Adevěrul Literar şi Artistic, august 1928 (Anul 9, nr. 400-403)

1928-08-05 / nr. 400

ANUL IX. - No. 400 Adeverii! FONDATORI. 1 Al" v- BBLDIMAN 1088 1» FONDATORII j CONST. MILLE 1807-1920 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE DumInIcă 5 AugUst 1928 Literar si Artistic FONDAT IN 1393 Ploaie la Nada Florilor — Soarele a pălit cam tare, îmi zise Culai, peștele a fost destul de spuzit de sare, așa încât îmi închipui că ți-i sete. — Nu mi-i tocmai sete, răspunsei eu, îmi era sete, mi se uscase limba în gură, însă îmi fă­ceam socoteală că trebuie să mai rabd. Apa din jurul os­trovului era plină de gângănii mari și mărunte, pe care le vedea și cu ochii, și de altele și mai mărunte pentru care, ca să le deosebesc, ași fi avut nevoie de instrumentele din laboratorul gimnaziului nostru. Era mai bine poate să nu fi ajuns la cunoștința acelor instrumente. Viața ar fi fost mai simplă și apa mai acceptabilă. Culai mă privi într’o parte, rânjind. — Am văzut că nu ți-a plăcut apa nici din tavă de tre­stie. Nu ț­­i sete ?. — Nu. . — Bine, atuncea uită-te cum scoatem noi apă de la adânc, mai bună decât la cofetărie. Noi avem o cișmea pe care târgoveții n’o știu. Șo pivniță mai bună decât la voi acasă. Vezi ulciorul ăsta pe care-1 scot de subt plavie, din­­tr’un ascunziș știut numai de mine? După ce l-ai văzut, ba­gă de samă că are o frânghioară și un bolovan cu care-1 cobor tocmai la fundul fundului, în prăpastia bălții, căci ai­cea, la Nada-Florilor este adâncime mare, unde forfotesc izvoare. Și acest ulcior — uită-te bine — are un dop — ca s’ajungă la fund gol. Și pentru acest dop am sfoară tare de undiță, ca să trag și să scot dopul când ulciorul ajunge la fund. Atunci intră în ulcior apa cea rece — pe care noi o bem cu mare păcere. Dar cui nu i-i sete, n’are decât să nu bheie. Mătușa Ileana râdea într’un dinte. Moș Han și moș Spânu, tolăniți pe maldăre de stuf, mă priveau pieziș. Râ­deau și ei desigur, dar în sine, — căci pe obrazurile lor o­­bosite și întristate de bătrâneță nu observam nici o ciispa­­nie de râs. Pe când Culai, pe măsură ce-mi dădea explica­țiile, dădea domol la fund ulciorul, cu frânghioara, trăgea sfoara ca să-l destupe, îl lăsa să se umple de apa rece a fundului și-l trăgea cu luare-aminte la lumină. — Eu zic să guști — așa, de-o probă... îmi zise el cu generozitate, prezentându-mi ulciorul cu amândouă brațele întinse — ca pe un obiect sfânt. Apă rece de fântână adâncă. — Poți să beai tot, îmi șopti Culai. Mai este și mai scot odată și pentru noi. Am depărtat ulciorul dela gură și am răsuflat prelung, ca după un început de asfixie. Bună apă, rece apă, — ca pentru o sete sărată ca a mea și ca pentru o arșiță ca a­­ceia care ne apăsa. După ce beau toți — mai pun pe Culai să mai scoată odată ulciorul dela fund. Ce fel de instrument ciudat și complicat au inventat oamenii aceștia sălbatici din baltă și de pe ostrov, ca să găsească și să scoată apă rece! Eu socoteam că instru­mentele ingenioase se găsesc numai în laboratorul școlii. Văd că se găsesc și la Nada Florilor. — Mai bei o gură? mă întrebă Culai. — Mai pe urmă. —­ Așa-i că-i bună? — Bună. — Așa. Invață-te a vorbi cu dreptate, măi băiete. A­­cuma scoală și să mergem să punem undeva subt stuh straiele. S’au uscat, dar n’ai nevoie să te îmbraci cu ele. Acuși plouă. Intr’adevăr, în arșița neclintită a după amiezii, sporea înăbușeala. Din miază-zi creșteau nouri, dezvoltându-se spre înălțimea cerului. Un vântișor iute fâlfâi în pămătu­­furile trestiilor; — trecu. Baltă și stufării rămaseră iar ne­clintite. Soarele se stânse, balta se întunecă și se zimțui de crețuri fine. In umbra care căzuse deodată peste stră­lucirea zilei se întinse o liniște mare. Și se auzi în depăr­tare sunând ploaia, sau vântul, sau un șuvoiu de apă... Era ploaia. Veneea împotriva noastră ca un paiajeniș. In curând sticli în mărgele oblice. Trestiile tresăriră fră­­mântându-se. Balta scăpăm de bulbuci. Și pânza de stropi ne învălui brusc — apoi rămase curgând asupra noastră, căldură și totuși răcoritoare. Sexul frumos al insulei se trăsese subt coliba de stuh. La dreapta, moș Han, la stânga moș Spânu. Tustrei stă­teau pe brânci și dormitau cu ochii grei de somn. Eu, lân­gă Culai, primeam ploaia care-mi șiroia de pe păr în ochi și pe obraz. Nu simțeam nici o nevoie să mă apăr. Dimpo­trivă, aveam un fel de bucurie și desfătare, ca întreaga împrejurime. Sălcii, liane, papură și trestii sticleau de un râs real, pe care-1 simțeam și’n mine. Și stând chincit la marginea ostrovului, văzui deodată și bolta fiind formida­bil subt luciu. Toate lighioanele ei dela adâncuri suiau în zigzaguri spre acele de fulger ale ploii. Erau mii de crus­tacee de toate mărimile, neclasate încă de naturaliști, de colorile și de desem­nurile cele mai surprinzătoare. Erau pești cari treceau în șiraguri — grămădiri de linioare abia văzute­ — alții având formă și punctul enorm al ochiului în mica lor transparentă ; alții mai mărișori, pusherie care evolua cu instinctul primejdiei, fugind de umbra monstru­oasă a costrășilor, ori de gurile de balaur ale știucilor. In­­sfârșit pești formați deplin — mari cât palma, alții mai mari, — ochene cu ochii cercuiți jos, lini aurii, carași cu reflexe de argint vechi, crapi bătrâni cu solzii ruginiți. Scoici deschise, melci de apă, lipitori și șerpi, — întreaga faună, fără număr, fiica mâlului primordial, se frământa într’o monstruoasă bucurie, într’o neagră și inconștientă bu­curie, subt­­remurul ploii călduțe. Era bucuria vieții și a morții și a transformării necontenite. Căci toate nu ieșeau pentru că ar fi fost flămânde. Viața are totdeauna nevoie de hrană. Dar eșeau într’un spasm misterios — chemate fiecare de bogăția imensă a materiei, găsind hrană pentru organele lor nesățioase și oferindu-se ca hrană altor guri și altor stomacuri. Era absurditatea aparentă — născută din infinitul neclintit­ — era un moment pasager al tran­sformărilor, care punea, înaintea ochilor mei uimiți, pe ur­mașii pitici ai unor gigantice dihănii din mâlurile terțiare, fantazii imense și căzute ale pământului primitiv. Toate cele de acum au fost odinioară mari și monstru­oase. In toate s’a păstrat sămânța dintâi, ca o amintire, așa cum noi, cei din urmă într’o epocă domoală, avem în­ noi știință tulbure despre animale uriașe și oameni uriași. Au fost desigur oameni mari și fantastici,­­ din care se trag rudimentele din coliba de stuh. Și moș­ Han, și moș Spânu au toată înfățișarea unor foști uriași, pe vremea balauri­lor. Cândva, în vremea poveștilor, și mătușa Ileana va fi fost frumoasă. Pe-atunci se bateau munții în capete și scui­pau foc, și’n preajma lor păzeau trecerea animale apoca­liptice. Această impresie a rămas bine pecetluită în mine și s’a confirmat prin unele cunoștinți de mai târziu — cunoș­tință vai, zădarnice și mici , unitatea în fața incomensura­bilului. Intre liane, gasteropode, crustacee și vertebrate, se strecura, cu virgule și curbe bizare, tiparul. Culai îl cuno­ștea și-l prețuia, și cerea să prindă unele specimene mari și frumoase în globul negru din marginea coșcovei. — Nimic nu-i mai bun, bre, pe lumea asta decât racii și decât chișcarii, îmi declară el. Chișcarul mai ales e bun să-l freci cu­ sare și să-l zvârli de viu pe cărbuni. Atuncea își capătă el dulceața lui. Acești tipări, care plăceau așa de tare lui Culai fripți de vii pe cărbuni, erau poate musafirii cei mai bizari de la Nada-Florilor. Bizari și de departe. Căci, după o rânduială a nomolurilor din vremea de demult a dihăniilor celor mari — tipărit și astăzi, când le vine vremea reproducerii, se duc, ca și strămoșii lor uriași, în întunericul cel străfund al mării, la o mie cinci sute de metri adâncime. Când le vine vremea poruncită, dintr’un anumit ceas care bate în eternitate, toți tipării de o anumită­ vârstă pornesc pe tot pământul, în cursul apelor. Se lasă pe pâraie, străpung iezăturile, coboară pe râuri, de pe râuri în fluvii și din flu­vii în mare,­­ până la adâncimea neagră unde strămoșii își amestecau semințele și lapții. Acolo pornește principiul lor de viață și nasc din ouă niște animale mici cât unghia și sticloase, care își trăesc în sărătura mării vârsta prefa­cerii. După ce devin țipări, intră în fluvii și apoi pe râuri și pâraie, se duc la locurile lor de hrană. Ii caută Culai în marginea coșcovei și mătușa Ileana în mâlul gros al unui pârâu pe jumătate uscat de arșița verii. Ii priveam și eu, între mii de alte vietăți al căror secret nu-l cunoșteam și mi-a rămas și astăzi taină, — și le urmăream evoluțiile subt umbra apei ușor aburită de sfârșitul ploii. Soarele apăru iar­­ și spre miază­noapte ploaia fugea ca o rumegare a pământului și a băltei. Mătușa Ileana, zâna altor epoci, adormise între cei doi uriași subt coliba primitivă. MIHAIL SADOVEANU Mihail Sadosveanu ,Album zoologic1 „Album zoologic** Caleidoscop Dimineața albă, Cer ca frișca Zugrăvit cu nouri de ciment, Și pe câmpul larg și somnolent, Spintecând tăcerea, trece brișcă... Drumurile clare sunt gătite Cu dantele rustice de tei, Caii dând în pietre cu copite, Scapără paiete de scântei... ...Și’n vertiginosul lor galop S’a desfășurat acum pe câmp Cel mai straniu caleidoscop : Iepurii fugind fricos și tâmp, Berzele pe-o cârje, imobile, Si cu ciocul ca o scobitoare. Porumbei sburând pe dungi de boare, Cu aripi pufoase și fragile... Soarele cu dinții de văpae Arde orizontul, liniștit. Nori — capsule statice de ploae — Pleacă în exil, spre răsărit... ALEXANDRU BILCIURESCU Brabo Nud B@w © i­fb%i sw HCap @0 OaisxiEs = Karel Ciapek, astăzi cel mai însemnat autor cehoslo­vac în străinătate, a ajuns cunoscut în țara lui ca promo­tor al pragmatismului lui James, ale cărui lucrări le-a tra­dus în limba cehă, iar mai târziu le-a comentat din punct de vedere filosofic. După primele încercări, povestiri scurte și lucrări ușoare in genul aforismelor, in care s-a remarcat gustul autorului patru paradoxe, spiritul viu si discernură­­a origi­nală a scenelor din viață, Karel Csapek a început să scrie opere literare mai grele. Comediei „Hoțul“, în care se slăvește expansivitatea tinereții, ii urmă în curând drama colectivă „R. U. R.“ (Robots Universal Rolum), care tratează mecanizarea cres­cândă a vieții omenești, apoi feeria dramatică „Din viața insectelor“ (scrisă în colaborare cu fratele său, pictorul Josef Csapek), în care critica societății umane este cea mai tăioasă și cea mai pesimistă din întreaga operă a lui Cia­pek,­­ în sfârșit, „Afacerea Macropulos“ și drama „Adam creatorul“, care se ocupă cu aceiași temă, dar din alte puncte de vedere. Interesantei cărți de povestiri „Crucea de la răspântie", Ciapek îi adaugă romanul „Krakatit“, a cărui acțiune dina­mică, are ceva din teh­nica cinematografică și în genere din goana vieții de astăzi. Paralel cu acțiunea literară a lui Ciapek, se remarcă și cea ziaristică. Din traducătorul literar de odinioară al zi­arului „Narodni Listy“, el ajunge cu timpul comentatorul vieții politice in „Lidove Noviny“, unde, cu toată greutatea numelui său literar, luptă pentru înțelegerea reală a ideilor filosofului Masaryk, președintele de astăzi al republicii cehoslovace, și pentru introducerea programului politic al acestuia in viata de toate zilele. M’am prezentat scriitorului Karel Csapek, la redacția ziarului „Lidove Noviny” și am cerut să-mi spună unele lucruri pentru „Adevărul Literar”. Foarte binevoitor, mi-a spus că cunoaște acest ziar și importanța pe care o are în mișcarea culturală a României și-mi va răspunde cu plăcere. — Ce mi-ați putea spune, pentru publicul cetitor ro­mânesc, despre literatura cehoslovacă in special și, in ge­neral, care sunt părerile d-voastră despre literatură ? _A vorbi în general despre literatură, este ceva ex­trem de greu. Nu pentru că nu ai ce spune, dimpotrivă, sunt foarte multe de spus, dar subiectul e prea vast și prea vag pentru a spune numai câteva cuvinte. Cam la fel ar fi 1 dacă mi s’ar cere să vorbesc despre natură. „Natura e fru­moasă“, dar ce asta să mai spui în câteva cuvinte ? Literatura cehoslovaca Despre literatura cehoslovacă, da, se poate spune ceva. Literatura cehoslovacă este destul de veche, ea numără câteva secole, totuși este foarte puțin cunoscută peste gra­nița, și lucrul e natural. Literatura cehoslovacă are un ca­racter specific național și puțin accesibil celorlalte națiuni, spre deosebire de literatura engleză, franceză sau germană. Dealtminteri acest lucru se poate observa la toate popoa­rele mici. La acestea, literatura formează o parte intrinsecă din națiune și de aceia nu poate avea caracterul interna­țional, care să o facă traductibilă în alte limbi și să poată plăcea altor neamuri. Jirasek și Sienkievici Dacă aș compara pe Jirasek ,scriitorul național ceh, cu Sienkievici, nu aș putea spune că acesta din urmă e supe­rior, — nu pentru că sunt ceh, dar din punct de vedere pur literar. Totuși, Sienkievici e un scriitor cu renume mondial, pe când Jirasek e cunoscut numai la noi și foarte puțin peste graniță. Operei lui Jirasek, ca în general tuturor scriitorilor cehoslovaci, îi lipsește acel romantism și acel colorit, care să o facă aptă de­ a deveni internațională. Ea rămâne o operă națională, a noastră și numai a noastră. Poezia Altă cauză pentru care literatura cehoslovacă e puțin cunoscută în străinătate, este acela că punctul ei central, domeniul în care s’au realizat în adevăr lucrări monumen­tale, este lirica. Or, lirica este intraductibilă. Chiar cea mai ușoară poezie și în traducerea celui mai bun tradu­cător, nu se poate compara cu originalul. Literatura ceho­slovacă cunoaște astfel nume ca: Brezina, Vrchlitki, Erben, Sova, etc., dar opera lor, exclusiv lirică, îi face intraduc­tibili și, în consecință, legați numai de poporul cehoslovac. Cine s’ar încumeta să compare o traducere din Brezina cu originalul ? Proza In ce privește proza, nu se poate spune că e cu mult mai prejos decât lirica. Și în această direcție, literatura cehă se poate mândri cu multe lucrări de valoare, dar și aci lucrările de frunte au un caracter prea național și prea intim cehoslovac, pentru ca să poată să placă străinilor așa cum ne plac nouă. S’ar putea spune în general că literatura cehoslovacă nu e o marfă de export, ci o comoară națională, strâns le­gată de însăși națiunea cehoslovacă. Mulți cunoscuți, Francezi și Englezi, m’au întrebat adesea ce le-ași recomanda să citească din literatura ceho­slovacă. Și am fost silit să le spun „nu știu“, pentru că ceia ce e mai bun și mai frumos, ceia ce formează în adevăr valoa­rea literaturii cehoslovace, nu poate fi înțeles de un străin așa cum îl înțelegem noi, iar restul nu reprezintă adevă­rata literatură cehoslovacă. Curente literare In ce privește directivele și curentele literare, — lite­ratura cehoslovacă le cunoaște pe toate, de la clasicism până la­ ultra-modernism. Literatura nouă, atât cea antebelică cât și aceia din ul­timii ani, a republicii independente cehoslovace, poartă ca­racteristica întregii literaturi cehoslovace, adică se observă predominarea lirică. Nu-i vorbă, s’au scris romane și nu­vele și în ultimii ani, dar și ele păstrează, mai toate, acelaș colorit local și aceiaș înfățișare de intimitate, care carac­terizează întreaga literatură cehoslovacă, de la începutul ei. Karel Ciapek I Continuare in pagina 11-a

Next