Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1928 (Anul 9, nr. 391-394)

1928-06-03 / nr. 391

1 ANUL IX. - No. 391 Adevărul ■m­niTADii I AL. V. BELDIMAN IMBRTMI FONDATORII 1 CONST. MINLE 1887 -1-1030 Duminica 3 iunie 1928 Literar si Artistic FONDAT IN 1893 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE NEBUNUL Amintiri din Casa Morților în temnița noastră vocifera un nebun fără vârstă, Iancu. El ar fi putut să aibă 55 de ani, 40 de ani, 35, în­dreptățind și numele de Unchiaș și titlul de Nea, ce i se da, deopotrivă, de către deținuți. »Viersul lui trăgănat, în cămașa cu poale largi, încinsă peste ismene cu catarama unei curele, se adapta la toate vârstele deopotrivă, ca un fluier sau ca un briceag. Tot așa vocea lui obicinuit do­­moală, răgușită și monotonă, care exprima puținele idei întârziate în mintea lui neutră și uniformă. Iancu pășea prin pietrele temniței, cu capul povârnit sub povara unei preocupări misterioase care i-l îngreuia ca o mitră de piatră. Când îi zăreai figura ridicată brusc din pământ, masca lui era când senină când întărîtată. Dul­ceața privirii îl făcea să semene uneori cu nevinovăția în­gerilor abstracți din icoanele de zmalț, vândute scump de bijutierii aristocrați pentru a se strecura pe un lanț de aur subțire, în sus și în jos, între sânii unei logodnice latifun­diare. Atunci un zâmbet plutea pe fata lui înfrumusețată, ca o nuanță iscată din nimic în zorii zilei pe pâlnia diafană a unei­ flori de torea.. Alte­ori, el scula din pământul negru, cu o încetineală hotărîtă și agresivă, asupra trecătorului, o privire dârză de­­ taur cu coarnele scurte. Seara, Moș Iancu putea să pară bunicul lui Iancu cel de dimineață. Doi oameni deo­potrivă de tari se luptau în colivia lui cu zăbrele groase in­vizibile și când zgomotul în interior era mai mare, se în­tâmpla ca adversarii încă erau­ să se prăvălească odată cu bietul trup neputincios și strâmt, în care își disputau în­tâietatea. Prins de convulsiuni uriașe, ca un vapor, în care marea și talazele ei ar fi călătorit pe dinlăuntru, Iancu se frământa furtunos în țărînă. Câțiva deținuți îi imobilizau brațele și picioarele cu brîele lor roșii, unul îl lua la spinare ca pe o albie și pornea cu el la spital, unde-l așezau legat în patul pardosit cu scânduri și învelit cu o pătură cenușie ruptă. Pe figura nebunului, turburată până în mocirlele a­­dânci, ale sufletului, se ivea atunci tinerețea redeșteptată a ochilor ca ’ntru’un mărgăritar și ca ’n pupila galbenă a florilor de mușețel printre genele virginale, întocmite cu spițe albe în vârful unui fir. Surîsul i se evapora pe buze, fraged, ca o ceată alburie, întârziată cu greerii, la revăr­sat, pe un lan de grâu somnoros. Mă apropiam de patul lui cu o tiga­re aprinsă, pe care lapca o lua din mâna mea, mulțumind cu­­ o închidere de consimțire a pleoapelor, cu o expresie discretă de suveran indulgent. "Mă apropiam și mai mult de el, cu nevoia de a descifra în amălurile obscure ale sufletului său, o potecă de­ orientare către viața lui trecută, dar Iancu nebunul tre­cea pe dinaintea mea ca un drum, însoțit de­ 2­ gropi, lungi pe marginile lui, ca un drum care nici nu începe nici nu are sfârșit, făcând din satul prin fața căruia stă, fără să se miște și fără să știe nici el, înconjurul lumii. Pe visul lui Iancu aș fi putut umbla și merge zile, săptămâni și ani și nu aș fi ajuns niciodată. In ceasurile de luciditate vorbea de niște copii ai lui, care nu veneau să-l vadă la temniță, întristat. Avusese copii ? nu avea copii ? aveau copiii în mintea lui o semni­­fi­care nebănuită ? Când stăruiam să-și ducă gândul până la un capăt, Iancu se întorcea deodată întreg, ca o foaie de carte, cu pagina tipărită într’altfel și spiritul lui urma un angrenaj deosebit, ca o roată dințată de mașină, care se apucă să se învârtească de-a’ndaratele fără pricină evi­dentă sau ca o curea de transmisiune alunecată de pe șai­be. Lumea lui era orânduită uneori cu simplicitatea unei mese la care gesticulau câteva păpuși. Pușcăria era pentru el o mănăstire din care trebuia să fugă, nu însă complo­tând împotriva starețului și consistoriului, ci pe fată. El aștepta mereu o trăsură, pe care nu i-o trimiteau la timp caiafele și cațaveriile, dușmanii și muierile , spiona intră­rile, analiza zgomotele ce veneau din afară, cu pălăria în cap, cu un fost geamantan gol în mână, plin cu borderouri închipuite. In temniță ședeau și împărații, care și ei tre­buiau să plece : de ce ședeau ? de ce aveau să plece ? îm­părații erau deținuții politici, care vorbeau cu el împără­tește. La poarta temniții, undeva, ședea Mitropolitul. Intr’o zi, în spital, alături de patul nebunului muri un pușcăriaș bătrân, sfârșit de cufuțeală. Din pântecul aceluia, moale și zbârcit ca un ciorap, se scurgea în valuri acre, liniștite și continui, zeama sârgelui, ca dintr’un urcior răs­turnat, sucurile tainice ale vieții, și ele s’au scurs și s’au strecurat până ce lutul scorojit de veghere al bătrânului a rămas gol, fără căldură, fără suflet, fără suferință. Pe Iancu agonia calmă, de șipot, a vecinului l-a interesat, fără să înțeleagă. Asupra morții Iancu nu mai avea nici o concepție și între morți și vii el făcea aceeaș confuzie ca între deținuți, împărați, caiafe și mitropoliți. El părăsi chiuind sala spitalului, urmat de toți ochii bolnavilor, tero­rizați de moartea din patul bătrânului cu furit. Palizi, slabi de neîngrijire, ei își dădeau seama, în paturile lor de scân­duri, că sunt de două ori prizonierii morții, în pușcărie și în spital și li se părea că moartea acolo e mai sigură și mai adâncă, mai ineluctabilă și mai matematic fatală decât în tot restul lumii, păziți de acelaș om care îi pune și să scuipe și care î­mpiedică și să fugă, dacă i-ar ținea pi­cioarele, și­ care­ îi și duce, odată morți, la spinare, fluierînd pe treptele, deja beciul cadavrelor, pardosit cu ci­ment, un cântec de dragoste și de amintiri. De jos, din beci, îi ia furgonul, care vine de două ori pe săptămână, ca rudele de-acasă. Un deținut, un condamnat, învie până în ultima se­cundă a timpului lui întreg, în nădejdea, de care a voit să-l despartă societatea prin gestul legal al unui tribunal ne­păsător și sceptic. Odată silit să se instaleze în spital, spa­țiul i se strânge ca un elastic întins, scăpat din întinderea lui, câmpul pe care îl alergau visurile se mărginește, lu­mea e ’n patul lui, asistat de patru păreți mari, spoiți cu var. Omul se face mic și pornește de-a bușile, pe brânci, pe de-asupra unui precipiu­ haotic, de-a lungul unei scân­duri lungi, încovoiate, înguste, îngrozit de adâncimile ne­gre,­­ care trebuie să nu se prăvale. Mirosul de petrol și de fenola­ spitalului e ca un preludiu olfactiv al mormân­tului. Prin­ ferestrele mari are spitalului se zărește cimitirul pe spinarea măgurii, de peste drumuri, plantat cu cruci, vegetație bizară de pustietate. Toată viața hoțului bolnav se strânge la un pumn de musculițe, care zboară nevăzute de­ privirea sentinelă din turnuri și de paza placidă a gar­dianului chior, care poartă la frunte, brodate într’o ghir­landă de lanțuri, două chei de argint pe șapca ocolită de o bandă roșie de postav. Când cariera morților veni de la Morgă, ca să ridice pe bătrânul golit de diaree, Ianca nebunul se preumbla prin curtea temniță cu geamantanul lui de borderouri și desculț. Doi cai în mare mizerie trăgeau căruța neagră, conduși de biciul, lenevos ca un fir de salcie, al unui vizitiu posomorit, cu o figură de maimuță galbenă. Cozorocul ca­pelei lui cenușii, era tras peste nasul turtit de­asupra unei guri strâmbate spre umăr, cu câlțul mustăților murdare jur împrejur. Furgonul se opri dinaintea spitalului. Metodic, vizitiul, care nu era la primul lui cadavru, descărcă furgonul de o ladă lungă de brad, oprindu-i capacul. In acest coșciug tip sunt transportați toți morții din temniță la Morgă și el servește indefinit noilor candidați la moștenirea împără­ției cerești. Destul de larg ca să încapă două, trei cadavre deodată, uneori de sex deosebit, el salvează, între spitalul temniței și sala de disecție, prestigiul formelor sociale și atenția Statului, față de supușii lui defuncți, cărora le ia hainele și le împrumută coșciugul. O bucurie grandioasă izbucni din sufletul nebunului Iancu, pe când doi deținuți îmbrăcați în haine vărgate și cu tichie, ca diaconii unui rit necunoscut, glumind între dânșii scoteau coșciugul, în care bătrânul, căruia i s’a lă­sat în stăpânire cămașa scrobită ,de fecale, sta smirna, cu brațele încrucișate­­­ în atitudinea de-a se strecura, fără să se lovească, printre cele eterne. Iancu își îndesă pălăria fără fund și se repezi pe capra furgonului, exclamând cu o claritate neobișnuită: — A venit trăsura !... Mă duc !... La revedere !... După ce închise ușa furgonului și o înțepeni cu ciocul cârligului, vizitiul se urcă lângă nebun, luă hățurile în mâ­nă și puse-n mișcare caii porniți în tropotul inegal al copi­telor bolnave, către poartă. Iancu saluta temnița în pi­cioare și deținuții râdeau, salutându-i în deriziune. La poartă, doi gardieni invitară blând pe nebun,să se scoboare. El se uită la dânșii uimit. Gardienii insistară. A­­pucară pe nebun de-o mână, mâna li se supuse. Ochii ne­bunului fixau descurajați uniforma portarului de la poarta boltită interioară, pe când o chee cât­e un topor intra în broasca porții și se învârti de două ori cu scrîșnetul ei ,subteran. Piciorul nebunului se puse pe șina de fier a roții și, ajutat de gardieni, pe pământ. Și pe când porțile cu vârfurile ridicate ca niște aripi gigantice de lemn se reînchideau teptat și teatral, lancu nebunul, cu capul plecat, cu geamantanul de acte târîș, se întorcea la spital, plângând, ca un copil al căruia balon s’a spart. ————pocsrîfcsteo---------T. AROMEZI Cugetări Linia curbă e triumful naturii libere asupra !. Numai un artist poate ghici sensul vieții. Omul există prin adevăr. Dacă respectă adevărul, se respectă pe el însuși. Cel ce trădează adevărul se trădează pe sine. Nu e vorba aci de minciună, ci de acțiunile care contrazic propriile noastre convingeri. Spațiul se prelungește prin timp, după cum se conti­nuă trupul prin suflet. Spiritul nostru e un termen de legătură între inegali­tățile absolute. Știința devine poezie după ce-a devenit filosofie. ¤ Natura e Un instinct artistic. E, prin urmare, o gre­­șală să deosebim natura de artă. E ciudat că ceia ce e strident, dezordonat, asimetric și antisocial în natură nu ne displace, pe câtă vreme în opera de artă căutăm întotdeauna calmul, agreabilul, armonia, contrastele juste și spirituale. Stilul istoricului trebue să se transforme adesea în stil de orator. El anunță evanghelii, într’adevăr, căci ori­ce Istorie e o Evanghelie. — b. Novalis N. N. Tom­i­za Natura moartă 1 ^© dba OT Ebbe Ebbe Kor­ne rup­e tot atât de popular în Danemarca si în țările scandinave ca și Jak London în America. De­ alt­­minteri, intre acești doi Scriitori găsim mai mult decât o înrudire : aceias existentă nomadă si aventuroasă, aceleași începuturi aspre, acelas mod de a privi lucrurile, în sfărșit, acelaș gen de a scrie : romanul de călătorii și aventuri. L-am întâlnit înconjurat d­e un grup de tineri pictori, în celebra Rotondă din Montparnasse. Un cap mic, cu frun­tea străbătută de vine ca o hartă geografică, ochii mici, de un albastru violet, înfundați sub arcada sprincenelor, care se mișcă în ritmul gândurilor, exprimând rând pe rând entuziasmul, mirarea, dorința de a se face înțeles într’o limbă care nu e nici a lui nici a mea : engleza. In colțul ochilor, mici evantaiuri de sbârcituri pun ex­presia unui zâmbet statornic pe această figură serioasă. Urletul jazzului și caleidoscopul perechilor care dan­sează pe un spațiu mai mult decât redus, nu par să-l tul­bure. Vorbește cu simplicitate. Vorbește despre călătoriile lui fără cea mai mică vanitate. Pentru el, a merge în Indii sau în China nu înseamnă mai mult decât a lua tramvaiul până la Saint-Cloud. Și nu călătorește, ca­ atâția alții, pen­tru a verifica dacă uniforma hotelului Rietz e totdeauna aceiași. Nimic din ceiace spune nu poa­te fi considerat drept banalitate; totul e sincer și personal deoarece acest auto­didact nu se ocupă de literatura semenilor săi. Orășenii și țăranii cred că săracii au mai multă personalitate decât bo­gații: înțeleg prin săraci pe țărani. Când pășesc într’o țară nouă îmi înfig degetul în pământ și astfel aflu unde mă găsesc. Ceia ce caut în popor e felul lui de a gândi, de a trăi, de a simți. Națiunea e alcătuită­ din două tipuri: oră­­șeanul și țăranul. Orășenii sunt aceiași în toate țările din lume. Ceia ce diferențiază pe un nordic de un mediteranean sau de un tropical nu e nicidecum o calitate intrinsecă ci rezultatul climatului. Orășenii nu mă interesează. Țăranii reprezintă esența naționalității. Peregrinări In tinerețe — acum două sute de ani îmi pare, fiindcă era înainte de război — am cutreerat lumea : China, Egip­tul, India, Algeria, Marocul, Africa de Nord, America. E­­i­ era foarte sărac. In Statele­ Unite—aveam 18 ani—schim­bul fiind foarte prost, am fost nevoit să accept orice me­serie : am spălat vasele, am condus tramvae, am fost sa­cagiu, vânzător de jurnale, etc... Într’o bună zi, săturat, am plecat spre­­ republica Panama. Acolo, am lucrat la con­struirea canalului. Am strâns o­ sumă bunicică : cu această sumă am cumpărat o cămilă, un cal și­ un asin, am tocmit un bucătar și­ doi băieți. Astfel am­ traversat deșertul... mai bogat ca un prinț, cu cerul și cu stelele deasupră-mi, întors în Danemarca, mi-am publicat impresiile­­ călă­toriilor din Egipt, Sahara și Indii. Ceia ce mi-a îngăduit să cutreer China, Japonia, Coreea, Insulele Philippine, Aus­tralia. Aveam o caravană de 22 de cămile și am pătruns în Australia până unde nu mai călcase picior de alb. Acea­stă expediție a avut un mare­ răsunet în Europa, mai ales în Anglia, unde fiecare pas de-al meu era imediat transmis prin telegraf. Căsătorie tahitiană In timpul războiului eram la Tahiti. Aici, am făcut pri­ma experiență în viața conjugală, căsătorindu-mă cu o in­digenă de 12 ani. Era fermecătoare, și-o iubeam mult. Insă, după trecere de un an, Guvernorul m­’a invitat să vizitez cele 120 de insule ce-i aparțineau ; și cum invitația nu ți­nea seamă de starea mea­ civilă și era individuală, am fost nevoit să mă despart pentru câtăva vreme de nevastă-mea. Dar la întoarcere, vai, am găsit-o căsătorită cu altul, cu primul ei iubit. Am sărutat-o, cu inima sfâșiată, și astfel s-a încheiat viața mea conjugală la Tahiti. Dragostea în insulele Oceanice Tahitienele nu sărută niciodată. Sărutul la ele e înlocuit cu o aspirație a nasului. Sunt poate cele mai aprinse femei din lume , dar nu iubesc decât atâta timp cât obiectul dra­gostei lor se află de față. Dragostea în insulele Oceanice e un joc foarte frumos și foarte scurt, niciodată profund, dar foarte intens în pri­mul moment. Dragostea nu are nimic comun cu obiectul ei, dacă știi să iubești. Nu mai exiști, ci te confunzi în altul, îți pierzi personalitatea și chiar dorința de a exista în mod in­dependent. Pentru noi, Europenii, dragostea nu e în funcție de a fi aproape unul de altul. Dar cu cât ne apropiem de Ecua­tor, lucrurile se schimbă. , Continuare in pagina II-a 1

Next