Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1929 (Anul 10, nr. 422-425)

1929-01-06 / nr. 422

*4. Unui critic... Nu sunt — știu bine — prea original Asemănând iubirea mea cu­ o floare. Dar chiar cu riscul de a fi banal. Uzez de comparații mai ușoare. Eu nu scriu pentru domnii critici care Analizează toate și complică... Eu scriu ai­ea pentru cea mai mică Și cea mai neatentă cititoare Eu nu doresc elogiile acre Aduse greu de strălucite pene. Ci stropul cald ce picură din gene Pe chipul fraged, —­ vreau să mă consacre. Și nici nu țin — sonor — să mă recite O veche și dramatică... vedetă Aceste versuri eu le vreau, șoptite De-o dulce și obscură interpretă. iubirea ? l), dar nici nu sunt cuvinte Ie care s’o mai vezi azi, cărturare! Cu praful cărții vecinie înainte Tu nu mai știi de mult ce este­ o floare. TUDOR MAINESCU ANUL IX.­­ No. 4227 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE b­unadol. I AL. v- BELDIMAN 1888-1807 FONDAVRIi j CONST. MINLE 1807-1020 Duminică 6 Ianuarie 1929 Literar si Artistic FONDAT IN 1893 > ■ Cărți de toamnă Anotimpurile modific ritmul lecturilor. Sânt cărți pe care le lași odată cu cădrea frunzelor ca să le reiei pri­măvara. Cutare capitol citr’o carte îți place să-l revezi de obicei în April, odată cu primele primblări pe jos în afară de oraș, și guști i­ariabil cu mai mare voluptate într’o sară de iarnă cu mai poem pe care nu ți-1 mai spu­­sese și de anul trecut Nu ste nici­ o corelație logică între anotimp și carte. Dar fapul există, tot așa cum e adevă­rat că fiecare stil își are culoarea lui dominantă, cores­punde unei tonalități anunțe de culori. Flaubert pretindea că atmosfera fiecăruia di romanele lui sugerează o anu­mită culoare. Lucrul este exact și în ce privește totali­tatea unei opere, și fenomenul se observă cu mai multă ușurință la unii poeți. In Verhaeren domină roșul și galbenul, după cum albul și albastrul persist în Mallarmé, sau grif-ul în Verlaine și Rilke. Tot asfel, fiecare stil, își are un ano­timp care îi corespunde­ Fiecare scriitor. Fiecare carte. Impresiile pot diferi deln cititor la cititor , dar pentru asta fenomenul nu-și piere valabilitatea generală. Ma gândeam la asta răsfoind zilele trecute „Niels Lydne” al lui Jacobsen. (carte de toamnă. Din toamnă are toate culorile, de la tratecul bolnav al lui Septem­brie până la cenușa cerților de Noembrie. Din toamnă are toate elanurile, toate nostalgiile,­ toate tristețile. Sânt cărți despre cae nu poți vorbi rece, obiectiv și măsurat. In fața lor lepui orice reticență, orice critică. Le iubești cu toate impeecțiunile, cu toate lipsurile pe care le-ar avea. Cu ele ei îngăduitor și timid. Să le re­zumi ți se pare a impieta. Materialul lor îți scapă prin­tre degete, mereu. Ai vre să le fi scris pentru a nu mai fi obligat să le comentez. Cărți privilegiate și rare, de­­obicei izolate și retrase L marginea marilor drumuri ale gloriei și succesului. Cări despre care întârzii mereu să scrii, pentru care ai remrcări și neliniște chiar când nu le mai iubești decât în aintire... Din aceste cărți vine cartea danezului Jacobsen .,Niels Lyhne”. * Ibsen și Strindberg a monopolizat multă vreme ge­niul scandinav și au acupat admirația Europei. S’a do­vedit încetul cu încetul că deși mereu pe primul plan, si­tuația lor era în literatul scandinavă alta decât în op­tica literară europeană. O vre­o două decenii încoace și m­ai ales de la războiu Aducerile au revelat lumii de pretutindeni o literatură sandinavă surprinsă­ de La gata. In această literatură Jens Peter Jacobsen (mort în 1885) ocupă un loc de b­ine. Georg Brandes îl consideră ca pe cel mai mare scrub danez, iar Rainer Maria Ril­ke mărturisește că influeța lui Jacobsen asupra lui a fost covârșitoare. „Niels Lyhne“ e un iman de viață interioară, să­rac în evenimente exteriore. Nimic mai obișnuit, în a­­devăr, ca istoria acestui fys Lyhne, descendent al unei vechi familii de proprieta care, dealungul unei exis­tențe șovăitoare și neisbute, solicită de la viată partea lui de fericire. O copilărie e trecuta la un conac singura­tic, pe malul mării, legăng de vițetul valurilor și frea­mătul pădurilor de fagi, rănită cu basmele pe care i se spune o mamă visătoar și romantică. O adolescență în care basmele au deviat visuri, doruri și nostalgii. Ani de studiu în Copenhai, fără scop. Elanuri, proecte literare, dorinți de plecare, călătorie cu mama lui bol­­na­vă în Elveția. Moartea mamei. O dragoste fără rezul­tat pentru o femeie pe car­e hotărârea lui Niels o înde­părtează, suflet bogat și s­ ăitor ca și al lui, dar obosit, îl respinge pentru a o refugia definitiv în cotidian, •arăș proecte de realizare, literatură, fără efect. O altă dr­a­­goste neîmplinită, de a £a dată abătută din calea ei de un­­ accident. Călătorii în Si­ ia Italia — Italia din închi­puirile romantice ale man­­lui. (Acest miraj al Sudului e fregvent în literaturile arctice). Decepții, nehotărîri, stoarcerea în țară și înecări de activitate la moșia Părintească. Căsătoria. Folcirea — banala și modesta fericire a tuturora — curtată brusc de moartea soției și a primului copil. Desagrege. Răsboiul se declară între Danemarca și Prusia. Niel Lyhne se înrolează și moa­­re pe câmpul de luptă.­­ O existență pasivă —­n suflet pe care viața îl soli­cita și îl respinge în acela timp. Toate încercările de Realizare dau greș. E poet­­ă a fi. Deși încearcă să fie, Niels nu e nici măcar poet, propriei lui existențe. Fata­­fî^U-bea care îl urmărește ș­i sfarmă idealurile pornește din el. E o neputință și e ra mult decât atât. E o intoxi­care cu vis. O frică de acvitate și de realizare, în a­­peliaș timp cu o arzătoare crință de a-și împlini visurile, îmieci­at diminuată de ralitatea renunțării. „Lui Niels Lydne oamenii care întrupau deopotrivă și gândul și lunea îi apăreau ca nișt centauri, totodată cai și că­­îpP­&ti, gând și faptă laolalt, pe când el era despărțit în călăreț Și cal, pentru el gâtul era una și fapta cu totul altceva“. Din basmele copilăriei el cu Aladin și lampa fer­mecată îi este lui Niels Lyie cel mai drag. Basmul ace­sta îl urmărește toată ata și lampa fermecată n’o gri­ S­ește niciodată sau o arde înainte de-a o căpăta. JNleîs e Aladin fără lampă tagică. Și după cum își ia­­“ca în copilărie basmele tele își iubește visurile. Și me­reu șovăiala în fața reazării și dorința de a realiza ..Era obosit de el însuș, di gândurile sterpe, de visuri, ^i a­ ta o poezie! Nu, nu e iezie când nu faci decât să e­r­gi în jurul tău, să te ptervi mereu în loc să trăești, lucru van! Să te vânez mereu, să-ți observi cu și­­rp^teșrile urmele — totul în­tre, bine înțeles. O, cum ar fi "v­r­ut să năvălească pest­el viața, dragostea, pasiu­­n­ ! ... La drept vorbind îi ia frică de ceea ce se nu­­me­ște pasiune... Nu-i plăcealacăra care arde cu putere, se topește în propriul i fura — nu — el prefera să 300 <p­ardă pe încetul... Și totul era așa de mizerabilă viata asta împlinită pe jumătate...“ sos. Niels Lyhne e socialmente un ratat și un om de pri­posibil. Niels Lyhne e înainte de toate un suflet frumos, și e destul pentru a-l iubi. De altfel nu e un izo­lat. Aladin! fără lampă fermecată sânt mulți. Își poartă lampa magică în suflet și nu în mână. Ea îi luminează în existenta lor obscură. Le lipsește doar un biograf, un Jacobsen. Rasa lui Niels Lyhne va trăi întotdeauna, in­diferent de epocă și de școli literare. Pentru că Niels Lyhne nu e numai o sinteză a psihozei romantice. Esența lui e mult mai adânc omenească. Căutarea fericirii um­ple toată activitatea lumii, iar visul e o boală veche a omului. De aceea cartea lui Jacobsen e bine s’o răsfoești un ceas sau două, câteodată, toamna... AL. A. PHILIPPIDE CUGETĂRI Dumnezeu e primul redactor al evenimentelor; o­­mul nu e decât paginatorul lor. Victor Hugo Nu putem pătrunde complect un obiect decât dacă suntem în stare să grupăm în jurul lui toate fanteziile noastre, întocmind o ghirlandă de gânduri, astfel ca fiecare gând separat să fie subordonat și transformat în așa chip încât să se anionizeze cu toate celelalte, iar intensitatea plăcerii să depindă de frumusețea și de bogăția ghirlandei mai mult decât de frumusețea și de bogăția obiectului. John Ruskin Carl Miles Proect pentru o fântână monumentală ■­u: JKm** VAL­U­L (Amintirile Caterinei State) ...................... ....... de CONSTANȚA MARINO-MOSCU — Da, dana, aici, în singurătatea de la țară, afară de cetit, muzică și primblări pe câmp, i-ar mai trebui Tincu­­țeî alte distracții, — zise doamna Russo, privind pe mama drept în ochi și, fără a-i lăsa timp să răspundă, adaugă : In­tr­e ce-i aici și’n cadrul vieții dumneavoastră, lipsește fi­ința aceia care parcă pune un fel de pecete pe casa unui om­ avut , vă lipsește profesoara, ori doamna de companie, s‘ răină, cu care fata ar vorbi, s’ar plimbla și s’ar distra mai bine și mai mult. Să-mi ajute la gospodărie, dacă s’a săturat de cetit. — Nu-i vorbă de asta. Mă gândesc și la ce-ar zice acei ce vă invidiază și aerul care-1 respirați și cât ași vrea să-i aud... Mama tăcu o clipă, aprinse încet o țigară, se sui în fundul canapelei și, lăsându-se pe spătar, zise înecată de fum: — îmi vorbise Macovei de o profesoară elvețiană, da­r ti'ar fi prea scumpă... Aceia-i la Deleni. — La asta te gândești ? Cuconu Cos­taci, e ar da cât ar , numai să-i facă plăcere fetei. Kft— Și’n ciuda dușmanilor care ar vrea să ne puttez­»­­p-A doua zi, de dimineață, pornirăm la Deleni. Pe câmpul, întins și verde, ce mărginea Moldova în ale cărei unde se străvedea, ici și colo, cerul — ca niște fâșii albastre mânate de val, șoseaua — sub soarele la amiază — părea a fi o pânză întinsă, pe care o mână­rea vărsase pata de umbră ce alătura trăsura și întuneca mai mult sufle­­tu-mi mohorît. Ca să treacă tîmnul, închideam ochii și spuneam, în gând, Jocelyn. Ori făcând rămășag, cu mine, în norocul hotărârii ce aveam de luat, îmi fixam un loc la oare­care distanță, până unde copacii de pe marginea drumului sau movilele de prund îș trebuiau să fie cu soț. In starea aceia de spirit, poezia încunjurului mă’n­­trista până la lacrimi, pe care le ascundeam sub streșina unei florentine și numai când, după cinci ore de drum, tră­sura cozi pe strada mare spre hotelul central, tresării au­zind plasul mamei: „N’am să-i dau cât cere și să te ferească Dumnezeu să insiști!" Hotărârea ei mă îngheță și nu-i putui răspunde cu nici un cuvânt. Trecurăm, făcând, câteva ceasuri în odaia rece și inos­pitalieră a hotelului Central și, după masă, după ce mama îmi repetă recomandația făcută în trăsură, pornirăm spre locuința profesoarei, care ne aștepta. Din drum suflăm trei trepte înguste și de pe cerdacul, proaspăt lustruit și acoperit cu lăicere noui, văzurăm ridi­­cându-se perdeaua de la o fereastră și auzirăm pași moi, prin sala a cărei ușă se deschise încet. „Domnișoara Leontina Steininger", — ni se prezintă profesoara, făcându-ne loc să trecem într’o încăpere, mică și întunecoasă, ce-mi amintea chiliile mănăstirești. Domnișoara Steininger, scundă și grasă, cu fața mare și ochii expresivi și tineri — ochi din acei ce-i pune natura pe fața unor oameni pentru a nu fi blestemată de alte ui­tări — părea a fi trecută de cinci­zeci de ani. Știind ce ne adusese, mă întrebă de-mi va fi plăcut s’o am lângă mine mai multă vreme, „et si de ma personne, telle qu’elle est“ mi-ași putea închipui vre­odată o prietină. Fața ei deschisă, vorba limpede și timbrul simpatic odată cu mișcarea, comică, ce-o făcu privindu-se, îmi plă­cură; și atunci, în lumina mică din odaia cu storurile lă­sate, îi observai îmbrăcămintea la modă în 1860 și claia de păr, fals, pieptănătura directorie, ce-i încadra, armonic, chi­pul și haina din alt timp. Domnișoara Steininger surprinse impresia mea și-mi spuse în limba ei: „Văd domnișoară, că te deprinzi ușor cu gândul să stai câtva timp în apropierea unei băbuțe; și, dacă nu mă ’nșel, mi se pare că ești mulțumită chiar­ în ce mă privește, trebuie să te asigur că nu vei regreta de a fi făcut cinci poște, ca să vii până aici; mai mult încă, îți mărturisesc că mutra dumitale, vie și cercetătoare, mă impresionează plăcut.“ Mama pierdu răbdarea ascultând-o și o întrerupse ca s’o întrebe care-i erau condițiile. Profesoara îi repetă pe acele spuse lui Macovei, cu un calm și o hotărâre care, sur­­prinzând-o, îi impuse și, fără altă discuție, le primi. De abia reîntoarsă de la Deleni, repetai cele câteva So­nate de Haydn și de Mozart și recitii, din istoria litera­turii franceze secolul al XVIII-lea. Așteptarea profesoarei care-și hotărîse sosirea „după o săptămână­' mă îmbolnăvea de nerăbdare și ziua când veni 1ot Vascani, mi-o amintesc și astăzi în toate amănuntele ei. Trecui, în ziua aceia, multe ceasuri așezând odaia ce i se destinase. Mama, indiferentă ca ori­când, îmi lăsase toată grija și nu fu mai mulțumită de tot ce închipuisem ca să dau încăperii o înfățișare plăcută, ca de faptul că nu mă ajutase madama Roza, care făcea în ziua aceia șerbete de nufăr. Ca să termin lucrul pe care eu singură mi-l admi­ram, pusei pe masă un buchet de flori de câmp și, ca să ies la gară în întâmpinarea profesoarei, mă gătii cu rochia „cea nouă“ prefăcută ca ori­când din rochiile mamei cele vechi. Ca și la întâia noastră întrevedere, Leontina Steinin­­ger îmi prinse ca într’un clește privirea și mă fascină i­­nundându-mă apoi cu o ploaie de laude și desmierdări. „Cum să-ți mulțumesc că ai venit să m’aștepți? Doam­ne! câtă frăgezime și câtă seninătate ai în chip... Asta-i a vârstei. Ființa dumitale mă interesează deosebit“, o auzii, în urmă, pe când eu, făcându-i loc printre călători, trecu­sem de mult înainte. Vuscanii, cu căsuțele ce se iveau printre copaci, se ve­dea din, vale ca un spalier de frunziș prin care se zăreai» ici, ci co­, casele ca niște flori, albe $î «t*- dafin,’ mersul liniștit al trăsurii, Leontina Steininger nu uita când la deal spre târg, când spre valea întinsă a S­retului cu lanurile galbene și vrâstate, ca niște minunate covoare, de tot verdele în luminile și umbrele lui. „Cât e de frumos! Ce poetic loc e Vascanii!“ — Are să vă placă oare viața la țară? — O! desigur. Pretutindeni unde am fost, fără a mai vorbi de ființele între care trăiam — peisagiul, dacă era la țară, ori casa de era la oraș, prin împărțeala și așezarea ei... mă reținea sau mă ’ndemna să plec mai iute de cum hotărâsem. Gândul că ființa aceia avea și ea ceva din gusturile și simțirea mea, mă mulțumi și mă dispuse bine. La noi, în seara aceia, se adunaseră cele câteva cunoș­­tinți cu care ne vedeam zilnic Veniseră toate să vadă „pro­fesoara“, dar aceasta nu se arătă decât la masă, mulțumi mamei pentru „confortabila și simpatica instalație“, mânca și bău, ca un cunoscător, vin de Cotnar și după masă, fără a-mi cere să tălmăcesc câtorva dintre musafiri vre-un e­­pizod din viața ei, Leontina se retrase în odaie unde, sub ochii curioși ai Madamei Roza, mută în dulapuri tot ce avea în lăzi. Scriam, a doua zi, dictat de profesoară, programul de studii și îmi părea că fiece obiect, înscris pe foaia de hâr­tie era o învoire spre alt orizont. (Transcriu după vechiul meu „caet de impresii" cea dintâi lecție de literatură). „Ia să văd cum se învață Literatura franceză în școlile românești“, — zise profesoara foiletând fără interes, un volum în care, afară de fragmentele scrierilor și romanelor ce citisem, erau aproape toate cunoștințele mele în materie. „Bun, dar insuficient. Ai cetit, cred, multe din operele autorilor pe care cred că nu i-ai învățat numai din bio­grafii și din aceste câteva fragmente". Ii spusei ce cetisem și-i mărturisit dragostea mea pen­tru literatura rusă, arătându-i, pe raftul unei biblioteci, câteva din operele lui Turghenev, Tolstoi și Dostoievschi, scriitorul rus, pe care-l preferam. „E frumos. Alegerea și gustul, deosebit, pentru litera­tura rusă, spun înțelegere și suflet adânc. Literatura rusă e ca un câmp plin de flori care răsar și cresc din inima na­turii și de aceia ea răspunde mai ales sensibilității și sen­timentelor omenești pe când literatura franceză — cu ex­cepția celor câțiva analiști — a fost și cred că va fi și de aici înainte o grădină în care fiece floare e semănată, plan­tată și replantată de mâna artistului grădinar. Literatura franceză se adresează intelectului nostru, pe când acea rusă ne’mbie, ne chiamă, ne reține și ne spune, cu arta ce se desprinde din adevăr, visarea slavă ori clocotu-i sufletesc.“ Profesoara, îmi vorbi la lecția aceia, de opera lui Ron­sard și, pierzându-se apoi în digresii, se pomeni spunân­­du-mi de criticii poetului încheind acea catserie cu critica lui Sainte-Beuve. Vorbia Leontina Steininger, cu o ușurință și o dic­țiune care mă încântau chiar și prin armonia glasului ei cu poezia lui Ronsard. Imi pare că o aud și astăzi recitând: Comme on voit sur la brauche Au mois de Mai la rose En sa belle jeunesse, en sa premiére ileur. (Continuarea hi pag. U-a)

Next