Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1928 (Anul 9, nr. 395-399)

1928-07-01 / nr. 395

ANUL IX. — NO. 395­7» LE» EXEMPLARUL IN ȚARĂ — ......—*--=55 wILEI ~ EXEMPLARUL^IN^STRAINATATE Eduard Herriot, fost președinte de consiliu, actual­mente ministru al departamentului instrucției și artelor, le­ader al celui mai mare partid politic din Franța, e întâi de toate ori de litere și numai incidental politician. Vorbește adesea de planuri educative ca acele ale unei „école unique”, în care să se dea elevilor o educație liberă, universală și anti-sectară — ceea ce constitue de altfel unul din punctele principale ale programului partidului său, dar se simte la largul lui când discută despre literatura franceză. Nu prea de mult s’a comemorat a 25-a aniversare a morții lui Zola printr-o întrunire la Sorbona. D. Herriot a fost însărcinat să țină un discurs ocazional. A fost o stră­lucită evocare a lui Zola și a epocei sale. Ceva mai târziu, d. Herriot a luat cuvântul la o solemnitate la fel în onoarea lui Edmond About. D. Herriot n’a ținut o cuvântare de formă, așa cum ar fi făcut mulți miniștri. A recitit opera lui About, scotocind revistele și ziarele, unde și-o publicase în parte scriitorul, iar apoi și-a pregătit conferința, care a fost o capodoperă. Vorbind despre literatura franceză, Herriot a spus ur­mătoarele, răspunzând întrebărilor noastre: — Paul Valery, Proust și André Gide sunt, după părerea mea, cei mai mari scriitori contemporani. Paul Valery e în marea tradiție cartesiană. Essayul lui despre Lafontaine „Au sujet d'Adonis" e minunat. Are pagini admirabile de estetică, biografie literară și istorică. Consider „l’lmoraliste", „La Porte ét roite" și „Is­­sabelle" ale lui Gide — adevărate capodopere. Studiul lui asupra viitorului Europei m’a impresionat, cocot această lucrare ca o analiză profundă a maladiilor Europei. Mi se pare că țin minte o frază din acea operă, care corespunde convingerilor mele. Adevăratul spirit eu­ropean se împotrivește nebuniei naționalismului, dar se împotrivește deasemeni acelei depersonalizări pe care o im­plică internaționalismul. Consider „Les nourritures terres­­tres” — o carte de valoare. Proust joacă în istoria zilelor noastre rolul pe care l-a jucat Balzac în epoca lui. Nu tăgăduesc că un îndrăgostit al veacului XVIII-lea, un devotat Voltairian, precum sunt eu, se pierde uneori în frazele și în gândurile încâlcite ale lui Proust, dar asta nu împiedică să-i apreciez înalta va­loare literară. Dintre scriitorii mai tineri, îl pun pe primul plan pe Joseph Delteil, autorul „Jeannei d’Arc. Prefer „Jeanne d’Arc“ volumului „Les Poilus”. Un loc de frunte îl ocupă deasemeni Montherlant cu opera „Chant funébre pour les morts de Verdun” și fru­moasa nuvelă „Bestiaires”, apoi Champion cu „Les hom­m­es de la route”, Pierre Mac Orlan, atât de precis și de pitoresc, Carco, cel plin de vervă... André Salmon pe care nu-l cunosc personal, dar care mă interesează foarte mult; Morand, Girandoux, Henri Pourat, al cărui „Gaspard des Montagnes“ e o carte minunată. Johnson cu „Le meunier contre la Viile; Roupnel cu „Nono“ — dar o astfel de listă e poate nedreaptă, atât de felurite sunt talentele acestor scriitori. — Dar când aveți timp să cetiți ? — Două nopți pe săptămână, cu răspunsul, sunt consa­crate lecturii. Aș muri, de n’aș ceti. Niciodată n’am apre­ciat cărțile mai mult decât acum, când sunt în politică. Ele sunt o recreație din cele mai plăcute; întrebat asupra unei cărți pe care o prepară. Herriot a răspuns: — E o lucrare vastă, vai ! Tratează despre renașterea franceză, văzută din Lyon. In momentul de față mulți Americani se ocupă cu acest subiect. Tocmai acum am primit de la Universitatea din Co­lombia o lucrare foarte interesantă despre activitatea Evre­ilor în timpul Renașterii. Numai din Lyon — și nu spun aceasta din patriotism local —­ cineva poate avea o imagine generală a epocii cu­prinse între 1494—1550. Lyon era pe atunci de fapt capi­tala Franței. Din ziua în care regii Franței au întreprins campaniile în Italia, au fost nevoiți să facă din Lyon cen­trul de gravitate al acțiunii lor. Pe atunci Lyon era un fel de oraș internațional al comerțului și avea norocul să nu posede nici un fel de instituție feudală. Deasemeni nu avea nici parlament, nici universitate. Italienii și Germanii veneau acolo și se simțeau ca la ei acasă. Printre scriitorii adăpos­tiți la Lyon au fost Marots Rabelais, Bonaventure des Pe­­riers, Etienne Dolet, fără a mai vorbi de acea incomparabilă femee, care a fost Marguerite de Navarre. Machiavelli a fost timp de câțiva ani ambasadorul Florenței la Lyon. Erasmus, care pentru mine e un om mai mare decât Vol­taire, era un oaspe frecvent al Lyonului. A fost deci pe atunci în acel oraș cu astfel de oameni, o adevărată Ligă a Națiunilor. Erasmus a fost un mare eu­ropean. Relațiunile și corespondența lui erau internationale. Tot acolo au fost și Englezul Tomas More, Spaniolul Mi­chel Servet și Neamțul Luther. In comparație cu acești bărbați, noi nu suntem decât niște sălbateci, cu putină spo­ială ca să ne arătăm civilizați. Dacă Renașterea ar fi con­tinuat, noi am fi câști­gat veacuri pentru o liberă cultură a spiritului. D. Herriot a scris peste 700 de pagini despre Renaș­tere, văzută din Lyon. Se ocupă deasemeni cu un studiu despre Beethoven și spiritul epocii sale în Germania, ANGLO-AMERICAN U. S. Copyright Literatura modernă franceză De vorbă cu Eduard Herriot Eduard Herriot Nostalgie Afară plouă ca și toamna și-i urât Mă uit pe geam ca după tine, și atât in mine toate amintirile te-așteaptă De-aceia mi-i privirea stranie și dreaptă. Ca ’ntr’un copil ce-a adormit plângând , In mine nu mai este nici un gând. Vreau să citesc și-mi cad din mână cărțile, Mă împresoară chipul tău din toate părțile. Mâna ce mi-a ’nprăștiat părul și gândurile îmi amestecă pe carte toate rândurile. Rămân uitându-mă pe geam ca după tine, Și tot aștept pe cineva ce nu mai vine. DEMOSTENE BOTEZ -----------pe e=*==>-----------­ CUGETĂRI Când o operă pare că e înainte asupra epocei sale, asta înseamnă doar că epoca aceea e îndărăt față de ea. * * * In creator, se găsesc, firește, un om și o femee; și fe­­meea e mai întotdeauna insuportabilă. * * * Frumusețea pare ușoară, de aceea publicul o dispre­­țuește. * * * Chiar când vrei să critici, nu te ocupa decât de lu­cruri de prima calitate. * * * închidem, încetișor, ochii morților. Tot așa, încetișor, trebue să-i deschidem pe ai viilor. Socrat întreabă : „Cine e omul care mănâncă pâine chioară ca și când ar mânca un fel gustos, sau care mănâncă un fel gustos ca și când ar mânca pâine chioară ?” Răspuns : Melomanul neamț. Un artist original nu poate copia. Așa­dar, e de ajuns ca el să copieze, pentru a fi original. * * * Nu faceți niciodată artă după artă. * * * Muzica e­ singura artă despre care mulțimea admite u nu reprezintă nimic din lumea reală. Și totuși, adevă­rata muzică e aceea care seamănă. Muzica cea bună ne mișcă prin acea asemănare miste­rioasă cu lucrurile și sentimentele care au motivat-o. Asemănarea, în muzică, nu constă într’o reprezentare, ci într’o putere de adevăr mascată. * * * Debussy a jucat în franțuzește. Dar a pus pedala ru­sească. Artistul care are sentimentul realității, nu trebue să se teamă de a fi subiectiv; nu trebue să se teamă de lirism. Lumea obiectivă își păstrează puterea într’o operă bună, oricare ar fi metamorfozele pe care i le-ar aduce lirismul autorului. * * * Opera doar schițată măgulește publicul pentru că gă­sește de făcut ceva într’însa. Detestă operele desăvârșite, de care se isbește și din care se simte dat afară ca un ne­norocit. * * * Există un moment când o operă pornită pe drum ca­pătă prestigiul schiței. „Nu vă mai atingeți de ea !“ — zice amatorul. Dinpotrivă. Atunci abia începe adevăratul ar­tist să-și încerce norocul. * * * Există opere a căror importanță stă toată în adâncime, indiferent de dimensiunile orificiului. * * * In muzică, linia se chiamă melodie. Reîntoarcerea la desen va atrage în chip firesc o reîntoarcere la melodie. * * * Muzica bună nu-i nici aceea pe care putem dansa, nici aceea în care putem înota, ci aceea pe care putem umbla. Destul atâția nouri, valuri, aquarium-uri, unchișoare și parfumuri , ne trebue o muzică pe pământ. O muzică de toate zilele. Destule hamacuri, și ghirlande, și gondole. Vrem să ni se zidească o muzică în care să putem locui ca într’o casă. JEAN COCTEAU * * * * * * * * * wir—iifea Duminică 1 Iulie 1928 Probleme de circulație . Inmulțindu-se peste măsură automobilele, într’un oraș oarecare, alături de problemele curente ale vieții aglome­rate : valută, restaurare, mizerie, apă, electricitate, pavaj, furt cu efracție, învățământ, etc., se ivi problema de lux a circulației generale. Cum fiecare își poate da lesne seama, există două cir­culații sau mai multe, din care totul reținem pe cele două mai importante: circulația particulară și circulația gene­rală. In circulația particulară fiecare din noi, la domiciliu sau pe stradă, cu condiția să se deplaseze fără vehicul, umblă după putere și necesitate și oarecum în dezordine, fără să infulențeze caracteristic circulația generală, dar­­ integrat în circulația generală, ca o frunză și ca o frânghie Csc»fitie în curgerea vântului total. Această circulație să­­vârșindu-se public pe trotuare, ea nu vine în contact apro­piat cu circulația generală de­cât atunci când pietonul, subt imperiul unei nevoi comerciale sau de orientare, trece de pe un trotuar pe celălalt, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, participând din punct de vedere circu­­latoriu la diametrul opus și la neprevăzut. Din circulația particulară fac parte câteva profesii ne­înzestrate cu automobil sau brișcă : studenții, ofițerii până la gradul de locotenent-colonel, marinarii care circulă în vehicul numai de la Constanța înainte (spre Smirna, Paler­mo, Marsilia și Rotterdam), scriitorii de versuri și proză, până la romanul în mai multe volume, profesorii de limbă latină și funcționarii subt nivelul secretariatului general, plus lucrătorii plătiți cu ziua și săptămâna. La aceștia se adaugă, pe lângă fetele grimate, cu buzele roșii până la urechi, a cărora profesiune este strict înlănțuită de circula­ția pe jos și pe la colțuri, în zigzag și curbe, șofeurii fără angajament. E, poate, cea mai tristă situație din câte există : să treci de la 120 de km. pe oră la 4, să nu mai poți tampona și strivi nimic, să devii geamantan când ai fost accelerat, să te vezi degenerând într’o săptămână din ri­nocer și crocodil în cârtiță și poponeț, păstrând în aminti­rea unei activități divine și dictatoriale, de sfărîmător de fluiere și destrăbălător de viscere, un carnet cu fotografie într’un buzunar. Nu trebuie lăsată de o parte din circulația particulară, categoria pietonilor, cu una din tălpi de 50 de ori mai groa­să decât perechea ei, a trecătorilor cu un baston și o um­brelă sau răsuciți cu fantezie din șold și din genunchi. Nici subdiviziunea ei, una din cele mai artistice în ce privește albumul viu al circulației : domnul elegant și curtenitor, care la 50 de ani, trece de la un pas la celălalt, fără să-și deslipească pingelele de pe asfalt, procedând prin frecare pe loc, ca un dansator, magnetizat către centrul planetei și osândit la chinul prometeic, cu excluderea Caucazului, a lanțului și a vulturului adăpat în ficat. Există prin urmare, ca în trupul omenesc, o circulație mică și o circulație mare. Relativ la trup, circulația mică a fost descoperită de Michel Servet. Relativă la oraș, desco­perirea constituie titlul de glorie al Prefecturii de Poliție. Toți prefecții de poliție ai tuturor cetăților administrative și politice, au pus mâna lor binefăcătoare pe aceste două căi de răzbire înainte, trotuarul și drumul dintre trotuare, vinele și artera, derivându-le în așa fel încât s’a putut ob­ține o circulație generală, aproape fără alt accident decât aruncarea cu capul de ziduri a câte unui membru, din când în când, al circulației mici. Ceea ce este mic prezintă com­parativ cu interesele esențiale, o importanță redusă : șuru­bul nu împlinește funcțiunile roții și roata puțin lucra în­semnează față de motor. Problema circulațiunii consistă în a se afla mijlocul de a călători cu viteza de 100 km. pe oră în plin oraș, pentru toată­ lumea, nu numai pentru câțiva privilegiați care răs­toarnă felinarele și intră cu radiatorul în vitrină. Desigur că pe unele porțiuni ale străzii celei mai circulate, care despică orașul în două, ca o cărare bine făcută de un fri­zer dibaci, șoseaua vehiculelor se îngustează până la ju­mătate. Capriciul însă face că tocmai pe acele porțiuni se găsesc situate magazinele cu marfă de prima necesitate : automobile, roșii de buze, cravate, mânuși, pantofi de dans și pulverizatoare — vizitate de familiile directe, adiacente­­ și colaterale ale­ marilor cetățeni, tarliona­ți si milardarii Problema era cu atât mai delicată cu cât vehiculele sta­ționate dinaintea acestor magazine int­ens frecventate, tre­buiau lăsate pe loc, două, trei ore și o jumătate de zi, și cir­culația marelui kilometraj efectuată pe lângă ele. S-au propus numeroase soluțiuni, care toate au fost în­cercate, rând pe rând. Comisiunea cuprindea, pe lângă autoritățile cele mai competente și câțiva geometri și mate­­maticiani. Observându-se însă că suprema competentă ră­mânea totuș­­n deziderat, s’au luat măsurile dictate de îm­prejurări și un mare număr de viitori organizatori ai cir­culației au fost trimiși în străinătate să se perfecționeze. S’a dat preferință dansatoarelor și în special dansatoare­lor care cumulează conducerea picioarelor cu conducerea mașinilor de 45 HP., ca unora care într’un salon de dan­cing, pot să evolueze în compania unui cavaler înțepenit, fără să lovească din miile de persoane asistente niciuna. De la circulația dansată până la circulația vertiginoasă a marelui Opt­ cilindri, nu este decât un pas, atât cât se cere să scobori scara dela bufet la garaj. Posedând toate luminile adunate într-un Consiliu al Circulațiunii, care prin valoarea lui juridică se așază în ierarhia dreptului, imediat după Curtea de Casație, s’a pro­cedat la noi soluțiuni. Călătoriile în străinătate au dat prilej câtorva perso­nalități foarte instruite în știința asului de treflă, să se îna­poieze cu textul Doctoratului în Circulațiune, care în noua reformă viitoare a învățământului, va face parte din arhiva oricărui diplomat, destinat organizărilor tecnice și sociale. Căci unde e omenire este și circulație și fără omenire nu se poate concepe nimic, vorba lui Emmerson. O bună cir­culație e de resortul, tot atât de mult, al medicinii cât și de al internelor și de al sufragiului universal. Nu se mai putea cârmui un stat fără brevetul de șofeur , pe viitor ni­meni nu va mai putea să fie ales — cum se mai zice și azi — deputat ori senator, fără certificatul de agent de circu­­lațiune. Pe negândite, ca în toate marile descoperiri ale veacu­rilor, înainte de a descoperi modul de circulațiune cel mai simplu, noi am descoperit modul cum vom ajunge la acea­stă descoperire, adică metoda de lucru. Ne putem felicita. Nici Pasteur nu a descoperit lumea bacteriilor până ce nu a descoperit microscopul. Grație microscopului am intrat în universul infinitului mic. Grație concepției teoretice a cir­culațiunii, am intrat în circulațiune. In articolele ce vor urma ne vom putea da seama că o nouă eră se deschide culturii și civilizației și că departe de a fi o înghesuială, ca în trecut, circulațiunea devine pe zi ce trece o muzică și un ritm. T. ARGHEZI

Next