Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1928 (Anul 9, nr. 409-412)

1928-10-07 / nr. 409

ANUL IX. - No. 409 7 LEI EXEMPLARUL VII ȚARĂ 14 .LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Din sociologia și estetica cinematografaiui Antecedentele și difuziunea cinematografică in 1800, cu ocazia marelui bâlciu din Lyon, doi frați purtând un nume predestinat, inginerii francezi Auguste și Louis Lumière, organizau primul spectacol de cinematograf. Se pare că succesul acestei întreprin­­deri, care în câteva decenii trebuia să devină unul din cele mai răsunătoare ale istoriei, n’a fost pentru mo­ment decât foarte modest și că în publicul adunat pen­tru această împrejurare se auziră și câteva fluerături. Inginerii Lumiére nu se lăsară însă descurajați și cinci ani mai târziu, la Paris, în subsolul unei cafenele din Boulevard des Capucines, ei deschiseră și prima sală de cinematograf a lumii. Succesul fu de data aceasta cu mult mai însemnat, și câțiva intelectuali recunoscu­ră valoarea și întinderea nouei invenții. Originele moderne ale cinematografului se leagă astfel de numele fraților Lumiére, deși genul de inte­res pe care îl trezește este străvechi și principiul lui tehnic a fost cu încetul elaborat în tot decursul veacu­lui al XIX-lea. Istoriografii cinematografului îl fac­­ în adevăr să descindă din vechiul teatru de „umbre chi­nezești” pe care-l introduce la 1784, în Franța, vestitul Séraphin. „Umbre chinezești” și proecțiuni obținute prin lanterna magică erau distracții foarte căutate în veacul al XVIII-lea. Ele încercau să satisfacă un anu­mit interes în acelaș timp naiv și rafinat pentru mister, pe care societatea libertină și raționalistă a timpului nu mai putea să și-l îndestuleze aiurea și despre al că­rui farmec ne putem documenta, apelând la amintirile copiilor cari noi înșine am fost odată, când apăsați de taina camerei întunecate în care ne aglomeram și în­cântați de imaginele colorate pe care lanterna în ade­văr „magică” le proecta, gustam o plăcere amestecată cu teroare. O anumită șarlatanie nevinovată nu putea să lipsească din organizarea unor astfel de spectacole și Robertson în 1798, își numește dispozitivul cu mult mai perfecționat față de cele întrebuințate mai înainte, fantascop, adică „aparat de arătat fantome vii”. Acest fantascop era folosit în două exemplare, așezate de o parte și de alta a ecranului, în așa fel încât se putea proecta în acelaș timp un peisagiu și un personagiu circulând prin el. Cartea d-lor Etienne Arnaud și Boi­­syron, Le Cinema pour tous, 1922, din care culeg ace­ste date, citează un text din publicația revoluționară V Ami des Lois din 8 Germinal an VI, după care Ro­bertson putu să satisfacă cererea unui spectator și să-i vrăjească umbra lui Marat. Lanterna magică, umbrele lui Séraphin și fantas­­copul lui Robertson alcătuesc oarecum perioada misti­că din ceea ce putem considera astăzi drept evoluția ci­nematografului. Perioada pozitivistă începe mai târziu și anume în legătură cu o problemă de fizică și cu una de estetică. In 1833, fizicianul belgian I. A. Plateau, in­ventă aparatul numit de el phenakistiscop, format din­­tr’un disc circular, mobil în jurul unei axe și pe ale că­rui sectoare găsindu-se desemnată aceeaș scenă, cu mici variații de atitudine ale personagiilor de la un sector la altul, spectatorul putea prin rotațiunea discului, să ob­țină impresia mișcării. Phenakitiscopul era menit să dovedească experimental persistența impresiilor lumi­noase pe retină. Principiul phenakitiscopului își găsi o aplicație specială în aparatul numit zootrop și construit anume pentru a dovedi care sunt etapele felurite ale mișcării la animale. Dar cu aceasta se punea din nou una din temele preferate ale cercetării savante contim­porane. Pictura romantică, însuflețită de acel senti­ment dinamic care era al timpului, se oprise la repre­zentarea mișcării ca la unul din motivele sale cele mai caracteristice. O pânză cu aceia a lui Géricault „Aler­gările de la Epsom” din 1822, înfățișa un adevărat in­stantaneu al unor cai în cursă de galop. Ceea ce pictorii înfățișau, savanții nu consimțeau totdeauna să admită și un fizician ca Marey își consacră o bună parte a os­tenelilor sale, studiului mișcărilor la animale. Cam în acelaș timp, adică pe la 1879, fotograful american Muy­bridge, reuși să obțină instantanee după mișcările cai­lor în galop, declanșând mai multe aparate fotografice de-a lungul pistei pe care se producea alergarea. Lu­crând independent de Muybridge, Mary obținu și el in­stantanee de-ale mișcării, folosindu-se însă de un sin­gur aparat, pe o singură placă și la scurtă distanță una după alta. Odată cu obținerea fotografiei sucesive prin­cipiul cinematografiei moderne ei’a găsit și toate perfec­ționările introduse ulterior de Demeny, Edison și fra­ții Lumiére contribuiră ca aceștia din urmă să o poată prezenta în curând ca pe o artă nouă. Am spus că deși originele îndepărtate ale cinemato­grafului sunt umile și evoluția lui în decursul veacului al XIX-lea chibuitoare, succesul lui actual rămâne nee­galat. D. Julien Luchaire, directorul Institutului Inter­național de Cooperație Intelectuală, pentru a arăta în chip mai suggestiv cât de mare este puterea de difu­ziune a cinematografului, a avut odată ideea să com­pare numărul persoanelor care pot vedea un film cu a­­cela al cititorilor pe care și-i poate găsi una din cărțile fundamentale ale omenirii, cum este Biblia. Cel dintâi este covârșitor. După evaluații aproximative există în lume 50.000 de săli de spectacol cinematografic. In a­­ceste săli un film care ar face înconjurul lor ar putea fi văzut de 150.000.000 de persoane. Este probabil că e­­xistă astăzi multe filme care se bucură de această u­­riașă răspândire. Capitalul n’a pregetat astfel să se pună la dispoziția întreprinderilor cinematografice. După referințe datând din 1­924, Statele Unite învestesc pentru înscenare de filme anual o sumă de 200.000.000 de dolari. Industria cinematografică ocupă al pa­trulea loc printre marile industrii ale Americei și locul al treilea printre acelea ale Germaniei. Beneficiile unui film justifică dealtfel această largă încrededere a capi­talului. Un film ca Nașterea Lumii a lui W. A. Griffith a raportat 25.000.000 de dolari, numai din locațiuni. Un , film al Clarei Kindall Joung aduce 500.000 de dolari la o cheltuială de 150.000 de dolari. Firma „Famous Pla­yers” își închee bilanțul anual cu un beneficiu de 36.796.800 franci francezi. Personalul întrebuințat pen­tru înscenarea unui film atinge deasemeni cifre im­presionante. Numai pentru realizarea unui film ca „Re­gina de Saba” a lui Wiliam Fox au fost necesare 10.000 de persoane. însemnate aglomerări omenești, corespunzând unei mari concentrări de interese, au început astfel să se formeze în jurul întreprinderilor cinematografice. Ele și-au constituit de pe acum o localitate specială, o ade­vărată metropolă a cinematografiei. Este orașul Holly­wood, în California, la 15 k­m. depărtare de Los An­geles și care numărând în 1920, 25.000 de locuitori și-a văzut sporită populația până în 1926 cu încă 100.000 locuitori. Mii de oameni continuă și astăzi să aflueze către Hollywood pentru a-și pune în valoare talentele și însușirile cele mai diverse. O femee poate să-și ago­nisească cu îndestulare viața, dacă are mâini frumoase și un bărbat dacă are ochi înzestrați cu o anumită ex­presie particulară. Aceste persoane sunt îndată anga­jate și întrebuințate fie ca statiști, fie pentru a înlocui pe actorul principal în scenele în care urmează să li se filmeze numai mâinile sau ochii. In momentul în care se realiza un film reprezentând o întâmplare închipui­tă la curtea lui Franz Joseph, persoanele de ambele sexe având o asemănare cu tipul popular vienez își găsiră norocul. Când se înscena „Veciul Heidelberg” o mare cerere se produse pentru oameni putând fi în­trebuințați ca... studenți germani. Din această mulțime care rămâne anonimă, se selectează din când în când individualitatea unui actor de seamă. Regizorul ameri­can știe să-l recunoască și să-l îndrumeze către glorie și avere, chiar dacă se găsește în fața unor simpli lu­crători cu mâinele, cum au fost înainte de a deveni re­numiți un Rudolf Valentino sau un Lon Chaney. Ace­stor actori, publicul american știe apoi să le dovedească admirația cea mai devotată. Astfel, când locuitorii din Grands Rapids (Wisconsin) vrură să schimbe numele orașului lor, pentru a evita confuzia cu localitatea la fel denumită din Michigan, un plebiscit organizat în a­­cest scop, se pronunță pentru numele de Pikford, ca un omagiu adus­­ celebrei astrițe. Stăpânind un nume întru tot de prețuit și de obicei o avere care le permite o viață de stilul cel mai înalt, mulți dintre acești actori sunt adevărați seniori ai Hollywoodului. Locuințele lor fastuoase se alătură în cuprinsul localității cu case de recusită, închipuind cu fiecare fațadă a lor fie o vilă, fie o bancă, fie un bar, fie vitrina unui magazin. Ames­­tecându-se cu aceste bizare construcții, cu acelea­­ lu­xoase afectate locuinței particulare a actorilor și cu a­­celea care adăpostesc atelierele, se ridică ici și colo câte o construcție improvizată reproducând vreunul din mo­numentele vestite ale lumii. Iar de-a lungul acestor străzi eteroclite, un public burghez și muncitoresc se încrucișează cu un public deghizat, cu centurioni ro­mani, tirani asiatici sau eleganți romantici, actori cari revin la ora prânzului sau se duc să petreacă o oră li­beră pe terenul de sport, într-o animație pitorească și febrilă, care împrumută acestui oraș un aspect unic în lume. r­o TUDOR VIANU O. Han Socrate Duminică 7 Octombrie 1928 Literar­­ si Artistic FONDAT IN 1893 Iii in Fr­unzele în noaptea noastră cristalină Ca svorul rece și sonor «e’ngână, Luna plină sus ca o fântână Varsă’n iarbă apă vie de lumină, Universu’n aur prin văzduh plutește Ca un himn de slavă al privirei tale. Undeva departe marcă’n zale Proaspete de­ spumă albă te‘nflorește. 112 Era’n nori și pe crestele verzi ale dealurilor Era’n aerul tăios de rece­ al dimineței. Era’n massa tăinuită de timp a vieței, Era’n cântecul înfiorător al valurilor. Și-a venit ca un izvor răcoros al pământului Ca un semn al destinului în desfășurare. Ca un gând al soarelui, și ca o fluturare de tămâe și de rugă’n aripele vântului. 113 Norii rătăceau pe sus Și umbra lor cădea albastră In inima deschisă-a noastră Și'n lacul înecat de-apus. Noi pluteam peste câmpie, Și gândul ne ducea ușor In sborul legănat al lor. Pe apa serei, cenușie, 114 Tu mi-am arătat atunci vieața, Mierea, porumbielul, iasomia, Arcul, tigrul, șoimul, dimineața, Seara ei, și nebunia, Setea a trecut apoi cu mâna. De cărbuni aprinși pe lângă mine, Și-am băut în friguri din fântâna Grațiilor tale pline. 115 Am întins tăcerea caldă­ a nopței mele Pe câmpie. Pâlpâia cu lampa fie­cărei stele Și plutea cu luna sus, trandafirie. Tu erai în fundu-i cerul de mătase Și copacul In al cărui freamăt viu își răsturnase O privighetoare cântecul și lacul. 116 Noaptea murmura o melodie In adâncul humei, Și’mbrăca imagina ta vie Cu imagina Vrăjită­ a lumei. Eu lăsam un strigăt să se ducă Repede cu vântul. Sborul lui, în noapte, de nălucă împânzea cu gândul tău pământul.­ S’a desprins dintr’um copac, și lemnul A simțit în fibre ..uu ..îndemn; Șarpele cu ochi ca unt-de-lemnul Mi-a făcut din întuneric semn. Luna s’a’mbrăcat în flăcări roșii Și-a țâșnit pe cer ca un balaur, Și, cu cântece de’ foc, cocoșii Au aprins­ în miezul noptei aur. 118 Deschide sborul tău și te ridica, Cochetă rândunică Cu piciorușele de trandafir La ea ca un zefir. O vei cunoaște după dimineața Ce-i luminează fata, Și râde’n ochii ei ca un ecou al unui soare nou. 119 Am urcat pe stânca sură­ a unei Năzuinți de mână cu zefirul, Și-am cules din vârfu-i trandafirul De sidef al lunei. Pe tulpina lui de raze fata Ta râdea ’ntr’o floare de lumină. Gândul ei de rouă cristalină Parfuma vieața. 120 Era’ntr’o seară de uimire Și de fluide vegetații, De jocuri proaspete de gratii­­ Și de strălucire. Șoptea cu noi pământul una Și-aceiași caldă rugăciune Pe care soarele o spune Și-o repetă luna. 121 Te-ai ridicat în noaptea mea ca o lumină Și, ca un plop cu d­ar de lună’n crengi, ai stat. In stupii lor atunci albinele-au cântat Și s'au scăldat în aur nuferi’n grădină. A fost o lovitură magică de daltă Cu care s’a’ntrupat pe sine Dumnezeu. Și toate pasările sufletului meu Te-au proslăvit cu heruvimii laolaltă. 122 Jocul meu a fost o muncă de albină Și’n polenul sufletului meu i-am dat Armonia lui de vis și de lumină, Șerpii tarei fără apă s’au schimbat In isvoare proaspete la mine’n minte Și cu ele cându’n aur am scăldat. Strălucească de-acum singur înainte'!­ SFÂRȘIT] ' —N. DAVIDESCIÍ ,

Next