Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1928 (Anul 9, nr. 417-421)

1928-12-02 / nr. 417

»ÄPEVERUL LITERUSI gl AtfTISVlC« Unirea literară Evenimentul unirii pare că trebue să semene cu fenomenul geologic al afluenții. La un număr de râuri ce se întâlnesc cu albiile și rudlele lor, corespund, odată cu volumul însumat, o sporire de nivel general și o curgere mai rapidă către mare. Afară de sensația cerebrală că țara unită reprezintă un cosmos continuu și omogen. Românul, a priori încearcă emoția spațiului și a întinderii, de câte ori străbate țara. Alaltă ori, pe diagonală, țara se isprăvea numaidecât cu Prutul și Predealul și, plecând din București, țineai de la plecare pașaportul la vedere. Predealul a devenit o suburbie a Capitalei și Brașovul o dependență. Poți lucra la București și te odihni la hotelul Coroana, unde an țării erai nevoit să-ți vizezi hârtiile cu ștampila statului străin. Pentru generalități și noțiuni, unirea Românilor laolaltă e un eveniment mai mare decât toată istoria laolaltă. Realitățile, dacă nu ținem cu violență să satisfacem simțul de simetrie și compensații, par a se înfățișa invers proporțional cu marele act. Nu cade în competința noastră directă să cercetăm dacă averea Statului a crescut in raport cu mărimea lui, dacă bucuria fiecărui cetățean reprezintă bucuria istorică și colectivă, dacă nu a sporit povara mai mult decât sentimentul de ușurare. Poate că și în materie de patrie și țară se petrece o deplasare de ordinul cunoștiinței, scrutată de Ferdinand Brunetière, care a scris că știința și progresele ei mută numai, mai departe, fruntariile ignoranței. Competința noastră pare mai puțin contestabilă pe terenul strict profesional literar și lăsând finanțele, industria, civismul de o parte, ne-am putea întreba ce efecte a avut unirea asupra literaturii. In ceea ce privește individualitatea, credem că niciunul. Scriitorii din țările românești liberate se liberaseră cu mulți ani înaintea unirii, lucrând materialele limbii în atelierul vechiului Regat. Ultimul scriitor bănățean, d. Cotruș, era al nost, ca să vorbim bănățenește, de mai de mult, ca și ultimul poet basarabean, d. Buzdugan. Vecinătatea Regatului a extras din vreme individualitățile popoarelor românești, subjugate la două monarhii și le-a anemiat geniul pentru totdeauna. Ceea ce vor da pe viitor nouile provincii literaturii românești, va fi produs prin fecundarea vechiului geniu dac din vechiul Regat. In domeniul care prelungește sau care a precedat pe cel literar artistic, — nu știm — în spiritualitatea religioasă, iarăși, nouile provincii nu ne-au adus, afară de un număr de prelați și de celibi, încadrați în partidele politice și în Parlament — putem cifra corect — absolut nimic, ca și în literatură. Ba se pare că ne-au adus și mai puțin decât nimic. Trebuia să se dubleze, după schemele subiective, numărul cititorilor. Acest număr e staționar. Și unde putem avea expresia numărului de cititori? In reviste. Tirajul revistelor a încremenit acolo unde s-a găsit războiul; ceva mai mult, numărul revistelor era mai mare înainte de război. Revistele românești care apar în Ardeal, Banat, Bucovina și Basarabia, dacă mai apar, dacă apar, se citesc în vechiul Regat. Evident că nu ne preocupăm de revistele aparatului fotografic ci de revistele limbii. Pe de altă parte, problema vieții scriitorilor nu s’a modificat prin unire. Dacă trei sau patru scriitori, care își datoresc o parte din soluția problemei unei mode, adică unui factor neliterar, au parvenit să trăiască mai comod, acest lucru se datorește și altor factori neliterari, politicii, funcțiunilor acumulate, unui privilegiu excepțional, unui favoritism iscat din simpatie sau din lichelism, în fond sociabil și binefăcător. Pene eminente s’au înstreinat după unire de producția literară propriu zisă, aceea care privește zestrea limbii și a spiritualității românești, căutând un derivativ mai rentabil pentru nevoile civilizate ale unui scriitor, in presa cotidiană. Unirea nu a schimbat moravurile. Abonații, care, toți, au participat la unire și însuflețire, nu-și plătesc nici azi abonamentul și sunt printre ei urmeri direcți ai unirii, care refuză un abonament literar. Scriitorii nr au dreptul să trăiască nici după unire ca scriitori, ca profesioniști. Statul se joacă de-a artele, oamenii politici se amuzează și dau felicitări, abonații în bună parte, vor să le fure și produsul jertfelor personale. A dat unirea, ceva concret scriitorilor, care, insensibil, realizează unirea adevărată? Poate că nu știm ce vorbim, facem amendă onorabilă și ne punem cenușe în cap, dacă ni se pomenește un singur caz de natură să rușineze afirmația de mai sus. Ar fi putut să utilizeze pe scriitori, pe toți scriitorii, și nu de preferință pe cei mediocri. Statul, după uinire. Este extraordinară aventura lui Lucian Blaga, atașat de presă, ce potentat politic a putut, prin autoritatea recomandației lui, să anuleze meritele literare ale acestui mare poet, ca să-l facă apt pentru o numire în diplomație? Cehoslovacia, nu are după cât suntem informați, serii de scriitori comparabile calitativ cu ale noastre , nici Finlanda, nici Letonia, nici Angora. Pentru a le da răgazul să lucreze pentru limbă, icoană și idee, Statul a privilegiat totul pe scriitori. La noi, individualitățile artistice s’au desvoltat și înmulțit în pofida abandonului general. E o situație specială, ca toate situațiile românești, ivite din amestecul unei inteligențe înăscute, cu împrejurările și împărecherile balcanice. Datoria Statului unitar ar fi fost, fără a umili muzele, să împlinească individual o lipsă iscată din desechilibrul balanței. Unirea literară româneasca s’a făcut înaintea unirii politice. In zece ani de la unire calitatea producției literare cantitativ a sporit imens și exponentul public e staționar. Punctul de vedere practic, care indică amplificarea în întindere a rezultatelor obținute în înălțime, unirea nu l-a influențat nicidecum. Evenimentul unirii este desigur și un material, care trebue administrat și condus și, desigur, rostul guvernului nu rezidă excluziv în rolul de perceptor fiscal și elector. Guvernele de până acum au administrat unirea cu cenzura și unirea literară cu indiferența , era o concepție, a constrângerii. E de văzut cum va fi administrată unirea de aci înainte, de când începe cu guvernul actual o noua experiență. Literatura și literatul nu se vor putea plânge că n’au așteptat cu toată răbdarea și îngenuchierea, evoluția întreagă a consecințelor Unirii. T. ARGHE2T Intr’o sută de ani trăiți de Basarabia sub cultura rusească, populația ei n’a dat însemnate talente literare, plastice sau teatrale, toată floarea aceste provincii fiind împinsă spre cariere pur formale, lipsite de emotivitate, adică școlare și administrative. Intelectualitatea rusă ori rusificată a Basarabiei se forma mereu din „oameni noui“ veniți mai ales din Ucraina și nici măcar purtători de aspirațiuni literare și artistice rusești. Erau aceste personagii internaționale, formate pe limba rusă, cu butonieră când patriotardă, când „frondistă“, care n’au nimic comun cu vre-o crestătură ori melodie națională. Patriotismul lor era pur administrativ, iar „frondismul“ purta nuanțe poloneze, ucrainene sau regionale „zemstvești“ și inspirate de toată mișcarea liberatoare, literară și revoluționară a Rusiei. Deci, atât poporul băștinaș, natural românesc, uitat de oameni și de Dumnezeu în umbra satelor lui, cât și societatea cultă sau semicultă a Basarabiei între 1812—1918, — au fost lipsite de izvoarele artei, adică de producția artistică, tradițională și în evoluție, a maselor rurale. După cum limba românului basarabean a fost oprită să progreseze, și s’a încărcat, s’a complectat cu noțiuni și sunete oficiale străine — școlare, birocratice, etc., — tot astfel au stat un întreg secol oprite în desvoltarea lor izvoadele covoarelor, florile testemelelor de industrie casnică, balustradele tăiate în lemn ale cerdacurilor, cântecele și dansurile tradiționale. Coloniștii germani, bulgari, găgăuzi, cazaci-ucraineni, evrei și guțuli-rusnaci, n’au schimbat această stare de lucruri. Ei au venit în grupuri mici, s’au așezat la distanțe mari unii de alții. Industria lor casnică s’a păstrat și până în ziua de azi așa cum o apucaseră în patria lor, la plecarea spre Basarabia. Nevoia de a se supune manufacturizării mărfurilor de prin târguri, nu le-a permis decât să lucreze în mătusă casnică; încolo—tot ceiace s’ar putea numi gust și inspirație artistică națională — era înlocuit cu izvoade cumpărate, cu lână gata boită și toarsă. Cântece însă nici n’au avut și nici nu au. Li se servește de tarafuri și astăzi vechiturile mahalalelor odesene sau tangouri neverosimile sosite via București-Galați-Reni-Cahul-Comrat- Tighina... Aceleași gusturi importate au copleșit românimea basarabeană. Aceleași ipostaze ale artelor, în formă mai „fină“ au stăpânit și societatea cultă sau semi-cultă a Basarabiei în cursul unui secol. Școala rusească din Basarabia s’a mândrit cu un Witte absolvent al liceului I din Chișinău (azi liceul „Hașdeu“), trecut pe placa de aur din aul a liceului și decorat pentru aptitudini cu medalie de aur. Tot ea a dat Rusiei pe Casso, ministru de instrucție în 1909-1913, pe rezeșul Cristi — locotenent de gardă trecut ca general civil, în urma căsătoriei sale cu prințesa Trubețcaia, numit guvernator al Moscovei și apoi ales mareșal al noblimii moscovite și consilier al Imperiului (o carieră amețitoare !). Lista aceasta se poate prelungi cu un Cuculescu chimist-fizician, cunoscut în trecut la Petersburg și ca director de liceu-model particular ; un Cheltuială, autor de manuale și cercetări în materia literaturii rusești, etc., etc., produse ale Basarabiei rusificate prin inerția culturii marelui Imperiu al țarilor... Munca autonomă și pur locală a zemstvelor obișnuia tineretul provincial nu cu arta, ci cu slujbele și funcțiunile mărunte, practice ale acestei autonomii. Apoi tinerii mai răsăriți plecau în vastitatea Rusiei și nu reveneau ca „celebrități“ literare, artistice sau muzicale, nici în timpul vacanței, în casele părinților, pentru a scăpa de neurastenizarea marilor orașe... Rusia a fost presărată de numeroși originari basarabeni : Neagă, Ursu, Vacar, Bulățel, Vântulov, Foc, etc., dar aceștia erau numai funcționari sau militari. Câțiva au ajuns în diplomație (Crupenschi). Se poate constata că Basarabia a produs și a dat Rusiei numai patru adevărate talente, deși nu tocmai mari : nuvelistul (mai târziu — numai ziarist) Pavel Crusevan, alunecat apoi pe povârnișul antisemitismului pogromist. Alex. Ziloti — pianist virtuos, elev și amic intim al lui Ceaicovski; Toma Railean — mare pictor impresionist, căzut apoi în futurism mistic; și arhitectul Alexis Șciusiev (ucrainian basarabenizat în două generații precedente)... Aceștia merită fiecare câte o monografie. Ei au răsărit în ciuda stărilor de fapt, în ciuda marei distanțe care separa atunci lumea artelor din Petersburg-Moscova de talentele basarabene. Grație școalelor muzicale și de Belle-Arte din Chișinău și din Odesa, putem număra asăzi câțiva cântăreți de operă originari din Chișinău, însă nu tocmai români, ca și câțiva pictori (Gavriliță, Catargi, care s’au pus oarecum în contact cu arta românească. Faptul că marele compozitor Rubinștein („Demonul“, „Neron“, „Macaby“ etc.) s’a născut pe Nistru, dincolo de blocul satelor românești Orheiene, — nu vine în favoarea Basarabiei și nu o face leagăn al unui geniu măcar. Nici celebrul bas Antonovschi, revenit la bătrânețe în satul său natal din județul Orhei, și nici cunoscutul bas Draculi (minunatul „Don Basilio“), antrepenor de operă, nu pot să lustruiască fada reputație a Basarabiei muzicale, care abia dacă își mai aducea aminte de celebrul cupletist și lăutar român Lemiș (pe la 1850-1880 de prin Bălți), și se familiariza cu armonica bâlciurilor rusești. Numai în 1900-1918, basalaica — cucerind școalele — a contribuit la înviorarea aspirațiunilor Basarabenilor spre muzica zumzetul Naturii. Evreii Basarabiei au dat centrelor mari rusești trei talente de preț: pictorii Kișinevschi și Pasternac și sculptorul Patlagean. Contribuția Basarabenilor adusă artei teatrale e aproape egală cu zero: nici un nume mare n’a venit din Basarabia pe vre-o scenă mare din Rusia, și numai 3—4 grupuri mici de amatori jucau din când în când la Chișinău și prin orașele județene. încolo — veneau din Odesa, Kiev și Harcov trupe de operă și de dramă foarte bune, dar fără elemente basarabene. Trebue să recunosc aci că amatorii din Chișinău jucau mai frumos acum 30-40 de ani decât joacă teatrele dramatice „moderne“ din Bucureștii de azi , însă în comparație cu trupele rusești disciplinate, acei amatori păreau... într’adevăr amatori.. Poate că elementele autentice ale artei basarabene (posibile dar nerealizate) nu se descopăr acuma decât în covoare minunate, pe care foamea le aruncă din fundul codrilor Orheiului — pe malul Dâmboviței, în dreptul spitalului Brâncovenesc !... Iconopictura originală basarabeană n’a existat și nu există. Bisericile și clădirile mari de dregătorii vechi nu păstrează numele zidarilor sau zugravilor, — ceia ce nu constitue nici o pierdere serioasă, deoarece coloanele, epitetele și tablourile lor n’au un suflu puternic de artă. Monumente și pietre funerare pretutindeni sunt stereotipe și au fost lucrate de meseriașii italieni. In arhitectura locală au fost trei oameni de gust: Mihail Cecherul-Cuș (Banca Comunală Chișinău), Vladimir Țiganco (Liceul Donici, fost al Noblimii, fost „Sfatul Țării“ în 1918) și Mitrofan Elladi (Primăria Chișinău). Insă deasupra lor planează fostul arhitect-șef al Basarabiei — Bernardazzi (italian, 1860-1885 la Chișinău, apoi mutat la Odessa) ai cărui elevi au fost aceștia tustrei, astăzi răposați... In 1912-14 subsemnatul am fost președinte al clubului „Literar-Artistic“ din Chișinău, și trebue să recunosc că în afară de „Baccara“ și „Loto“ n’am prezidat vre-o altă artă sau meserie artistică, deși am căutat să justific denumirea clubului „meu“... Aflu astăzi, că nici ultimul deceniu n’a adus vre-o schimbare în constituția robustă a Basarabiei antiliterare și antiartistice. In școale se predau plictisitoarele arte aplicate. Desenatorii nu cercetează, nu combină și nu stimulează izvoadele covoarelor. Basarabia românească din 1918-1928 nu a produs nimic pe terenul artelor și literelor. Numai la Chișinău este in floare, ca și în trecut, o mediocră educație muzicală pianistică. Sub Ruși, influențele literare și artistice moscovite covârșeau tot tineretul basarabean și nu-l lăsau să viseze cariera de scriitor, de pictor sau muzicant original și puternic. Grosul populației țărănești era lipsit de orice contact cu restul lumii în progres. Astăzi, nici măcar influențe cât de slabe artistice nu vin la Chișinău de la București. Despre orașele județene nici vorbă. Și există oare unii naivi care să creadă că în ultimii zece ani măcar grosul românesc al populației basarabene e stimulat spre arte ?... Amân, deocamdată, o privire cât de sumară asupra continuității românești literare (cea artistică și muzicală lipsind cu desăvârșire) dela Alecu Russo prin Stamati și până la I. Buzdugan sau Pantelimon Halipa, așa cum s’a păstrat, retrasă în câteva cabinete particulare cu biblioteci, în cursul veacului „rusesc“ al Basarabiei și așa cum, de fapt, mai rămâne retrasă și azi, această latură a vieții intelectuale din Basarabia privește mai mult cultura politică decât artele și literatura. Litere, arte și muzică în Basarabia= 3 Hermann Sudermann In seara de 21 Noembrie a. c. a murit la Berlin, în vârstă de 71 de ani, cunoscutul scriitor german Hermann Sudermann. De șapte săptămâni se lupta cu moartea în urma unui atac de apoplexie. In ultimele cinci zile starea lui s’a agravat din cauza unei pneumonii... Hermann Sudermann a fost unul dintre cei mai însemnați scriitori moderni ai Germaniei. Născut la Heidekrug, în Prusia orientală în anul 1857, dintr-o veche familie de sectanți, și-a luat bacalaureatul la liceul din Tilsit, licența universitară la Koenigsberg și la Berlin, iar după aceia a fost câțiva ani profesor particular. Din prima tinerețe, Sudermann a luat parte la mișcarea liberatoare pan-germană, intrând în primele rânduri ale partidului liberal. Peste zece ani a redactat ziarul acestui partid, scriindu-l singur aproape în întregime. . Primele lui încercări literare nu se distingeau prin mari calități artistice și nici nu i-au adus popularitate. Succesele le-a cunoscut destul de târziu, începând cu anul 1889, când prima lui piesă „Cinstea“ fusese montată de „Lessing-Theater“ din Berlin. După aceia, aproape în fiecare an apărea câte o nouă piesă de Sudermann, deși montarea unora din ele întâmpina dificultăți și suferea amânări. Astfel și-au croit drumul dramele lui Sudermann: „Sfârșitul Sodomei“, „Patria“, „Lupta fluturilor“, „Luminile nopții Sfântului loan“ și multe altele. In același timp își cucereau locul de cinste în literatura germană seriile de romane și nuvele din care „Doamna Sorge“ și „Nunta Iolantei“ deschid lui Sudermann o cale și mai largă spre popularitate. Sudermann a văzut în cariera lui ce înseamnă nestatornicia criticei și a publicului cetitor. De unde „Cinstea“ îi adusese glorie, bani, admirația și lingușirea recenzenților, a doua piesă — „Sfârșitul Sodomei“, a prilejuit deschiderea focului din partea adversarilor lui, care îl atacau pe nedrept. In 1902, Sudermann a avut o eșire extrem de violentă împotriva atotputerniciei presei și a criticei teatrale, atrăgând asupra sa indignarea presei și a literaților. Doi ani a luptat singur cu faimoasa lui serie de articole ce desvăluiau moravuri și procedee literare abuzive, ținând piept loviturilor nenumărate îndreptate împotrivă-i de „frontul unit al literaturii și al presei germane“ — după cum se exprimau adversarii săi. Succesele pur literare ale lui Sudermann s-au complectat apoi cu triumful lui moral, când câțiva dintre dușmanii săi i-au luat în cele din urmă apărarea. Popularitatea acestui scriitor se datorește atât caracterului realist al pieselor sale și abundenței problemelor emoționante din romane și nuvele, cât și artei lui de a creia efecte teatrale prin acțiunea bogată și prin dezlegarea puternică a intrigilor. Cele mai cunoscute dintre dramele lui, sunt „Cinstea“ și „Patria“, în care Sudermann și-a pus întreg spiritul său creator ca și întreaga-i concepție socială. In „Cinstea“ sunt aduse față în față două familii: una săracă și alta bogată. Amândouă se manifestă prin numeroase și puternice efecte scenice, iar decăderea morală a claselor de jos și de sus ale societății e zugrăvită de autor cu o rară fineță și putere de convingere. Aci Sudermann se ridică până la patosul profeților sau la satira cea mai crudă. In „Patria“, o fată de colonel se întoarce acasă, după 12 ani de absență, cu reputație de mare cântăreață, și duce o luptă îndârjită cu tatăl ei, apărându-și arta și trecutul. Figurile filistinilor și „habotnicilor Tartufi ai moralei" sunt redate aci cu o neîntrecută măestrie. Moravurile constitue preocuparea esențială a teatrului lui Sudermann. Operele sale sunt traduse în toate limbile culte» Ultimele scrieri au fost: „Povestiri din Lituania“, din anii de război, și .,Cartea Tinereții mele“, apărută acum trei ani - I. CĂLN Gaudeamus... Leonid Andreev stătea în balconul vilei sale din Cupceal și-și lua cafeaua. Era îmbrăcat, după cum comunica la timp despre astea in toate zilele un colaborator al „Cuvântului Rus”, în pantaloni noi cadrilați și surtuc de alpaga cu dungi. Apoi, după cum știe oricine din articolele de fond ale „Gazetei de Petersburg”, Andreev nu poartă gulere tari, de aceia in dimineața arătată marele scriitor era într’o simplă cămașă moale, colorată, și se gândea la ceva. La aceiași masă, in fața lui, ședea unul din cunoscuții interviewiști ai capitalei, Brehmin( 2), care zăcea de asemenea și-și bea cafeaua. La ce se gândea Andreev, nu se știe, se poate să se fi gândit, unde ar fi fost acuma amândoi, el cu Brehmin, și ar fi băut oare cafea, aici, dacă el, Andreev, n’ar vorbi adesea cu interviewiștii, și dacă interviewiștii n’ar publica și mai des conversațiile lor și impresiile despre Andreev. Andreev s’ar fi gândit mult timp in felul acesta, dacă nu i s’ar fi înmânat câteva scrisori sosite cu poșta de dimineață. — Ce corespondență mare aveți! — observă cu respect Brehunin. — O, asta e puțin. Aici sunt numai două scrisori. De obicei, primesc pe zi până la un pud = de scrisori. Pe an, în termen mijlociu, până la trei sute de puduri. Andreev rupse un plic, citi scrisoarea și aftă. — Duvan-Tarțov cere să-i scriu până în toamnă o piesă, să fie al dracului... — Și ce-i cu asta? Scriț-o, Leonid Nicolaevici! Ceva ca „Drumul Laptelui”, sau „Constelația Andromedei”. Simbolic. Eu comunic chiar azi. ] Interviewistul băgă mâna în buzunar după carnet, dar Andreev îl opri printr’un gest grăbit. — Așteaptă, nu-i numai atâta. Vorba-i, că Duvan cere nu ceva simbolic, ci din viață, înțelegi? Aici e btii clucul! Andreev lăsă capul în jos și se gândi. — Dar cum îndrăznește el să vă ceară lucruri din viață, Leonid Nicolaevici, când dumneavoastră sunteți simbolist? Nu se poate forța un talent, mai ales dacă e așa de mare, ca al dumneavoastră. In cazul acesta adresați-vă la Moscova. A? — Nu, nu faci nimic. Și Moscova cere lucruri din viață. Toți spun că publicul nu mai merge la simboluri, că are destulă experiență. Trebuie inventat ceva numaidecât! Andreev se plimbă puțin prin balcon, plin de gânduri, și se aeza din nou pe scaun. — Știi ce, Brehunin? — zise, ridicând capul deodată, mi-a venit o idee: să descriu studențimea. Ce zici? Știi, când antreprenorilor mei le trebuie ceva din idealitatea vieții, întotdeauna mă adresez la viața studenților. Vesel, și nu-i nici greu. Ca in piesele ucrainiene: cârnațul, paharul cu rachiu, cântec, jocuri... Ce zici? — Geniul! îmi dați voie să notez? O idee extraordinară! — Nu, nu, asta între noi! Acolo, la dumneata ai să scrii că simțitorul, sărmanul, chinuitul nostru tineret cere cuțitul de operator al beletristului... Și așa mai departe, dumneata mă înțelegi. Așadar s’a hotărât, voi scri despre viața studențească! Numaidecât Andreev se ridică în grabă de pe fotoliu și începu din nou să umble iute prin balcon.— Aa! — se opri deodată; — spune-mi scumpul meu: cum începe cântecul ăsta... studențesc, știi? Am uitat... Latinește?... — Gaudeamus igitur, Leonid Nicolaevici? — Da, da, ăsta-i, gaudeamus. Ce sonor! Nu-i așa? Se poate începe chiar cu el. Nu-i rău și la sfârșit. Nu știu, iaca, la mijloc ce are să fie... Ascultă, Brehunin! Aici, în Cupcen, nu se găsesc studenți? N’ai văzut? — Am văzut pe unul. Dar la ce? — Drăguță... Fă-mă cunoscut cu el. — Nu mă cunosc nici eu. Dar la ce vă trebuie? — răspunse Brehunin, evaziv. — îmi trebue viața lor, Brehunin, viața. Adu-mi-l, Brehunin. Iar ca mulțumire am să-ți expun părerea mea asupra preparatului 606 al lui Erlich, pentru vre-o sută cincizeci de rânduri. Iți dau cuvântul meu! Brehunin dispăru. Peste jumătate de ceas se întoarse obosit, asudat. — Se teme canalia, — rosti, ștergându-și fruntea cu batista. E gângav și se păzește să nu-l pui cumva acolo, pe scenă. — Gângav? Iată ceva minunat! Student și — gângav! Așa de tipic! Dacă nu vrea, mă duc singur după el. Mergem, Brehmin ( * * Studentul Blochin() scade în biuroul lui Andreev, și-și trosnește degetele cu stângăcie, așteptând întrebările talentatului scriitor. — Va să zică dumneata ești Blochin? Admirabil nume, îl însemnăm. Dar în ce an ești? — Nnn... n... nn... — In anul întâiu? — Nnn... n... nu. Nnn... — In al doilea? Blochin făcu afirmativ din cap. — In al doilea! Foarte tipic! Pe de o parte familia Blochin, pe de alta — in anul al doilea. Dar va spune, Blochin, bei? Blochin clătină afirmativ din cap. — Kkk... a un blob... — Ca un bețiv, vrei să zici? Aa! Ha-ha! Ești un tip grozav de interesant. La dumneata totul e așa de real, și vorba și felul de a fi. Felul dumitale de a vedea lumea mi se pare atât de tineresc, e atâta primăvară... Desigur, mult iubești viața stropită de trandafirii tinereții, parfumul erbcei proaspete de primăvară, plină de scânteetoare zigzaguri ale unei lumini strălucitoare. Nu-i așa? O, frumoasă, strălucitoare, sonoră tinereță! — PPP- PPP- tot... — Iți mulțumesc, scumpul meu, iți mulțumesc. Am pătruns tânăra dumitale psihologie de adolescent. Îmi mai trebuie să merg la Petersburg după alte personagii. Căci la Cupceal, știi, afară de dumneata nu mai e nimeni. La revedere! Brehmin, pregătește-te, mergem la Petersburg. Să mă duci prin beciurile studențești, vreau să mă cufund în viața studențească, vreau să studiez toate cotiturile aspirațiilor și idealurilor tinerimii .Continuare în pag. IV-a 1) Derivație de la rădăcina ucraniană breb (minciună). (K. 2) Un pod 16 kilograme (N. trad). •) Termin derivat de la rădăcina bioh (purice. (N '.rad.'. trad.)