Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1928 (Anul 9, nr. 382-386)

1928-04-01 / nr. 382

ANUL IX. - No.382 mNDfiTOBl. / AL- V- BELD1MAN 1038 1397 FONDATORI! j COMST, MILLE 1097-1920 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE L­iterar Duminică 1 Aprilie 1928 s­i Artistic FONDAT IN 1893 Rapsodii de primăvară Sus, prin crângul adormit, A trecut în taină mare, De cu noapte, risipind Șiruri de mărgăritare Din panere de argint, Stol bălai De îngerași, Cu alai De toporași. Primăvară, cui le dai ? Primăvară, cui le lași ?, Se ’nalță abur moale din grădină. De jos, pornesc furnicile la drum. Acoperișuri veștede ’n lumină Întind spre cer­ogeacuri fără fum. Pe lângă, garduri s’a svântat pământul Si ies gândacii­ Domnului pe zid. L­erestre amorțite se deschid Să intre ’n casă soarele și vântul. De prin balcoane Și coridoare Albe tulpane Fâlfâe’n soare. Ies gospodinele Iuti ca albinele, Părul le flutură, Toate dau zor, Unele mătură, Altele scutură Colbul din pătură Și din covor. Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii. Și-a răsfirat crenguțele ca spinii De frică să nu-i cadă la picioare Din creștet, vălul subțirel de floare. Că s’a trezit așa de dimineață Cu ramuri albe — și se poate spune Că-i pentru ’ntâia oară în viață Când i-se ’ntâmplă­ asemenea minune. Un nor sihastru Și-adună’n poală Argintul tot. Cerul e­ albastru Ca o petală De miozot, tn Soare crud în liliac, Sbor subțire de gândac, Glasuri mici De rândunici, Micșunele și urzici... Primăvară, din ce rai Nevisat de pământeni, Vii cu mândrul tău alai Peste crânguri și poeni ?, Pogorîtă pe pământ In mătăsuri lungi de vânt, Lași în urmă, pe câmpii, Galbeni vii De păpădii, Bălți albastre și ’nsorite De omăt topit abia, Și pe dealuri mucezite Alături de catifea... Și pornești departe’n sus, După iarna ce s’a dus, După trenu­l de ninsori Așternută pe colini. Drumuri nalte de cocori Călăuzii cei străini, Iți îndreaptă, an cu an, r*n lor» 1lino*Q cî tdlîd­i Spre ținutul diafan Al câmpiilor de­ argint. Iar acolo te oprești Și doar pasul tău ușor In omăt strălucitor, Lasă urme viorii De conduri împărătești Peste albele stihii... Primăvară, unde ești ? G. TOPIRCEANU Centenarul lui It­sen La 15 Martie curent s’a sărbătorit centenarul lui Ibsen la Oslo, printr’o expoziție ,,Ibsen“ în Biblioteca Universi­tății. Pe lângă nenumăratele portrete ale lui Ibsen, din cea mai fragedă copilărie până la masca luată pe patul de moarte, figurează și un teatru în miniatură reprezentând scena și decorurile așa cum erau când s’au reprezentat piesele lui Ibsen pentru întâia oară. Dar cel mai mare interes al acestei expoziții sunt cele douăsprezece pânze pictate de Ibsen. Ibsen se revelează în ele ca un desenator de mare putere și finețe, cu ade­vărate însușiri de picior. De exemplu, dacă tatăl său nu s-ar fi ruinat, este sigur că Ibsen ar fi făcut pictură pentru care arăta mare înclinare și un deosebit talent din copilărie. Sunt de asemenea expuse, după cum se poate închipui, toate edițiile operelor lui Ibsen, de la cele dintâi pân­ă la cele din urmă, în limba Norvegiană și în limbile străine în care au apărut, precum și toate operele în care s’a vor­bit despre Ibsen și operele sale, scrisorile și ilustrațiile relative la persoana, viața și operele marelui dramaturg. Celebrarea lui Ibsen la Oslo a început la 14 Martie cu reprezentarea piesei „Brand“, după care se vor reprezenta „Strigoii“, „Rața sălbatică“, „Un dușman al poporului“ și „Rosmersholm” la teatrul National Norvegian și la toate teatrele particulare din Oslo și Bergen. In acest oraș, unde Ibsen a trăit multă vreme și a fost și regizorul unui tea­tru, se va reprezenta una din piesele sale cu decorurile și costumele cu care s’a jucat întâia oară în 1856. E curios că „Brand“ a cărei reprezentație va fi sem­nalul cu care începe comemorarea lui Ibsen și care a con­tribuit la faima lui universală când a apărut și a fost pre­miată cu premiul național oficial, nu s-a reprezentat decât după douăzeci de ani după ce a fost scrisă și atunci numai în fragmente. Ibsen avea părerea că „Brand“ e o piesă care nu poate fi jucată, ci numai citită și a fost surprins de succesul ei pe scenă. Se pare că el a conceput-o în tim­pul unei excursii pe munți, căci era, în tinerețe, un turist pasionat, în timpul unui viscol grozav care l’a prins în munții din Vestul Norvegiei. A scris’o apoi, într’o dulce și caldă vară în Italia, 1865, cu gândul hotărât de a nu o reprezenta niciodată pe scenă. In Anglia comemorarea lui Ibsen va fi grandioasă. Centenarul a fost organizat de Mr. Grey și Miss Sybill Arundale. S-a hotărât reprezentarea în trei matineuri a pieselor „Un dușman al poporului“, „Rața sălbatică“ și „Strigoii“ pe scena teatrului Wyndham sub patronajul ministrului Norvegiei, în zilele de 26, 27 și 30 Martie. Din inițiativa organizatorilor, piese de Ibsen au fost puse în repetiție în teatrele multor orașe din Anglia încă din Septembrie și comemorarea marelui Norvegian va fi aproape tot atât de strălucită în această țară ca și în Norvegia, patria lui. Pe lângă aceasta s-au organizat conferințe asupra o­­perii și vieții sale de către Liga dramei britanice și sub patronajul ministrului Norvegiei la Royal Society of Arts. Conferențiari au fost desemnați : George Bernard Shaw „Ibsen and After“ ; Mr. Desmond Mac Carty : „Ibsen the Dramatist“, iar Miss Elisabeth Robins : „Ibsen and the Actress“. Apoi se vor ținea trei lecții la London University College,­­ iar în Mai, tot sub patronajul Universității, o serie de conferințe în zilele de 10, 15 și 17 Mai de către profesorul Haldane Hoht de la Universitatea din Oslo „The Genius of Ibsen“, „The Crisis in Ibsen’s Life and Thought” și „Ibsen and Norway“. Bine­înțeles vor fi și două banchete, dintre care unul al Clubului P. E. N. organizat de Mrs. Dawson-Scott și Mr. Hermann Duld. — /. ^ Gânduri Pictorul trebue să picteze în singurătate. Leonardo da Vinci Ceiace vorbim — trebue închinat prezentului, momen­tului; ceiace scrim — trebue închinat viitorului, posterității. Goethe Vreau să fiu singur. Erasme Nu e de ajuns să te depărtezi de voil­g; trebue să în­lături și toate ideile tale care sunt înrudite cu vulgul. Montaigne Adevărații mizantropi îi găsești nu in chilie, departe de lume, ci în mijlocul oamenilor, frământați pururea de pasiuni. Leopardi Sf. Dimitrescu Tovarășii de viată Personalitatea lui Henrik Ibsen După ce gloria încununase cariera frământată lui Ibsen, scriitorul norvegian exclamă între scrisoare­a adresată prietenului și sfătuitorului său Georg Brandes: „Pentru mine, libertatea este prima condiție a vieții“. O­­dinioară în „Stâlpii Societății“, Ibsen accentuase toată gravitatea pe care o atribuia ideii acesteia, su­gerând Lenei exclamația finală: „libertatea și adevărul, iată stâl­pii societății“. Ne putem închipui cu ușurință dezamăgi­­rea unui asemenea suflet, sortit să se desvolte în atmos­fera comprimată a unor orășele de provincie, unde men­talitatea apăsătoare a nevoilor de fiecare zi și preocu­pările mărunte, întunecă flacăra plăpândă a idealurilor timide. Cehov a descris cu toată puterea realismului său sobru, influența nefastă,pe care mediul micilor orașe­ o exercită asupra formațiunii spiritelor. Dramaturgul nor­vegian a făcut să culmineze în Dușmanul poporului sati­ra împotriva moravurilor coborâte și a conștiințelor în­covoiate, care determinaseră desgustul său­ pentru pro­vincia norvegiană, excomunicarea și plecarea sa grăbită spre sudul Europei. „Am fost excomunicat“, — spune el în scrisoarea către A. P. Hansen,— „aveam pe toată lumea împotriva mea. A fi părăsit de toți, a nu cunoaște, în afara­ căminu­lui tău, pe nici un om care să aibă încredere în­ tine, vei înțelege că trebuia să nască o stare mintală favorabilă concepției din Pretendenții la coroană“. Ca mulți scriitori de seamă ai Rusiei, Ibsen nu con­funda libertățile politice cu libertatea de gândire. Dim­potrivă, nu odată în scrisorile adresate prietenilor săi, își exprimă­ disprețul pentru libertățile politice, cari in­spiră oratoria ușoară și goală a mediocrității. Intr’o scri­soare din 1872 către Brandes, el afirmă, după câteva con­siderații defavorabile presei liberale, că „un guvernă­mânt absolut e cel mai favorabil libertății­­ de gândire“. In repetate rânduri scritorul norvegian nu pierde prile­jul de a reînoi disprețul său pentru preferințele și aspi­rațiile mulțimii. Brandes explică antropofobia lui Ibsen prin adversi­tatea­­ pe care o inspirau acestuia succesele populare ale lui Björnstierne Björnson. Ciuda împotriva acestui prie­ten și protector, al tinereții sale, a cărui generozitate stârnise un­­ timp laude ditirambice sub pana lui Ibsen, a servit acestuia stimulentul creațiunii și a aprins, de mul­te ori, flacăra geniului său. Crespondența cu prieteni, publicată în urma morții sale, revelează pe un Ibsen, avid de laude și de distinc­­tiuni, orgolios, supărat peste măsură împotriva unor cri­tici cari nu-i recunosc meritele, amenințător în clipe de nemulțumire, plecat și prevenitor când interesul mate­rial i-o dictează, versatil în sentimente și mânat de ad­versitate față de aceiași oameni a căror apropiere o cau­tă a doua zi. Ea revelează insă și spiritul său neînfrânt, voința fermă ce-i călăuzește, alternările de speranță și de desnădejde în destinele sale și triumful preocupărilor morale asupra chinuitoarelor griji materiale. Sbuciumul personalității sale e vizibil în toată opera dramatică a scriitorului novegian. De la Brand la Peer Gynt, de la Comedia iubirii la Som­es constructorul și la Rața sălbatecă, de la Strigoii la Casa de păpuși și la John Gabriel Borkman, toate piesele dau impresia emanării dintr’un spirit vast, complex și puternic, dar care impri­mă tuturor lucrărilor nota individualității sale unice. Dra­maturgul norvegian scria, de altfel, de la Roma lui Björ­nstierne Björnson, că sculpturii antice îi lipsește marca personalității artistului creator, și lipsa acestui „indivi­dual“ îl face să nu guste pe deplin frumusețile ei. Dar sculptura Greciei și Romei antice e tocmai armonia care se confundă cu natura! Pe când tendința­ clasicismului antic e de a contopi opera cu viziunea naturii până la depersonalizarea ar­tistului pentru gloria creației, ibsenismul înseamnă natu­ra întoarsă spre sufletul artistului și elaborată, apoi, prin concepția, imaginația și ideile lui proprii, ca să realizeze un colorit mai puternic și o oarecare exagerare, necesa­re spre a demonstra mai bine triumful naturii împotriva deformărilor ei artificiale. Viața profund interioară pe care a dus-o Ibsen de­parte de țara și de legăturile cu, ai săi, a favorizat acea­stă concepție. Scriitorul norvegian a putut să plece con­stant urechea către adâncurile neexplorate ale sufletu­lui, spre a auzi, în liniștea izolării, murmurul intens al glasurilor lăuntrice. Ca să menție neturburat contactul cu profunzimile conștiinței sale, Ibsen s’a lăsat dominat de o voință neînfrântă,— voința pe care a preamărit-o în Brand, — și de „sfântul egoism“ pe care-l predica lui Brandes," izolându-se cu asprime și închizând ochii la as­pectul lumii exterioare, spre a o retrăi în imaginație cu trăsăturile mărite, deformate, amenințătoare. De câte ori­­,sfântul egoism“ tresărea la viziunea primejdiilor, exa­gerate de propria lui imaginație; spiritul său robust reac­ționa aruncând săgeți doborâtoare împotriva viciului moral al societății înconjurătoare. Ibsen cerea omului un crez care să-i umple viața, așa cum convingerile și aspirațiile lui i-au zbuciumat în­continuu personalitatea creatoare. Simpatia lui­ întreagă o îndrepta spre cei­­ porniți pe cărarea unor idealuri înăl­țate deasupra posibilităților comune de realizare, și la­crima compasiunii sale luneca spre cei căzuți, ca Brand, în lupta zdrobitoare cu destinul. Ibsen ura compromisul cu realitatea, măsurarea aspirațiilor după puterea de realizare. „Nenorocire“, — spune eroina din Doamna înger din Oestraat, — „acelui care a primit o mare vocație și care nu are tăria să o împlinească... Acelui care e ales spre a fi instrumentul cerului, nu-i e îngăduit să aibă nimic scump, —nici soție, nici copil, nici relații, nici cămin și acesta e blestemul celui care a fost ales spre a săvârși o operă mare“. Acest blestem l-a simțit Ibsen planând asupra destinului său și a căutat să-și ofelească sufletul, spre a-și­ realiza menirea. El a simțit cât de mediocră e fericirea celor măsurați în dorinți și în expansiuni, cu sufletul închis suggestiei idealurilor generoase, și a pre­ferat infinit voluptatea frământării aspirațiilor în lupta desnădăjduită contra imposibilului, senzației dezolante a avânturilor înăbușite și trivializate. In Rosmersholm, Ibsen aruncă săgețile satirei împo­triva lașității voinții și gândirii celorlalți, prin cuvintele pe care Brendel le adresează lui Rosmer: „Peter Mor­­tensgaard poate tot ce vrea... Și asta pentru că nu vrea niciodată decât ceea ce poate. El e capabil să trăiască fără nici un ideal. Și în aceasta constă secretul oricărei acțiuni și al oricărei isbânzi“. Aceste două concepții contrare de viață, le-a sinte­tizat dramaturgul norvegian, cu toată strălucirea, în ce­ ; Continuare în pagina 11-a

Next