să facem pe bărbat să învețe a umbla pe cărările vieții! Uite-așa!... Așa! ca cele mai înrăite dobitoace!...“ „Catedrala“ e romanul carateristic al misticei spaniole. „Femeia goală a lui Goya“ e povestea pictorului care și-a jertfit iubirea pentru satisfacțiile sublime ale artei,­­ dar sacrificiul său e răsplătit cu vecinică tortură sufle­tească. In ultimul său roman, „La picioarele Venerei“, Ibanez descrie cu un zguduitor dramatism viața aventuroasă a fa­miliei Borgia. El anunțase de asemenea, că lucrează la o mare operă care trebuia să descrie viața și opera lui Cristofor Columb. * * * Obiectivitatea și preferința ce dă Ibanez conflictelor sociale îl apropie de Zola. Problemele psihologice, dramele morale care se des­fășoară în opera sa, simt atât de sguduitor omenești, atât de plastic transcrise, încât lectorul e câștigat de la primele pagini. _____ Ibanez a creiat figuri reale, care întrupează tot ade­vărul și toate asemănarea modelului observat direct și e­­xact copiat. Ca și maestrul și precursorul său Gonzalez, Ibanez, plecând de la o experiență concretă, a realizat ti­puri impecabile. Personagiile sale trăesc, se mișcă, cugetă și te fac să cugeți. Dar preciziunea realistă a concepției sale literare face ca realizarea estetică să nu fie întotdeauna strălucită. De­­asemeni, ideologia copleșește adesea interesul psihologic,­­ însăși psihologia nu e constant adâncită și se menține pe alocurea în marginea naivului sau a superficialității. Totuși, prin fondul său profund moral — prin frumu­sețea, sinceritatea, claritatea și bogăția expresivă a sti­lului — prin suplețea intuiției sale sociale și prin vigu­rosul său talent, Blasco Ibanez, îndrăgostitul mărilor, lup­tătorul entuziast și prietenul cel mai bun al lui Miguel de I Unamuno, și-a fixat definitiv locul său, nu numai în viața­­ politică a Spaniei, dar și în istoria literară : a fost tot atât ș­i de mare artist pe cât a fost de convins om politic. H. BLAZIAN Brasco lbanez Cecilia Cuțescu-Storck Vizionara (Expoziția Cartea Românească) N. N. Ton­it­za Chip de fată : (Expoziția personală 1-23 Februarie, la Căminul Regina Maria) — Din carnetul unei doctorese — Ocolim drumul obișnuit, de răul gropilor de pe șo­seaua mare. Pământul înghețat sună adânc subt roți, de parcă am merge pe­ un pod fără sfârșit. Pe câmpul ars de ger, ciori oblice de catifea bat cu ciocul în bulgării suri din ogoare, ca să desprindă semincioarele încrustate în ei. Tu­fe de scaeți, albăstrii și ușoare, par rotogoale sleite de fum. Pe capra trăsurii Ion gardianul își întoarce spre mine ochii pașnici și obrazul boțit pe-o parte în jurul unei urme de rană veche.­­Și apa Moldovii a’nghețat bocnă Spre răsărit, o pânză vânătă de negură se răsucește lae loc, într’o unduire lentă și grea. — Da ’poate s’a milostivi Dumnezeu ș’a ninge... că s’arată negură pe Dealu-Mărului, își mușcă balauru coa­da... Mata-i vezi, duduită? Aista-i sămn bun, vine omăt... Ion are gust de vorbă, lucru neobișnuit la el. La o răs­cruce își întoarce spre mine obrazul cel teafăr, un obraz neted și prelung, de mucenic, și-mi arată cu coada biciului un sălaș omenesc cocoțat pe­ o culme. De departe, pare un observator astronomic în miniatură. E o casă neîngrădită, fără urmă de arbori prinprejur, mai înaltă și mai îngustă decât ar trebui și ușor adusă într’o parte, ca un copac bă­tut mereu de­ acelaș vânt. Stă singură acolo sus, între zări slobode, răzlețită de sat — vietate alungată de tovarăși pentru că e altfel decât ei. — Acolo șăde Vasile Bandur, fecioru lui Iordache Bandu­z, cel ce și-o dat foc casei de răul gângăniilor... — De răul cui? — De-a gângăniilor, duduiță... Ci­că Iordache Bandur aista ar fi fost neam de țigan. Ș’avea o nevastă lălâe și somnoroasă, lucru mare. O bătut-o el o vreme, și dac’o vă­zut că nu-i chip s’o scoată dintr’a ei, o lăsat-o ’n plata Sfân­tului. Da’nici el nu oj mai da pe-acasă decât noaptea, și asta numa ’când se ’ntâmpla să fie toți bărbații din sat lângă muierile lor... Că era meșteșugar bun Iordache Bandur, când îți dregea el o roată, dreasă era,­­— da’era trăznit ș’avea năravu dracului... Și după ce dormea o noapte aca­să și-l încolțeau gângăniile, se punea omu’ pe gospodării. Scotea țoalele pe gard și le bătea de gândeai că le rupe, și turna la gaz prin casă de te’neca duhoarea din drum. Și tot degeaba. Gângăniile izvorau din crăpăturile păreți­­lor, din tavan, din podele, mai hămesite încă și mai vrăj­mașe. Atunci, o pus omu gând de răzbunare. Și-a mânat fi­­meea cu băutii la târg, o cumpărat două chile de gaz și o pus zăvor la poartă. Pe urmă o scos pe tapșan un ceaun, trei ulcele, niște scule și o păreche de cisme nouă. Oamenii treceau pe drum și râdeau: — Iar s’o apucat Bandur de gospodărie!...“ N’o trecut mult și deasupra casei s’o răsucit fum gros, ș’o parataie ro­șie o zbucnit din acoperiș. S’o spărțet lumea ș’o sărit cu co­fele și cu căldările, să-i deie omului o mână de agiutor. Da’ Bandur și-o zvârlit căciula’n drum ș’o ieșit în poartă cu pletele’n vânt, cu săcurea rădicată: Hai, cărați-vă de-aici! Unu să nu intre, că-i fă­râm!“ „Oamenii s’o tras înapoi și și-o făcut cruce, și s’o ui­tat ca la panoramă cum arde casa lui Iordache Bandur. In spatele casei erau niște strujăni. S’o aprins ș’aceia. De la ei, s’o aprins și garda. Și când o venit firieea acasă, o gă­sit numa ceauna și ulcelele. Că Bandur își luase sculele subsuoară și cizmele pe umăr și se dusese — și bun dus a fost. Și până’n ziua de azi nu-1 mai știe nimenea, nici dacă mai trăește, nici dac’o murit... — Și fecioru-său ? — Fecioru-său?... O moștenit de la tătâne-său bătă­ura arsă și năravurile. O trăit o vreme în jos, în ținutu’ Bacău­lui, și ’ntr’un târziu s’o ’ntors în sat și și-o ridicat palatul ista... Ci­că ar fi stat și închis. Unii zic că pentru niște cai, alții c’ar fi făcut moarte de om pentr’o muiere. Da’ de ’n­­trebat nu-1 întreabă nimenea că-i iute la mânie și dintr’o ni­­mica toată îi sare țandura. Și pune mâna pe ce-apucă... (Continuarea în pag. 11-a) rău != ------------------------ de OTILIA CAZIMIR

Next