Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1928 (Anul 9, nr. 413-416)

1928-11-04 / nr. 413

ANUL IX. - NO. 413 FON­DATORIC­­­AL. V. BELDIMAN 1808-1897 CONST. MILLE 1897-1920 Duminica 4 Noembrie 19287 LEI EXEMPLARUL IN ȚAR* Literar ==și Artistic FONDAT IN 1893 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Toamnă pe șes Prin păpușoi cu frunze frânte, începe vântul serii să descânte. Albastre tufe de scaeți, pe câmpul mut Par rotogoale firave de fum In urma unui tren ce-ar fi trecut Cândva, demult, pe-alăturea de drum. Se împânzește­ abia o ’nfiorare Prin liniștea molatecă și moartă, Ș’un fir de cânepă, subțire, Stă singurel pe miriștea deșartă Și face semne nu știu cui, în zare, Doi brazi, sădiți de cine știe cine In mijlocul câmpiei de șiac, — Doi brazi ce vor fi fost odinioară înaltă strajă la o poartă de conac, — Bătrâni și resemnați, încep să moară bătând adânc în depărtări străine, Să vadă cine vine... Dar depărtările nesigure și sure Se ’nchid în cercuri largi pe zare, Și nici o linioară nu tresare, Contur de deal, ori creștet de pădure. In fund, pe-un drum subțire ca un fir, Bătut în stâlpi de telegraf ca ’n ținte, Se depărtează ’n liniștea cuminte Un melc, — ori poate-un car cu coviltir. Trezit din somn de foșnetul domol Abia urzit prin buruieni târzii, Un pui de iepure­ a svâcnit de frică . Urechile-i atente se ridică Și, drepte peste câmpul gol, dar două frunze gemene și vii. Prin pânza rară­ a norilor nomazi, Apusul violet trimite Lumină de tablouri învechite, iar vântul vânăt scutură din brazi întunecimi — și ace ruginite. OTILIA CAZIM1R 99 întâiul capitol Schiță Pan Ioniță Drăcea, eșind, își întâlni prietenul, care tocmai venea să-l vadă, pe scară. — Ge­t cu tine Titus? — Bine! Veneam să te văd. — Eșim împreună. Tocmai treube să-mi caut casă, și vom căuta amândoi — Te muți? — Proprietarul meu e silit de niște afaceri să plece peste câteva zile și, firește, trebue să mă mut și eu, întâmplarea îmi cade de minune. Simțeam mare nevoe să schimb locuința. Am în minte un roman care­ nu se împacă de fel cu locuința mea de până acum. Titus Bogdan răspunse cu o privire întrebătoare și nedumirită. Entusiasmul prietenului său îi făcea plă­cere. Era surprins însă că nu-i spusese încă nimic des­pre proectul lui. Pan Drăcea ghici tâlcul privirei lui Bogdan și, trecându-și brațul pe sub al prietenului său, pentru a coborî scara, în stradă, adăogă: — Ei bine, da. Proprietarul pleacă de sfântul Gheor­­ghe. Eu sunt bucuros să plec câteva zile mai nainte. — Nu e vorba de asta, ci de roman. Nu mi-ai spus nimic despre el. — Adevărul este că nici eu nu știu mai mult. Am văzut ori, în treacăt, o femee. Trecea, destul de încet, cu o mașină. Avea părul roșiu ca lemnul lustruit de acca­­ton, și fața pală ca ceara în fagure. Nu-mi dau bine seama dacă era înaltă sau nu, dacă era slabă sau dacă era grasă. Mi se pare însă că ar putea să capete, ca un lichid prețios, forma vasului în a cărui fantezie de linie ar urma să se răspândească. Cine­va din spatele meu, adresându-se tovarășului lui, spuse: „Asta e Una Laris!” E tot ce știu despre ea. Vreau să-i scriu însă povestea. — Am auzit și eu de numele ei... — List! răspunse Pan Drăcea cu degetul pe buze. Nu-mi spune încă nimic. S’ar putea să-mi tulburi vraja numelui ei, și pe aceia a părului ei, cu vre­ un amănunt sortit să rupă euritmia desfășurărei ei în mintea mea, și atunci s’a dus pe copcă romanul. — Apoi nici eu nu știu mai mult de­cât că are un păr foarte ciudat, și că o chiamă cum o chiamă. E vă­duva bogată a unui... — Nu vrei să taci odată? se răsti prietenește, Dră­cea. — Am făcut­ răspunse cu zâmbet de sceptică ironie Titus Bogdan. Cum o să scrii însă romanul unei femei fără să știi nimic despre ea? — Aici, răspunse Drăcea arătându-și fruntea, e clo­potul scufundat al vieței ei adevărate. Numele îmi deș­teaptă, mai mult până la covârșire de­cât îmi trebue, imagini, idei și sentimente. O Atlantidă surprinzătoare și fecundă se ridică, obscur, dar cu toată viața ei trecu­tă, din adâncul de apă imaterială al minței mele. Poves­tea orașului If. Marinarii bretoni îl zăresc și astăzi, în fundul oceanului, cu străluciri de sidef; palatul bătrâ­nului rege Gradion se luminează, noaptea, ca și pe vre­muri, muzica orgiilor de odinioară se ridică până la su­prafața apei, iar pe țărmuri, undeva, printre stânci, în lumina lunei, trece, pieptănându-și părul de aur, și as­­tă­zi, scelerată, prințesa Dahut. Memoria, în unele îm­prejurări, găsește nebănuite și inexplicabile corespon­dențe de viață latentă cu un trecut, știu eu, sau, nu știu, poate, un prezent sau un viitor fecundant. Să nu o da­timi însă prea mult atunci din încercările ei obscure și tentaculare de contact cu sine însuși, și cu neînțelesul ei aparent, căci strici totul. — Ceia ce spui e foarte frumos. Să vedem însă dacă nu e prea hazardat, pentru a și izbuti la ceva. — Cu neputință altfel. Nu vezi? Și schiță cu mâna un gest avântat, de discobol, în sus. — Ce să văd? — Steaua Una Laris îmi lucește, deasupra, tutelară. O port poate și pe frunte. — Ba pe dracu! Acum, chiar ești nebun! răspunse râzând Titus Bogdan. Pan Ioniță Drăcea râse și el. Tăcu însă repede și rămase gânditor. Era oare într’adevăr atât de ciudat simțământul lui? Gândurile i se risipiră dintr’odată, ca niște funigei, toamna, în furtună. Se agăță la întâmpla­re cu privirile de filmele magazinelor, de stâlpii de te­legraf, de trecători, de rochiile femeilor, fără să-și dea seamă de mișcarea care-l muta de la un obiect de pri­vire la altul. Toate se perindau pe dinaintea lui ca niște ființe latente și imateriale, în haosul primordial, își căutau, după norme imperceptibile, copacul în care să devină fruct, pământul din care să se ridice s­h­ Tia,­­forma­ din care să se deștepte frumusețe, și liniștea prin care să se filtreze gând. Bogdan începu să șuere ușor o melodie. Era un fel de pean monoton și tărăgă­nat. Trecu prin urechile lui Drăcea ca un curent pola­rizator. Firele gândurilor lui se strânseră dintr’odată, se răsuciră parcă într’o fringhie la capătul căreia, albă și cu părul de accatou, roșiu, mergea, târându-1 după ea. Ana Laris. Fu surprins de acest salt în sine însuși, și spuse repede: — Ai bună memorie, dragă. Titus nu răspunse de­cât cu o privire de întrebare. — Lueratul trebue să fi fost chemarea originală a vieței. Atomii se încorporau la trecerea lui, se adunau și realizau, în forme ritmice și conștiente, izbânda indi­vidualităților asupra materiei. Iți închipui tu șuerul a­­cela fără început și fără sfârșit cu care Dumnezeu va fi scos lumea din haos și clipa din timp? Melodia ta mi-a adunat dintr’odată gândurile și mi-a realizat la capătul lor imaginea risipită până atunci a Unei Lam­s. Aveam impresia că o pierdusem din vedere, și gândurile mele o căutau cu neliniște inconștientă pe unde puteau. Eu însumi contenisem parcă de a mai exista. Și de­odată a venit de undeva o chemare. A fost șueratul tău. Una Laris a trecut pe dinaintea mea, și eu, ca să o pot în­tâmpina, m­’am regăsit dintr’odată întreg.­­ Atunci n’am să mai fluer! răspunse cam moro­cănos Titus Bogdan. — Ai dreptate! Nu te voi mai plictisi cu Ana mea Laris. Imi dau seama că am abuzat. Gândește-te însă că, poate, eu însumi nu fac decât să-mi pun mintea și sufletul, fără să-mi dau seama, la presiunea unei sen­zații de care am nevoe, îmi dau, eu, totuși, inconștient, seama că există, undeva, în mine, această senzație, și o caut și eu cum pot. E un fel de gamă sufletească pe ca­re o fac pe planul sensibilităței mele înainte de a în­cepe cântecul. Titus Bogdan observă atunci că se depărtaseră prea mult de centrul orașului, și că înfățișarea împrejurimi­lor tindea acum spre peisagiu agrest. Mahalaua apărea astfel: odihnitoare, din adâncul curților mari, se desem­na în casele mici și vechi, sau albea în praful ulițelor strâmbe și doar pe jumătate pavate, începea, în acelaș timp, să și însereze, cu înserarea repede și simțitor de răcoroasă a întâilor zile de primăvară. Drăcea observă și el linia de periferie pe care se afla, și se opri brusc. — O să ne trezim afară din oraș, dacă mai mergem. — Firește că da. Tu m’ai adus însă până aici. — De ce nu mi-ai atras însă luarea aminte? Eu e­­ram preocupat de altceva. Tocmai pentru asta te-am și lăsat eu în pace! A­­veam impresia că-ți așezi în tiparul cuvintelor întâiul capitol al romanului tău, și nu vroiam să te contrariez. Drăcea se uită surprins la Bogdan, și, după câte­va clipe de pregetare, adăogă cu vocea șovăelnică. — Știu eu ? Poate că ai dreptate! N. DAVIDESCU Trei Metropole Berlin. — Roma. — Paris Actio, Berlin! Ultima zi. Diseară plecarea, încă odată Unter den Linden!... Dela Brandenbur­ger Tor până la monumentul lui Frederic cel Mare sunt exact o mie de metri. Lărgimea, pe tot parcursul, exact șaizeci și trei de metri. După Baedeker!... Foarte im­portant, cum ar spune prietenul nostru, ciceronele. Dintre toate orașele Germaniei cel mai lipsit de inimă e Berlinul. Superlativul acesta poate să fie râv­nit înadins. Berlinului îi place să fie cel mai în toate. Iți face impresia unui parvenit care mereu caută să te epateze, fără discreție, fără măsură, fără eleganță. Regii Prusiei și apoi împărații Germaniei l-au um­plut cu castele și palate și monumente, care de care mai colosale, mai bogate, mai impozante. Cutare palat are cea mai vastă sală de recepție din lume, cutare castel e căptușit numai cu marmora cutare... Stilul cu­tare, renovat de atâtea ori... A vrut și vrea să fie mereu modern și se renovează mereu după ultima modă. Tre­bue să fie pas cu progresul, și ține. E deci metropola cea mai modernă. Statisticile germane și manualele de călătorie remarcă cu orgoliu că azi Berlinul, după Lon­dra și New-York, are cel mai mare număr de locuitori dintre toate orașele lumii, azi când și-a anexat și fo­burgurile. In Berlin apoi e suprimată tracțiunea ani­mală cu desăvârșire. Numai mașini și iar mașini, tre­nuri cu aburi și electrice, metropolitane, omnibuse, tramvaie... Zilnic atâtea milioane de oameni întrebuin­țează diversele mijloace de locomoțiune modernă. Ca în America!... Industrie, comerț, fabrici, spitale, labo­ratoare, arte... Și toate cresc vertiginos ! Ca mâine vor intra­­­­­planele în serviciul circulației interurbane. Ca mâine vor apare zgârie-nourii, ediții modernizate, firește. Ca mâine metropola își va dubla iar întinderea și numărul locuitorilor, anexând alte foburguri și oră­șele care de pe-acuma sunt în raza ei... Și, într’adevăr a reușit să fie cel mai modern oraș Berlinul. Dar modernismul acesta nu ispitește. Meca­nizarea ucigătoare de nervi poate fi favorabilă indu­striei și comerțului, nu poate însă cuceri sufletul omu­lui. Admiri toată ziua, până-ți isprăvești afacerile, și pe urmă pleci în vre-un loc mai puțin modern, unde să poți sta de vorbă cu tine însuți și cu alții. Dealtminteri toată istoria Berlinului în acest semn s’a desvoltat. Spre deosebire de celelalte orașe germa­ne, care și-au făcut un punct de onoare din cultivarea artelor și a sufletelor, din conservarea vestigiilor trecu­tului, Berlinul n’a cunoscut decât transformări și trans­­fo­rmări. Pe mica insulă, unde se află acuma castelul regal și catedrala cea mare și Galeria Națională, a fost odinioară mica localitate vendă Alt-Koelln, în fața că­reia s’au stabilit mai târziu prusacii cu Alt-Berlin. Cele două așezări s’au tot certat și împăcat până ce un mark­­graf oarecare a venit de le-a dărâmat aproape din te­melii și a clădit pe ramele lor un oraș nou. Pe urmă așa s’a întâmplat mereu : fiecare stăpân nou ce venea, dă­râma ce-au făcut înaintașii și făcea ceva mai frumos, adică mai nou. De vre-o două sute de ani încoace fi­rește nu se mai dărâmă tot, dar se renovează într’una, ceea ce e cam acelaș lucru. Cu acest sistem Berlinul de­vine veșnic nou, veșnic modern... Am sfârșit afacerile, am admirat. Plecăm: Adio, Berlin ! — Da, șefule !... Te rog, șefule !... Să trăești, șe­­fule !... Cum să nu te simți mai bine aici decât în țările unde oamenii se luptă mereu cu probleme. Aici barenii nu există probleme. Aici încurcăturile se rezolvă sim­plu : — Să trăești, șefule ! ------TT-— de UVIU REBREANU Să trăești, șefule! iar trenuri, iar localități istorice, iar oameni tăcuți — patruzeci și opt de ore. In Berlin zgomotul infernal îl produceau mașinile ; oamenii înșiși erau calmi, se­rioși, parcă în fiecare se sbuciuma o problemă. Și vese­lia lor era fără exuberanță, aproape silită. Simțeai că veselia nu e elementul lor.­ Apoi, într’o dimineață, trenul oprește mai îndelung. De abia ne-am trezit din somn, din visurile zilelor deîn­­lineze. Unde suntem ? Ies pe coridor. Geamurile sunt aburite. Afară se ve­de ca prin ceață. O ușă însă e deschisă larg spre răcoa­rea zorilor. Pe ușa aceasta, împreună cu aerul învioră­tor, pătrunde deodată un glas venit de pe peron : — Să trăești, șefule ! Și îndată începe gălăgia, vioiciunea, veselia... Am sosit. Intr’o clipire simt cum mi se înviorează inima, cum mă înconjoară de pretutindeni atmosfera nouă. Poate că e oarecare țigănie în exuberanța noastră, poate că e multă inconștiență în nepăsarea noastră, dar e atâta viață adevărată, atâta încredere firească ! Șterg repede geamul. Cerul e albastru și dulce. Gura, abia deșteptată din noapte, albă, parcă zâmbe­ște. Oamenii pe peron, chiar puțin somnoroși, sunt mai vioi decât cei de la miazănoapte. Până și soldații cu ar­ma pe umăr, păzitorii trenului în așteptarea diverse­lor controale, oricât vor să păstreze gravitatea discipli­nei militare, au o înfățișare prietenoasă, caldă. Și, prin ușa deschisă, în vreme ce vameșii și polițiștii se apro­pie de vagoanele aude mereu, când ironic, când ami­­cal când mg|tgr­i ~ J Tâlharul Soarele își împinge sângele luminilor în tot cuprinsul, ca o inimă neobosită, ritmând pulsul serelor. O vale se întinde ca într’un vis. Valea se încheie cu un munte jupuit, mucegăit de păduri roșcate și întregit cu cojile unor lespezi mari de mineral auriu. Jos casa albă, cu coperișul de tablă vopsit roșu înche­gat, are bolovani împotriva ridicătoarelor vifore. In casă, răcoarea pământului răspândește mireasmă adâncă. Un bărbat și o femee vorbesc în întunerecul casei. Toată lu­mina e afară. Dar în pădurea roșcovană crengile au început să tre­mure fără pricină, și să suspine fără adiere. — De unde veneai ? — zice femeia. — Dacă nu știi ce-ți pasă ! (glasul lui). Furtuna a izbucnit. Frunze se rostogolesc și aleargă în neștire. Vârteje se răsucesc și se ascund. Voci depăr­tate se deșteaptă, și se sting ca o părere. Un bucium. Vântul turtește un nor de stânci, ceilalți se apropie de fum galben. Bărbatul se ceartă cu femeia, Urue muntele. El pleacă o clipă ascuns de casă. Acum începe și ro­potul calului Crergile stejarilor taie sunător vântul. Va­lea s’a deschis ca un iad, și pe căldarea ei, aburii, in care călărețul alunecă. Țipete de fiare suc și se înăbușesc. Roți de vânt poartă praful în nori. Norii au căzut, negri au închis cerul. Șue­ratul răcește întunericul. Iarba suspină. Trăznetul cutre­mură cerul spart în crăpături... se vede argint... S’a întu­necat de tot. Reveneala pământului cuprinde văzduhul ca dintr’un mormânt desfundat. Speriată femeia privește. Muntele s’a împurpurat și a căzut în neguri. Lighioane mi­șună în cazanul de subt munte. Ploaia urzește, nici nu se aude. Nesfârșite umbre aleargă, smuncite din lanțurile firii. Apoi trunchiuri se frâng și se îndepărtează de-a ber­beleacul în noapte. Ochii când nu mai au a privi, plâng — cerul ca prin sită lacrimă. Dar un nechiezat și iar ropotul de copite. Diavolul vine câteodată călare — gândi ea, și se clatină. Ușa se des­chide. Ea sare înaintea bărbatului : — Mi-a fost frică fără tine ! El : — N’am să uit, calul gonea cu nările umflate de putoarea cremenei fulgerate. Sus grindina suna ca sticla. Ea : — Cu tine mi-e frică ! El își ștergea în părul ei despletit securea : „Acum e noapte liniștită, întunericul e stăpân“. Două focuri priveau de subt fruntea muntelui, care în negru își scurgea pletele codrilor și valea era o gură căscată, și casa un singur dinte. In zăvoiul piticului înoptase de mult. Mă plimbam cu tine, dragoste, prin zăvoiul piticului. In mesteacăni frunzele păreau stoluri de suflete odihnind. Prin ierburi valuri se aplecau subt pasul nevăzutelor. Puțin în urmă, ca un ciot de salcie noduroasă, s’a oprit păzitorul zăvoiului. Stârpit, bătrân, șchiopăta să culeagă licurici, într’o pungă. Un cocor tocase în neguri sau altă pasăre, în timp ce luna se înălțase plină. De­odată deasupra nuielelor de alun, și într’o lumină de vrajă, mi-ai arătat pe blidul de aur al lunei, într’o aureolă, veverița neagră. Parcă săpat în abanos viu, vietatea ciudată — clăti­nând vârful alunului, — ridica cele două mânuțe spre bot. Din când în când, umbră neașteptată, coada stufoasă izbea în frunză, căutând sprijin și ștergând luna. Dar veverița harnică nu făcea alt de­cât să lustruiască polenul cu mă­tura ei sprintenă. De aceia luna devenea tot mai albă și pulberea metalului ceresc acoperea întreaga jivină, tăvă­lită în clarul fermecat. Stropi scânteietori curseseră pe frunze și picurau. Piticul cu o sburătură de praștie a u­­cis-o. Am auzit-o amândoi căzând ușor între ramuri, și pe urmă de tot a atins pământul. Maluri se rupeau departe cu năruiri de tunet înăbușit. Mai mergând, am început să-ți povestesc cum piticul a avut dreptate ucigând plăpânda divină ; că veverița era o vrăjitoare dibace ; că ea răpise piticului alune minunate ; că în fie­care alună era cel puțin un palat... Când am trecut pe lângă bordeiul pădurarului, căl­când vatra unor coconi stinși, ai întrebat­­ și licuricii ? Licuricii sunt și ei în poveste ? Nu ai auzit niciodată că licuricii sunt ochii rătăcitori ai unor făpturi dispărute ? Nu ai înțeles că ei schinteiază din noapte cum în plină zi de pe aripile unor fluturi, se înseninează ochii mari ce odinioară au mai fost privirile unei iubiri ? Din ceruri o stea, ca o vietate lucitoare căzuse. Chipul pe care ori cine îl poate vedea în lună, dacă se uită cu luare aminte, râdea plângând. - ADRIAN MANIU

Next