Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1928 (Anul 9, nr. 378-381)

1928-03-11 / nr. 379

„AUfoViertUL. I. al aRAB Și Lucruri Inedite­cte și despre Eminecu 2. Ceva despre soarta bia­ bsMB a grafilor... Cercetătorii literari nu fac bine când caută să-și as­cundă înfrângerile și când nu'și mărturisesc cel puțin gafele. N’am însă dojeni de împărțit acelora cari dau drept mari izbânzi micile lor cuceriri literare. Trâmbițeze­ și-le cum vor și cât vor! Căci, la orice dobândire pe tărâmul istorico-bibliografic, se ajunge cu strădanii asupra de măsură“. Am avut dovada lucrului acestuia și cu prilejul des­coperirii variantei definitive a „Vârfului cu dor, cor mixt de Zdislaw Lubicz, text de F. de Sazoc, traducerea ro­mânească de M. Eminescu”. Pornisem in căutarea altor lucruri. Căutam lămuriri depline asupra învățăcelului Eminovici G. Mihail, pe ca­re un testimoniu școlar il arată ca elev în clasa I H a­gim- 1­1) Vezi: Ioan Slavici: „Eminescu și Ardelenii’" în „Tribuna’ lui Aurel P. Barcianu, Arad, anul XIII, No. 129; — N. Zaharia: Mihail Eminescu, Viața și opera lui, Ediția II, București, Socec, 1923, p. 35; — Ramiro Ortiz: Mihail Eminescu, Poesie, prima versione italiana dal testo rumeno, con itroduzione C note. G. C. Sanzgm e di lore* Firenze, sp. XVI , naziului din Sibiu și care pare să fi trecut acolo, și cla­sa IV ca extern 1). Căutam și amănunte privitoare la adolescentul hoi­nar care întovărășise trupa lui Mihail Pascaly în 1865 la Sibiu,—adolescentul „cu niște ochi espresivi, vorbitori, și tot odată misterioși... ochi din cei mai periculoși pen­tru inimile neesperte de fete, iar pentru femeile esperte erau ochii dorului“ 2). Și am dat peste un izvor de prețioase informațiuni pentru istoria culturală a vremii: am făcut cunoștință cu un prieten și coleg al lui Ieronim Gh. Baritz, cu asesorul consistorial Matei Voileanu, om de aproape 77 de ani, vârstă pe care azi ar fi avut-o Eminescu (dacă boala, munca istovitoare, excesele și piatra svârlită de Petre Poenaru nu l’ar fi răpus in 1889). Convorbirea cu acest moșneag cult și cu o tinere de minte uimitoare nua pus pe urmele a nenumărate lucruri din domeniul muzicei și al literaturei românești. Mulțumită întâilor lui indicații și unei lucrări pe care a scos-o „din incidentul împlinirei a 25 de ani a existen­ței și activității reuniunii de muzică“, — cotrobăirea mea prin arhiva acestei instituțiuni m’a dus la găsirea unor lucruri necunoscute și deci neînregistrate de către bio-bibliografii de până acum ai lui Eminescu. Am aflat în primul rând, următoarele „compozițiuni muzicale la poezii de Eminescu“: 1. Dorința („Vino’n codru la isvorul — care tremură pe prund”) muzică de Hans Huber, cântată la concertul de Duminecă 10/22 Mai, dat de Reuniunea din Sibiu, în sala de la Musikverein și reluată „cu binevoitorul con­curs al pianistului Domnul Iulius Schaeffer, în seara de 30 Mai/11 Iunie 1890“ odată cu inșîră-te, mărgărite a lui V. Alecsandri, pus pe muzică tot de Huber. 2. „De ce nu-mi vii?“ pentru o voce de Gh. Dima.­ 3. „Somnoroase păsărele“, pentru o voce de Gh. Dima. 4. „Și dacă ramuri bat în geam“, pentru o voce, de Gh. Dima 3­. De vreme ce însă, în fruntea acestui capitol amintesc truda și pățaniile cercetătorilor, țin să fac următoarea destăinuire care privește chipul in care am reconstituit din fărămituri balada „Vârful cu dor“. Am muncit disperat în biroul „Reuniunii române de muzică Gh. Dima“ din strada General Moșoi No. 2, în timp ce în sala de concerte corul făcea splendide repe­tiții. Dar eu nu mă lăsam ademenit. Ci scoteam din cutia XIX a arhivei partițiunea „Vârfului cu dor”. Cercetam ze­cile de caete pe toate fetele. Nu numai cele rezervate vo­cilor, dar și cele pentru orchestră. Nu știu cine’mi vârâ­­se’n cap că orchestranții notează și ei parte din libret, că ciulesc urechile la ce se „vorbește” (adică se cântă din gură) pe scenă, ca să știe de unde să înceapă ori să reînceapă fără a mai fi atenți la bagheta maestrului-diri­­j 3 L Filip« gent. Drept aceea, ca să nu pierd nici un cuvinte­ din „Vârful cu dor“ am examinat și notele orchestranților transcriind de, printre­ portative și de pe margini toate vo­cabulele pe cari le știam că nu fac parte din dicționarul muzical. Dacă enumerarea nu v’ar speria v’ași spune că am urmărit cu deamănuntul notele și printre­ notele re­zervate următoarelor instrumente: Clarinetto 1-mo B, Cla­­rinetto 2-do A, fagott 1-mo, fagott 2-do, Corno 1-mo in F, corno 2-do in F, corno 3-t­o in F, corno 4-to in F... Mai sânt și mai sânt! Și după ce—cu multă băgare de seamă și... ingeniozi­tate! — am reconstituit întreg poemul dramatic, o nouă descoperire m­’a făcut să văd că am lucrat aproape în zadar. Prin bunăvoința d­-lui Alexe­odor, secretarul Reu­niunii de muzică, am putut răsfoi dosarul imens al Pro­gramelor acestei instituțiuni de la întemeierea ei în 1879. Iar documentele cu o­rele 4 și 44 ale acestui dosar m’au pus față’n față cu următoarele programe: 1. Primul anunța concertul din 18 Noembrie 1879, concert în care după o Mandolinată și Scene de ballet de Beriot, se da­ „Vârful cu dor“, cu următoarea distribuție: Sopran solo Helena baron de Pop. Alt, d-na Ana Moga. Isvorul d-ra Maria Roșea. Tenor I­osif Popescu. Tenor II, Romul Petrie. Bass, Petru Ciora. La pian d-na Minerva Brote 4). 2. Al doilea program pe 6 pagini in-quarto cu text pe câte 3 coloane, dădea vestire concertului Reuniunii organizat pentru seara de 27 Iunie 1895 „cu concursul capelei regimentului de infanterie No. 31 în sala de la Ge­­selschaftshaus“. Și acel program oferea de-a gata întreg libretul „Vârfului cu dor" pentru a cărui descifrare și o­­rânduire pusesem la contribuție atâta muncă și o experi­ență cu jertfe dobândită/ Dar cine e F. de Saroc? Și ce cuprinde balada „Vâr­fului cu dor“? Cum se prezintă versiunile românești ale lui Eminescu (este și una italiană, a lui N. Paganini) față de originalul german? Despre acestea, — în numărul viitor. BARBU LAZAREANU P. S. — In introducerea la această serie de articole (în No. trecut al „Adevĕrului literar și artistic”) s’a cules : Oratorul din în loc de: DIN ORATORIUL (it. Oratorio, piesă muzicală pe o temă religioasă), iar în­ loc de MALER (zugrav) s’arezuit­­.Mahler, cuvânt cu care intrăm în domeniul morăritului nu în cel al za­­veli­. — după cum arată următorul exercițiu ortografic: 4) Trăesc astăzi, dintre interpreții robirilor de căpetenie ale acestei balade, numai Ana Moga și pianista Minerva Brote (soția primului președinte al „Reuniunii de cântări din Sibiu’", Dr. Aurel Brote). Dintre cei cari au alcătuit în 1879 corurile dramei muzicale „Vârful cu dor’ —anume: fetele, flăcăii, păstorii, duhurile ne­gurii­ ale muntelui, cele ale copacilor — mai sunt în viață so­­pranistele : Caliopi Boiu, Maria Cosma și Iustina Roman (astăzi văduva Șerban); altistele: Mana Bologa (văduva lui Gheorghe Dima) și Iosefina Răcuciu; tenorul Matei Voileanu (căruia îi datorez lămuririle acestea) și basiștii Nicolae Borza (astăzi pro­topop în Făgăraș), octogenarul memorandist Dumitru Con­șa (Fotografia e din 1904­) " * nex ■ axJBaaaman Mihail Eminescu Dr. Aurel Brote sub președinția căruia sa reprezentat de către „Reuniunea română de cântări din Sibiu’", In 1879, balada ,,Vârful cu dor , text de F. de Laroc, în traducerea lui Eminescu, Muzică de Lubicz Ana Maya Josif Popescu care a jucat, în 1879, rolul păstorului Ionel din „Vârful cu dor’" (text de F. Laroc, trad. în versuri de Eminescu) (fotografia­t din 1903) Hermann Kirchner unul din primii dirigenți ai „Reuniunii Române de cântări din Sibiu’, Der Müller mahlt, Der­ Maler malt... 2) Vezi: Eminescu de Ieronim G. Barițiu în „Rândunica’" foaie bilunară-beletristică din Sibiu, redigeată și editată de Silvestru Moldovan, anul I, 1894. ( vezi și: N. Zaharia, op. citat pag. 119—120 și Ramiro Ortiz, Poesie, Intro­duzione p. XVII. 3) Bibliografia vastă ce însoțește monografia lui N. Zaharia despre Eminescu menționează în dreptul compozițiilor muzicale cu aceste titluri, numai pe: Băjescu, Gh. Popescu, d-na Băluță 1 £ X Arta­ mută O putem încă numi astfel­ Nouăle invenții care se mun­cesc să unească într’un pas cu precizii de miimi de secundă pelicula proectorului cu învârtitura unui disc sub ac, miș­carea gurilor de pe ecran cu vorba strigată de gramofon, vor mai rămânea câtva timp simple diversiuni în spectacol, întârziere mai degrabă cu folos: începând să vorbească, cinematograful se despoaie imprudent de ceea ce i-a făcut succesul : încurajarea pe care­ o dă lenei universale de a gândi. Chiar titlurile lungi, cu citate, alese din opera filma­tă, regizorii le-au părăsit după trei încercări. Silind de-acum pe eroii de cinema să vorbească tot timpul, ei vor pune mii de piedici spectatorului și libertății lui bine câștigate de a interpreta după plac, sau nici într’un fel, anumite momen­te, vor ridica obiecțiuni și nedumeriri, trezind creerul din­­tr’o tihnă prețioasă. Sau mai degrabă, în semi­întunericul sălii, vom zâmbi atunci și la cinematograf privind pe spectatorii care moție sau întrețin conversații șoptite, întocmai ca acei de pe la conferințe, sau de la teatru în partea celei de a doua ju­mătăți de act. Cu mult înainte de a se muta teatrul în cinematograf, va fi adus cinematograful în triumf la teatru. Nu-i nici măcar un prognostic , faptul s’a și împlinit. La un teatru de seamă din Paris, spectacolul seral, — o piesă de Paul Claudel, „autor rău cunoscut fiindcă e prea mare” — a fost cu dibăcie întregit de o altă piesă filmată. Dacă la Opera din Viena s-a introdus jazz-ul cu oare­­cari protestări, în schimb la Opera din Paris, unde se poate admira luna aceasta, în actul al treilea al „Turnului de foc”, o furtună filmată, nu redată de decoruri, spectacolul are un succes nebun (cum zice Francezul). Cassa e luată cu asalt. — Cântă un tenor celebru astă-seară ? întreabă poate vre­un străin mirat. — Nu știți ? Este cinematograf în actul din urmă. Puntea de trecere spre noua inovație fusese dealtfel a­runcată de câțiva ani, de când regizorii dau atâta importan­ță decorurilor scenei, costumelor, luminilor și altor tobe și surse care zăpăcesc. Spectatorul nu mai trebue ținut timp de trei ceasuri cu ochii ațintiți asupra unei scene sărace în mijlocul căreia actori și actrițe, nici măcar îmbrăcați luxos, l-ar sili să asculte ce spun, din pricină că lipsesc alte atracții. Autorul dramatic începe să fie un element de povară în teatru. Neputându-i suprima cu totul, regizorul din viitor se va servi de subordonați docili, lesne subțiați în mulajul mic și obscur de libretist de muzică sau scenarist de film. * * * Cinematograful a adus și în apropierea noastră, cât i-a fost posibil, pe cele două mari celebrități ale anului 1927 — mai e nevoe să le numim ? — venite amândouă de peste o­­cean și unse glorii în Parisul tuturor entuziasmelor. Lindbergh și Josefina Baker... Oricât de deosebite sunt îndeletnicirile lor, îi unește fenomenul care i-a impus trai­nic deasupra atâtor celebrități de­ o zi. Bravura sportivă a A­­mericanului cu noroc și contorsiunile ritmate ale dansa­toarei negre au venit în cel mai bine ales moment ca să personifice și să justifice aspirațiile și preocupările unei compacte majorități. De aceea, încă nu s’au terminat aclamațiile: nici litera­tura care relatează abundent zborul lui Lindbergh, viața lui Lindbergh (atât de lipsită de fapte bizare sau picante — ce neșansă!), persistă până și modele­ pălării Lindbergh, ace de cravată Lindbergh... In materie de modă, Josefina Baker a adus una mai puțin inofensivă ca un ac de cravată. Trupul ei mlădios și îndrăzneț a lansat pe piața capriciilor pe femeile negrese, nu ca­stele de Music-hall, dar ca femei. Parisul monden a înregistrat săptămânile trecute un bal dat de colonia anti­­leză și guyaneză la care doamnele negresc, toate de bună societate, venite din cochetărie patriotică în costumele țâri­lor natale au fost anturate și sărbătorite de „albii” care luau parte în grupuri mai puțin oficiale decât doritoare să se amuze. Occidentul blazat a mai cunoscut capricii: japoneza­­porțelan fragil, studenta rusă cu dinamită în buzunări, tur­coaica sentimentală ca o pasăre captivă. Mode care au răz­bătut — în acelaș timp cu haina kimono, cu părul retezat pe gât sau cu pălăria­ turban — mai totdeauna pe urmele unui cataclism : război revoluție, cutremur. Moda negre­selor se poate mândri că a fost adusă numai de o fată de 20 de ani, în pași zvârliți de dans și în joc de ochi încru­cișați. ALICE GABRIELESCU ---------wx­—ry:—oo--------­ Anecdote Doamna de Sablé era foarte geloasă pe amantul ei d. de Montmorency, și i-a reproșat cu violență că la un bal, la Londra, a dansat cu femeile cele mai frumoase de la Curte. — Ce-ai fi voit să fac ? întrebă el uimit. — Să dansezi numai cu cele urite ! răspunse ea, or­bită de mânie. Un țăran care fusese la teatru a fost întrebat dacă i-a plăcut. — Plăcut, cum nu. Actorii vorbeau de treburile lor, așa că m’am gândit și eu la ale mele... Nu se știe anul precis când notarul arondismentului Pontoise a îngăduit înmormântarea — cum scrie actul de deces — „a numitului Louis Feignant, mort în vârstă de o lună, fără profesie, celibatar”. Un judecător cu suflet curat, spunea la masă unui bun prieten: „Azi dimineață am condamnat trei inși la moarte. Doi meritau într’adevăr!... Cardinalul Mazarin spunea de președintele Lecoi­­gneux: „E un judecător atât de zelos, încât turbează de ciudă că nu poate condamna amândouă părțile care se află în proces!“. Citiți, azi I LECTURA Ho. 161. Floarea literaturilor străine ANTON CEHOV Old­ LAC III POT Lei 5.— Scrierea complectă. La librari și chioșcan. *

Next