Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1928 (Anul 9, nr. 404-408)

1928-09-02 / nr. 404

ANUL IX. - No. 404 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRAINATATE Adevărul Literar FONDATORII ! AL­­V. BELDIMAN 1888-189­­1.OM­ATORII­­ CONST. MILLE 1897-1920 Duminică 2 Septembrie 1928 și Artistic FONDAT IN 1893 Pentru clasarea lui Taine .­ Fiindcă purta într’însul spiritul clasic, și fiindcă, ex­cepțional în generația lui, cetise multă literatură engleză și germană, Taine a ajuns criticul eminent al acelui spi­rit. Dar ceia ce a deslănțuit în el­ critica celei mai apă­sătoare tradiții literare a țării sale, a fost convingerea că spiritul clasic fusese principalul autor al Revoluției, acea absurditate catastrofală de care el nu s-a putut niciodată consola. Romanticul și veșnic exageratul Flaubert îl acuza, de la început, de necumpănire și de patimă nedemnă de un intelectual: burghezul care tremură pentru căsuța și tihna lui, pe care le vrea asigurate cu orice preț, el sin­gur vorbește în Originile Franței contemporane. — Cearta asupra acestei cărți nu s’a închis. Subiectul ei e actual încă, și iritant, — astăzi, poate, și mai mult decât ne vremea lui Taine. Chiar fără informațiile adu­nate de Aulard, ne-am fi putut închipui că el frunzărise prin arhive, grăbit, și notase în fugă ce se întâmpla să se potrivească cu ce-și pusese în minte. Ca toate căr­țile lui Taine, și acest voluminos pamflet este operă „a­­nalitică”: o concluzie de temperament, decorată cu fapte strânse cu nerăbdarea zbuciumată a acuzatorului înver­șunat. Deosebirea față de alte lucrări ale lui e numai de grad: în rechizitorul contra Revoluției, zelul a fost, ne­greșit, mai aprins decât acolo unde nu stăpânea decât a­­dorație simplă pentru o formulă din care avea să deducă o viață, un talent sau o epocă. — Buna credință însă este același pretutindeni. Obstacolul cel mai grav între ge­nerația actuală și Taine este naivitatea acestuia. Lite­rații de astăzi imaginează greu naivitatea, — chiar și cei ce exploatează pe teribilul acuzator al Revoluției, din tendință politică. O cinste intelectuală atât de întreagă, într’un om pornit, și educat în sânul unei tradiții literare ce devenise convenție și manieră, formează, poate, far­mecul pe care cei doi de astăzi îl mai găsesc în opera și în figura lui Taine. Evident, gândirea acestui om este un exemplu cla­sic de ideologie prekantiană. Optimismul nativ al spi­ritului său a fost o piedică definitivă pentru prudența și rezerva filosofică. Cetitorul de astăzi se irită de formu­lele lui naiv analogiste, și pierde orice încredere. Insă nu se cuvine să uităm că, sub condeiul lui Taine, asemenea formule nu implică deloc emfaza materialiștilor de foi­leton. Nu-i poză, ci credință curată de școlar inteligent și zelos în știința și în metafizica momentului. Taine își alesese ca temă principală să dovedească că viața intelectuală poate fi tratată teoretic, și, cum se spunea pe atunci, științific, nu numai literar și moralistic. Și de adreptul hotărăște că viața istorică trebuie, de­ aci înainte, studiată după metoda științelor naturale, întoc­mai. — De la Montesquieu și abatele Dubois, de la Her­der și de la Winckelman, de la eruditul Fauriel și de la profesorul beletrist Willemann, se risipise o sumă de idei, în formă și de calități felurite, care apăreau, când în citate sporadice, când în aplicări ceva mai susținute, în literatura istorică erudită, dar încă mai mult in cea diletantă. In Germania o parte din aceste idei formase ceea ce s’a numit școala istorică, — o metodologie al­tremă împotriva cărui substrat era o reacțiune ex­raționalismului din veacul XVIII. Toate aceste însemnau o afinare și o adâncire a înțele­gerii istorice, o îndreptare spre imparțialitate răbdătoare și erudită, care înrădăcina credința că, în principiu, viața istorică poate și merită a fi studiată independent de orice ideologie practică. Taine a încercat să lege și să simplifice toate aceste preparative metodologice, fără întârziere, a făcut din ele doctrină și a devenit vulgarizatorul lor. Mulțumită simplificărilor sale, libere de orice rezerve critice, acele idei s’au revărsat până in spiritele cele mai slab lega­te cu gândirea riguroasă, și cuvântul mediu, în deosebi, a avut un succes de piață memorabil în istoria culturii verbale a lumii. Taine purta însă, în spiritul său, un conflict fără soluție, și-l purta, cum purta orice dificul­tate teoretică, cu deplină inocență și nepăsare. Onest fără de margini, el mărturisește, de exemplu, că a stu­diat numai câteva săptămâni anglo-saxona, drept pregă­tire pentru o lucrare a sa — pentru prima istorie știin­țifică a literaturii engleze. Și de­ altminteri, nu se ferește să declare că face prea puțin caz de erudiție, și să se uită, cu mirarea proprie beletristului, la ciudatele ființe care-și pierd vederile descifrând manuscripte, și îngăl­benesc cercetând izvoare. El pierdea din vedere că toc­mai metoda științelor biologice care pentru dânsul făcea dogmă, tindea logic la erudiție, și că metoda unei istorii a culturii care se pretindea științifică, trebuia să tindă într’acolo încă mai energic, potrivit complexității obiec­tului.­­ Dar Taine era fire dogmatică, și fondul educa­ției sale fusese retoric. A fost ușor angliștilor să dovedească insuficiența informației, și să înconjure cu semne de întrebare con­cluziile „științifice” din Istoria literaturii engleze. A fost ușor istoricilor și teoricienilor literaturii să arate, zâm­bind, că deducerea întregului Tit-Liv­if dintr’o unică FACULTÉ MAITRESSE, fusese un simplu joc de răb­dare literară, sau — mai grav — că studiul despre La Fontaine constitue o infirmare umoristic suprinzătoare a teoriei mediului. In studiile lui de psihologie socială, Gabriel Tarde compară ideia de mediu, în întrebuințarea ei curentă, cu o nebuloasă. Neapărat, orice studiu istoric se îndreaptă spre amănuntul precis. Pentru istoricul literaturii și al oricărui alt domeniu de cultură, obligația elementară este să desfacă influențele factorilor istorici până în ul­­timele lor detalii caracteristice. Taine, însă, a lăsat mo­delul nenorocit al unei tratări neîngăduit de sumare, fără nici o grijă de cronologie și de orice precizări individuale. El descrie în fugă un vag peisaj, de care se asigură, pe cuvânt, că e din Champagne, și spune deadreptul: iată-l pe La Fontaine întreg, fără vre-o altă cercetare!... El a dat exemplul dogmatic de asemenea legături ușura­tice între fenomene atât de complexe ca cele ale vieții artistice, și „nebuloasele” care sunt mediul fizic sau an­tropologic nebuloase mai ales în procedeurile accelerate pe care le utiliza el. Nu e scăpare: Taine a lăsat exemple rele. A lăsat o „filosofie a artei”, unde opera de artă ca atare e complect și naiv uitată, unde se amestecă mora­lismul vulgar cu pretenții confuze de istorism științific, ambițiile de empirism naturalist cu apriorism hegelian și cu nesocotirea erudiției.­­ Metoda științelor istorice nu mai are astăzi legături cu doctrina lui. Filosofii se ocu­pă să delimiteze limpede metoda cunoștinței istorice, în opoziție categorică cu acea a științelor naturale, urmând în această delimitare, însăși practica reală a acestor științe, de la prefacerea lor modernă încoace. Și poate că unul din rezultatele cele mai solide ale studiilor lui Bergson va fi tocmai despărțirea insistentă pe care o face el între măsurabil și calitativ. Nu se gândește astă­zi nici­un cercetător ce ar putea scoate din psihologia primitivilor sau a nevropaților, din fiziologia raselor sau din configurația solului, elemente pentru înțelegerea vre­unui talent, vre­unui gen, vre­unei technice de artă. Ceiace numesc Nemții știința artei, urmează alte dru­muri decât cele în care credea Taine și publicul lui; și înainte de toate, această știință studiază arta în ea însăși, adică în tehnica și în problemele propriu zis artistice, — ceia ce e o evidentă și elementară obligație, înainte de orice „filosofie a artei”. Nici problemele, nici metodele nu mai sunt acum ale lui Taine. Dar cred că ar fi o nedreptate frivolă să se considere zădarnice toate ostenelile lui. Opera aceasta rămâne un model naiv și curat, al unor silințe scrupulos cinstite de a cerceta teoretic niște domenii care, în Franța mai ales, erau până atunci teme pentru variații retorice și moraliste. In ce măsură a fost el singur în stare să se emancipeze de dogmele li­terare ale tării sale, rămâne lucru secundar fată cu stă­ruința neobosită de a-și câștiga o minte liberă. S’a în­șelat adesea asupra faptelor sale intelectuale, însă buna credință apare în orice rând scris de dânsul. Claritatea lui ne e anostă, siguranța lui ne­irită, simplicitatea lui îi compromite deducțiile și concluziile, imaginile îi sunt sarbăde, demonstrațiile lui — prevăzute cu prisos, și dezvoltările lui sunt adesea ca pentru școala de adulți­ — peste toate acestea, sinceritatea lui ne biruie și ne a­­trage. Tânărul Taine se revolta împotriva filosofiei literari­­zante, care domnea în Universitate. Satira despre „Filo­sofii clasici” e, astăzi, poate cea mai vie dintre cărțile sale; și se poate zice că această revoltă a dominat toată cariera lui literară. Se spune astăzi despre Bergson, că opera lui se resimte prea mult de opoziția obsedantă contra intelectualismului rigid rămas tocmai moștenire de la Taine. De ce să nu înțelegem că pozitivismul lui Taine, cu toate excesele lui dogmatice, s’a născut ca opoziție contra spiritualismului retorilor universitari de la începutul veacului trecut? Cu veșnicele sale marafeturi reptiliene, Sainte-Beuve după ce riscase ușor intenții științifice, cum era, de pildă, întorsătura celebră cu ISTORIA NATURALĂ a talente­lor, revenea cu o repede și fricoasă încolăcire, la obliga­tele plecăciuni în fața clasicismului salonier și academic. El întâmpină pe Taine numai­decât cu o obiecție de BUN GUST : este literaricește shoking, să pomenești numele filosofului modern Spinoza într’un studiu asupra anticului Tit-Liviu, — „raprocher des termes aussi étonnes d’être ensemble que Spinoza et Tite-Live ! Comment le Gour n’a-t-il donné l’éveil? Ravement ce qui crie d’abord se trouve être juste ensuite”. Scandalizarea aceasta sirupoasă a lui Sainte-Beuve îl zugrăvește în chip strălucit pe el însuși, în diplomațiile lui nesfârșite cu publicul, dar ea dă și măsura noutății viguroase a lui Taine. Asupra acestui scriitor învățat căzuse sarcina de a preda rudimente de cunoștință și gândire precisă unei lumi de literați hrăniți cu locuri comune, fosilizate de trei sute de ani și cu elegante clasiciste râncede din capul locului. — Funcțiunea era nouă, și rodnică va so­coti oricine admite că era o binefacere efectivă chiar simpla încercare de a curăți aerul literar, deopotrivă, și de solemnitatea deșartă a unui academism senil, și de incultura grosolană și pretențioasă a cafenelelor roman­tice. In sfârșit, un literat francez, în stare să înțeleagă pe Shakespeare pân’într’atât, încât să-i dea­ voie să existe, deși a existat Racine, este un fenomen prea rar și prea atrăgător, ca să nu rămână pentru multă vreme prețios și memorabil. * * * Un chip de cleric protestant, plin de curiozitate inte­ligentă și de râvnă cărturărească, o minte bărbătească și curată de orice mofturi, apar ca o diversiune deosebit de simpatică și răcoritoare într’o vreme când atitudini răstite de supraoameni superb neînfrânați ascund prost niște istericale din cele mai muerești,­­ când originali­tățile literare simt adesea nevoia să ajute cu ceva glorie pederastică, uneori chiar cu un vag, și cum se pare,foarte ademenitor parfum de escrocherie. PAUL ZARIFOPOL * * * * * * Moș Ion Soare — ...................... ........ ete I. C. VISSARION Moș Ion Soare și-a petrecut viața mai mult de jumă­tate pe câmp cu oile. Trăit în aerul curat al câmpului, când ars de soare, când bătut de vânt, când udat de ploi, mul­gând oile, închegând brânza și fierbând jintita, — moș Ion părea că nu mai îmbătrânește. Treceau veri peste veri și pe el tot la târlă îl vedeai, cu obrajii tot roșii, cu ochii tot zâmbitori și șireți, și înțelegeai că a fost în toată viața lui un om verde care tot mai este încă. Ii ziceau toți „moș Ion“ pentru că așa îl pomeniseră și pe vremea tinereții lor, împo­triva vremii însă nimeni nu poate, sta ; și munților le ma­cină piscurile de cremene, nu pecumite fragedei cărni a o­­mului. Ca un tăvălug uriaș, dar nevăzut, vremea vine încet, ne samănă fire albe prin perii castanii, ne veștejește și ne sbârcește încet obrajii, ne îndoaie câte puțin, spatele , și cu primăveri ce vin și cu toamne ce se duc, ne leagă dru­murile și ne culcă !... Mai e ori nu mai e cutare ?... Mai e, dar i s’au scurtat potecile, abia mai pășește!...“ Și apoi, într’o zi auzim că „s’a dus !“ Din ziua aceia ori pe unde l-am mai căuta, nu-l mai găsim ! O cruce, ori un alt semn, mai arată câtva timp locul unde a fost îngropat cel ce s’a dus. Apoi vremea prăpădește și acel semn. Astfel și Moș Ion Soare n’a putut să ’nfrunte uriașa putere de nimicire a vremii. Intr’o seară de toamnă, cu frunze moarte asvârlite de vânt pe drumuri și pe de rând, Moș Ion a fost culcat în pat și a trecut în rândul celor duși! D’atunci nimeni n’a mai putut să-l vadă după turma de oi, ori ducându-se acasă încet, cu sidila cu jiitiță în mână. Acum ca rămășiță din el, au mai rămas doar amintirile, câteva icoane din viața lui, câteva sfaturi, câteva isprăvi făcute și trăite de el, care — ori­cum ar fi fost socotite ele atunci — acum le vedem pline de ciudată frumusețe și vrednice de iertare. Mie mi-a fost drag Moș Ion Soare, pentru că mi se părea că și el ține la mine , pentru că odată m’a împrumu­tat cu bani fără dobândă și pentru că numai el îmi ierta pornirile firii mele, cusururile și nebuniile. — Avea cusururi și el, făcea nebunii de dragoste, și eu iertam p’ale lui , iar el ascundea și ierta p’ale mele. Câte isprăvi d’ale mele le-a văzut el și nu le-a spus nimănui; câte isprăvi d’ale lui, le-am văzut eu și le-am fă­cut ; câte ne-am spus și câte povețe mi-a dat ! Avea târla de oi în unii ani în „Biclării“ , în alți ani pe „Balta Ghinii“, iar alteori la „Tufanii Slavului“. II vedeam — când mă duceam pe la el — în ușa strun­gii mulgând oile, stând pe un scăunel scund cu trei picioare cu pălărie de păr de vacă, cu strașinile largi, pălărie ca ru­ginită de soare și de ploi și cu fundul rotund ca pepenele. Avea părul încârn­onțat sub strașinile pălăriei, fața roșie, ochii căprii și vii în cap. Purta cămașă trainică de tort, cu mânică largă, cu cheotoare la gât... încins cu brâu roșu și în picioare cu nădragi gălbui de dimie, bine strânși pe pulpe. Cămașa scurtă îi da o înfățișare de om puternic. Vara umbla desculț. Când mă vedea, mă privea cu dragoste și avea despre mine o părere bună. — Ah, taică, taică... ce mai șoim ești și tu!... M’am în­tâlnit alaltă ori cu nepoata... știi tu... și tocmai plângea... — De ce fata taichii, îți speli ochii cu lăcrămi ? Uite... uite... mi-a eșit ’nainte! M’a prins, m’a strâns, mi-a pârâit oasele, m’a mușcat!.. — Și pentru atâta lucru să plângi, fată ? Șoimul strânge ca să nu-i scape păsărică din ghiare ! Dar tu trebuia să ralezi și trebuie să ralezi, ca să arăți că trupul tău e sănătos, e plin de viață tânără, e de piatră ! Puteai să mori în brațele lui, dar să nu fi gemut, să nu te fi oprit din surâs. Altădată când te-o mai strânge, să râzi, dar să-l strângi și tu cât ăi putea ! Ei taică, dar fetele de azi se moleșesc... Doresc sal­tele moi, mâini fără bătături aspre, mângâeri de gândac... Tic însă să nu-ți pese... frânge-le și, de se sfărâmă, așa vârlă-le, că n’ar face decât niște copii slabi ca și ele... Mai stai, Șoimule... închegăm laptele, mâncăm caș dulce și să vezi ce bun este...“ Și așteptam și ne spuneam câte și mai câte. După ce mulgea toate oile, da cheag laptelui, il ames­­tica cu lingura și stăm până se ’nchega. Apoi îl turna în sidile, după ce oprea pentru noi câte o strachină de lapte închegat. In timp ce zerul se scurgea, noi mâncam , iar el îni spunea : — Să nu le lași să scape... E păcat să se veștejească floarea nemirosită de fluture, și să se treacă femeia ne­iu­­bită de bărbat. Zice ea din gură, dă cu pumnii, te și sgârie uneori, dar tu nu ține ’n seamă... ea e o biată toantă fără multă minte, care crede că mai are vreme, c’o să iubească la... anul. Până la anul însă câte se pot întâmpla­, cine știe cum te schimbi tu, cum se schimbă ea și dacă mai rămâ­neți amândoi. Vorba cântecului sfântă : Cântă, cu ce, numai mie. Că la vară — cine știe ! — Rămâne lumea pustie Ori de tine, Ori de mine. Ori de noi d’amândoi... C’or fi alții prin zăvoi, Geaba când nu suntem noi!... Cu vre-o câțiva ani înnainte de-a muri, Moș Ion sunt zise mai multe de jumătate , i se scurtase pasul, iar spatele se arcuia cu ’ncetul din ce în ce mai mult. Dar cu toate aste semne de bătrânețe, moș Ion tot mai era în sfatul muerilor din sat. Și aveau dreptate, căci lui moș Ion nu i-a putut intra în cap ideia că el trebue să lase femeile în pace. Intr’un an avea târla la „Tufanii Slavului“. Cum veneam dela pește dela Jirlău, m’am abătut și pe la târlă, hotărât să-i las câțiva clenișori să-i frigă, cum făceam uneori. La târlă însăși’am găsit decât un câine legat la umbră, ușa legată c’o ață, iar pe balta Ghinii oile date în paștere în seama lui Gheorghe Mânca Frunză, ce se ținea înaintea lor. Cum drumul meu trecea pe dinaintea casei lui, când ajunsei, din trei bâștiuri, ca să nu mă simtă câinii, ajunse­sem pe prispă. Aci mă oprii s’ascult și apoi să-l strig. Auzii însă hușituri și văităturile Mamii Maria. Moș Ion o batea. — Na, — viespea dracului, nu ! — el care nu auzea, credea că vorbește încet — du-te sub pământ, dacă pe d’a­­supra lui nu mai ești bună de nimic! Dar ea ca s’o auză el, îi spunea tare : * * * (Continuarea în pag. ll­ a) *

Next