Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1928 (Anul 9, nr. 378-381)

1928-03-04 / nr. 378

t ANUL IX.­­ No. 3787 LEI EXEMPLARUL ÎN ȚARĂ, 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE DuminicS 4 Martie 1928 =Literar­­­­si Artistic ................. .............................................. ... . U IN 1893 I AL. V. BELDIMAN 1 ® BL~Î3SZ­­­I CONST. Killt 11807-1020 UMBRE Azi umbra m­ea, culcată pe-un tăpșan, A alergat, jucându-se pe drum. Făptura ei, croită ’n vânt și ’n fum Se anina prin vișinii stângaci, Prin scai cu crengi subțiri de filigran, Și se suia pe garduri. Și, cu ea, Simțeam din nou copilăria mea Cum râde printre vineții copaci. * * * Pe strada ce se ’nchide sara, sus, C’un soare vechiu, pe jumătate-apus, Am vrut să plec, în știrea nimănui. Dar umbra mea, ca umbra gândului Pe firele părerilor-de-rău, Și-a ’ntors spre tine drumul de ispită Și s’a culcat cuminte, umilită, Cu capul sprijinit de pragul tău... Când mă trezesc in noapte și mi-i frică Și umbra-mi nu e nicăeri, eu știu Că de-aș aprinde o lumină cât de mică, Mi-ar scoate, din nimic, profilu-i viu. Dar stau cu pumnii strânși și nu aprind Și simt cum furișându-se de mine, Pierduta-mi umbră ’n fiecare noapte vine Să stea plecată peste somnul tău, veghind. * * * Mereu pe drumuri largi, în soare, Îmi port alături umbra călătoare. Tovarăș ostenit și fără glas. Cu umbra mea, cu­ atâta am rămas... Și mă trezesc vorbindu-i blând în șoapte, Simțind că va veni o zi Când, speriată de tăcere și de noapte. Și umbra-mi din trecut m’o părăsi. OTILIA CAZI­MIR Lucruri inedite de și despre Eminescu­ l. in arhiva Reuniunii române d­e cântări din Sibiu Mă întorc dintr’un oraș care cântă. Nu zic: dintr’un oraș care încântă, încântarea e ceva subiectiv. Și cine poate spune că o cetate în care pașii oame­nilor au cadența domoală, poate într’adevăr încânta pe toți, acuma când nerăbdarea ce ciocotește în cea mai mare parte dintre noi, dă gândurilor un ritm de cas­cadă? Mă întorc, așa­dară, dintr’un oraș care cântă. Acolo Sașii au admirabile asociațiuni de cântări: Mannerchor „Hermania“ (numele german al Sibiului e­ flermannstadt), Männergesangverein, Gesangverein „Ty­­pogr­­i­f­“.„ ■ Gimnaziștii sași — brukenth­aliștii — con­tinuă în acel oraș tradiția serenadelor, iar sărbătoritele dudui apar în cadrul ferestrelor și poftesc, cu glas melo­dios, pe orchestrând la Kräntzchen-ul de a doua zi. In „Reuniunea română de muzică Gh. Dima“, privighitorile Ardealului, ca și gravii turiști cu gâtlejurile cântătoare, cassarii de la „Albina“ și viitorii arhimandriți și asesori consistoriali ascultă de mișcarea nervoasă a baghetei sau a mânii unui diavol de dirigent: profesorul și com­pozitorul N. Oancea. Și, după ceasuri de aprige repetiții, ei vin de-i strâng mâna, și-i spun satisfăcuți: „Ne-ai cătărit bine, meștere!“.. Am ascultat un concert al „sodalilor“ (calfelor), a că­ror reuniune împlinește în curând 60 de ani. Corul alcă­tuit din meseriași, măsari (adică tâmplari), compactoare (legătorese de cârti), lăcătari (ceea ce vrea să zică: lă­cătuși), țiglari (cărămidari) ș. a. m. d., era dirijat de un zugrav: loan Stanciu. Și m’am pomenit și eu la cânte­cul: „Are mama fată mare, fată mare, cu ochi dulci cu gura mică și cu glas de rândunică“, m’am pomenit — zic­e­ strigând cu întreg publicul cărturăresc și necărtură­resc din sală: „Să trăești moalăre!“ (adică, să trăești zugravule!) „Moalăr“ ați înțeles că vine de la nemțescul Mahler. La noi, la „regățeni“, coșarii sânt nn drojdia, dar ceva mai rău: funinginea societății. Poeții le acordă, în versurile lor, cel mult favoarea de a fi păroși ca Esav, și de a scuipa negru și acidulos: Din zbârlite pămătufuri, din frânghii din lungu-i târn Un homar și-arată fața cu un păr pe nasu­ i cârn­acru scuipă cu funingini... Iar în Cântărețul tristeții sale, homarul își manifestă dorința de a fi alb, alb ca laptele, pe dinăuntru măcar, sufletește, dacă nu pe dinafară. Un deziderat în alb ma­jor scos dintr’un violoncel negru. Acolo însă, în orașul despre care vorbesc, homarii cântă. Iar la unul dintr’înșii, la Dimitrie Ursu, am găsit pe pian, (alături de colecția „Deșteptării“ a „Socialismu­lui“, și a revistei „Hoinar”) Oratorul din Paulus al lui Mendelssohn-Bartholdy și Requiem­ul lui Cherubini­. Se înțelege că într’un asemenea oraș, când cauți ceva de și despre Eminescu, trebue să cauți la cântăreți. O, nu la cântăreți ca cei de pe la noi cami elegia „O, mamă, dulce mamă...“ au transformat-o în­tr’o romanță faburiană, unde scripca neagră ține locul „criptei negre“ și la cami emistihul: „Când voi muri, iubito!“ a devenit: „Când voi muri, fetițo!“ (bine că nu spun: „Când voi muri, gagico!). * * st Și am găsit în arhiva Reuniunii române de muzică „Gheorghe Dima“ din Sibiu (odinioară: Reuniunea ro­mână de cântări din Sibiiu) lucruri nouă de și despre E­­minescu. Întâi, am dat de Spiritele negurii. Iată-le: Tot mai sus plutim cu gândul, Cercul nostru în­tinzându-1, Din adâncele ponoare, Pan’ la culmile ’n ninsoare, Ca un fum. Dintre brazi eșim ca visuri ' _____. _______rvA 1«-( •*• rv-î nlklt.«.«,! '_______' ' _____ '• j____ ' -l 1 JTUVȘjUU UUiOUU. Nu trezim din somn pe munte — Trist copil, cu griji pe frunte. Dormi acum! Dormi, cum doarme ’ntreaga fire! Când nălucile’n plutire Duc, pe lumea întristată, Boarea morții înghețată. Plâng în drum! Din manuscrisele Academiei Române (B. A. R. No. 2253, filele 119—120, 124—125, 125 a—134, 139, 141—144) cunoșteam varianta acestui zdor al duhurilor negurei. Tot mai sus, mai sus plutim noi, Cercuri albe tot lărgim noi, Din adânci spărturi de munte, Pân’la vârf de stânci cărunte Crește­ un fum, Ca de brazi frumoase visuri, Noi plutim pe largi abisuri Nu stârnim din somn pe munte, Om mâhnit cu griji pe frunte, Dormi acum, Dormi pe când un șir de duhuri* Pribegește prin văzduhuri; Ele plâng. Prin lumea moartă Al peiru­ suflet poartă Și-i fac drum, îmi aminteam de o încercare și mai veche. Tot mai sus, mai sus ni-i drumul Tot în cercuri lărgim fumul Din a munților spărture Pân’să urci pe stânce sure Ca un fum. Ale brazilor dulci visuri, Noi plutim pe largi abisuri Nu stârnim din somn pe munte — Uită-n’tale doruri crunte! Dormi acum! Dormi și tu când prin văzduhuri Pribegește­ un șir de duhuri Ele trec, și’n lumea moartă Răsuflarea morții poartă Și-i fac drum. Odată descoperite stanțele cerului negurilor, din care versiunea sibiiană îmi pare mai deplin închegată — mai eminesciană — nădejdea mea de a găsi restul poemului dramatic prindea tărie mai multă. Și nu m’am înșelat. Dar cum am ajuns la reconstituirea și descifrarea sutelor de versuri cari alcătuesc „Vârful cu dor, bala­dă românească pentru soli, cor și orchestră, textul de F. de Saroc, traducere de M. Eminescu“ (și care s-a jucat la Sibiu pentru prima oară „în sala edificiului reuniunei germane de cântări, Pământul mic No. 1“, în 18/30 No­iembrie 1879); acest lucru se va afla din capitolul im­e­­diat­ următor. BARBU LAZAREANU Leon ViorescU Desen G. Brisgand PLOAIA Trenul curier ieșise din stația Pașcani, pe linia care mer­gea spre Bacău și se­ oprea la ultima haltă de lângă front. Din pământ până sub bolta cenușie, crescuse noaptea, munte de tăceri, rotund și singur, cu stele rare alergând prin codri de neguri. Un vițet sfredelea temelia muntelui, ducea după d miriapodul negru. Furnicarele gărilor se nă­pusteau asupra lui, acoperindu-i cu o crustă de căciuli și mantale. Fețe omenești se arătau la­­ incheetura vagoanelor și pe acoperiș, mici, ascuțite, osificate,­lucind ca niște solzi. Rând pe rând, lumânările aprinse la plecarea din Iași se sfârșiseră în bălți fierbinți și cleioase, pe care­­ licuriciul fitilului se abătuse în convulsii de­­ reptilă minusculă, până când pierise ucis cu sab­ia unei baionete. Alte lumini, înfipte în guri de butelii, se prăbușiseră încet, tot mai palide, cu flacăra suptă spre fundul sticlei. Un singur compartiment nu fusese copleșit de întuneric. Odinioară, canapelele de pluș roșu, acoperite cu dantele, (■)Um­bau moșieri bine hrăniți, doamne distinse, înfășurate din voa­luri iurigî pe călătorie, deputați cu ghiozdanes și ambiții m­a­­nisteriale. Acum, canapelele ajunseseră bănci din ostrețe de brad, ferestrele fuseseră înfundate cu scânduri, un singur pătrat mai rămăsese de sticlă. Ușa era baricadată. Călătorii de pe culoar dormeau în picioare, îngropați până la brâu in mormanul de bagaj, înăun­tru, deoparte și de alta, stau câte cinci oameni. Intre ei, lungit pe lăzile de campanie, era cel din urmă venit. Flacăra lumânării înfiptă pe mărginea ferestrei, se con­tracta, apoi țâșnea dintr’o șuviță dreaptă, izvor care vărsa în bazinul dimprejur, la răstimpuri tăiate de suflări negre, lumina, portocalie, tremurătoare. Oamenii, ședeau lipiți strâns unul de altul, alcătuiau o singură massă pe fiecare bancă, îmbrăcămintea îi împărțea vag în câte cinci fâșii de postav mai sur, sau mai albastru. Capetele nu se deosebeau unul de altul, erau chipuri de camarazi care se întorc pe front. Su­fletul le căzuse în adâncuri și lăsase o simplă suprafață accidentată: gură, nas, obraji, pleoape. Unda șovăitoare a lu­minii trecea peste fețe și se retrăgea poleînd și rozând, cum golește și roade apa măștile de piatră săpate într-un dig. Nu vorbea nimeni. Așteptau nemișcați, cu mantle pe genunchi, cu gulerul mantalei ridicat. Lumânarea scădea; ba­gheta albă nu mai era decât un disc subțire. Flacăra se zbatea, cerea ajutor, țipa prelung. Apoi deodată se vărsă în șirone de lacrimi și amuți într’o ultimă pâlpâire vânătă. Era întuneric, începu să se audă lămurit țăcănitul roților și bătăile de bocanci ale celor de pe acoperiș. — Mai are cineva o lumânare? — Nu sunt nici chibrituri. Cel întins pe lăzile de campanie se întoarse de câteva ori pe-o parte și pe alta, își pipăia intri ascuns buzunarele. Știa că i-a mai rămas o lumânare și o cutie de chibrituri. ^ ...... «x .,x viuiu »c­ii­taiaTil­iu v­ui­­­iu ucucicuoi, viu ou opuiiu v­ie vci, dar se răspândi și se strânse deodată, amorțit ca gângarea în fața primejdiei. Noaptea privea prin ochiul pătrat de sticlă. Nourii se de STEJAR IONESCU destrămau. Peste câmpuri,­­firele de telegraf veneau în goană, se apropiau,­ începeau să fugă alături cu trenul. Luna se ridică de sub orizont și se așeză pe sârme. In mers, ovalul de sidef trecea de pe o linie pe alta, de jos sus și iarăși jos, solfegiind melopeia roților. Deasupra larma crescu. Soldații coborau de pe acoperiș, tropăiau­ și izbeau cu armele în tabla muiată și răgușită ca un carton. Peste capetele celor din compartiment se­ vărsă aer rece, începu să curgă după ceafă pe șira spinării. Un călător tuși gros și se mișcă. Pe rând, toți tresăririi, tușită, căutară cu mânile prin întuneric. — Vine de sus. —­ Au plecat bieții și-au lăsat gaura destupată. Pe tavan, în locul unde fusese globul rotund al lămpii, se ivise o pată fumurie de cer și o stea ca un mic spin de aur. Acele ei străbătură­­ prin ochii sticloși, și se­­ înfipseră în cele unsprezece inimi de sub mantalele înghesuite. O clipă lungă, ca un strigăt pierdut in depărtare... Acoperișul trosni din nou, călcat, lovit, se urcau alțî soldați. Și pata de cer se acoperi. — Bine, băete! răsună in compartiment, ca o comandă. Trenul porni. La geam se îngrămădeau umbre, șu erau crengi goale ca bicele, trecea o pădure. Apoi nota lunii își reluă solfegiul pe nervii nopții. Zorile se apropiau. Somnul apăsa creerul îmbătat, do­bora trupul, legându-i greutăți de plumb la toate încheeturile. Viața amorțise ș­i în­­ tiparele ei pustiite, abia pluteau ici și colo­alge de vis. ...Un răpăit prelung. Un țipăt. Fusese un pod? In compartiment se vărsă ca o pală de ploae. Curseră șirone catifelate și calde. Mai picurară o vreme, fără sgomot, boabe negre și sărate. Pe fețele celor adormiți se târau vietăți șerpuitoare, umblau pe pleoape, lunecau pe tâmple, se pier­deau între rădăcinile părului. Ochiul pătrat albise. Dimineața, oprită de scândurile o­­pace, întindea spre plafon, încet, dureros, o mână sfâșiată, de lumină. Elevul-plutonier, un copilandru pe fața căruia nu se săpase încă nici o cută, dormise sprijinit de umărul vecinului necu­noscut. Meditase prin întuneric la întâmplările trăite într-un timp așa de scurt și în soarta care-l aștepta acolo unde era trimis. Somnul venise ca un uriaș de treabă și făcuse abur tot acest coșmar... E acasă, stă sprijinit de gardul înalt al grădinii. Acolo se întâlnește totdeauna din întâmplare cu ViM, verișoara și dragostea lui. Viki nu vine. E supărată, îl so­cotește un copil. Trebue să-i arate înălțimea simțirii, ta­lentul și forța lui. Ia vioara, o ține strâns lângă obraz și trage cu arcușul. Melodia e dumnezeiască. Se simte genial și parcă 1 J.J Continuare în pagina 11a

Next