Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1929 (Anul 10, nr. 426-429)

1929-02-03 / nr. 426

7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar FONDATORI:­­ AL­­V’ BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI­­I CONST­ MIN­E 1897-1920 Filinții și Bașogii . Existența Filinților și Bașogilor urcă la o epocă pre­istorică, determinată numai în totalitatea ei, ca o regi­une, în care prezența cărbunelui și a sării este indi­cată, fără ca totul să se poată preciza punctul de aglo­merare, zăcământul propriu zis. In ceiace numim preistoric, noi istoricii, istoricii post-istorici, adică pre­zenți în civilizație după ce preistoricul a trecut, orien­tarea este, cum vă puteți închipui, anevoioasă. Am în­cercat totuș să desfacem din preistorie timpuri, stocuri de timpuri, care să se poată deosebi de massa timpului total prăvălit în haosul negru. Am procedat luând ca bază­­ de calcul noaptea cu întunecimile ei. In noapte, putem spune, fără ceasornic, aproximativ, dacă ne gă­sim mai la începutul, mai la mijlocul sau mai la sfâr­șitul ei. In timp, ca în butia cu vin, apare întâi spuma, apoi limpezimea și de la mijloc în jos instinctul de ob­servație, natural la istorici ca și la pisici, descoperă drojdiile, din ce în ce mai dese și mai groase. Ce să spunem onoratei Academii? Silințele noas­tre au dat greș, fie că am căutat să intrăm în preistorie pe la Paris fie prin Finlanda. Nici în Asia­ Mică n’am fost mai fericiți și, din aceste încântătoare peisagii, ne-am întors abia cu două șiruri de smochine și o traistă de mandarine, plus câteva curmale cu coaja la mijloc. Urme de preistorie însă există, dacă nu ne-am gândi decât la Marea Neagră, care după toate probabilitățile pre-există, civilizației cunoscute și în fundul căreia sunt păiajeni lați cu crustă.­­Și alte viețuitoare bune de mâncat, turtite de plumbul undelor marine, pe loc, de câte 500—600 de mii de ani, când încă nu se organi­zase savantul nostru corp de agerimi intelectuale). S’a găsit dinaintea Mangaliei o scoică roșie care zicea (de­sigur, „tată” și „mamă”), două chemări din fundul conștiinței, intraductibile în limbile moderne. De folos­ abia dusă la restaurant, scoica a murit, din lipsa ele­mentului natal. Nu-i mai puțin adevărat că am avut dovada idiomurilor vorbite în șoapta adâncimilor de zeci de kilometri, cu mult înainte de ivirea graiului grec, ebraic și latin pe marginile mărilor, din care au ieșit, în timp de flux, va­sele umane. Ca să dăm de preistoric, am mâncat subvenții și dusagi culturali din belșug, alegându-ne numai cu pu­ținul, încă mult, pe care l-am recoltat: răspândirea do­rului de a cunoște în țările nordice și pasiunea de-a nu mai uita pe viitor, a țărilor din Sud. La Cartagina, am stabilit un institut, locuitorii și-au cumpărat numaidecât caiete, registre și condee, ca să fie o poves­tire de la zi la zi, în permanență, scrisă copiind exis­tența politică și socială însoțită de fotografii. La in­stitu­t s’a instalat camera neagră cea mai mare din lu­me, putându-se developa clișee astrale de 12 M,X10 M și mai mult, ceia ce într’alte părți nu s’a mai văzut. Ne-am pus însă. Onorată Academie, în contact cu un strănepot olandez al lui Spinoza, care ocupându-se cu telescopia și lentilele, a inventat un instrument pen­tru zgândării preistoria prin pământ. Principiul lui este că oriunde calci este preistorie dedesubt și că dacă ești prevăzut cu instrumentul convenabil, ajungi în sâ­nul ei întotdeauna. Am verificat și am aplicat, aducând un asemenea instrument în țară. E portativ ca un sul de hârtie însă capabil de o întindere de mii de kilometri de sus în jos. Ca să evit îmbulzeala și curiozitatea supă­rătoare a publicului, m’am transportat în pivnița domi­ciliului meu și am pus aparatul în funcțiune. Vârful, în care se găsește prima lentilă și un cristal prismatic, se leagă cu inteligența printr’o bretea cu doi poli, pozitiv și negativ. Tecnica e destul de complicată și vă voi de­monstra-o la fața locului: vom ține o ședință chiar în beciul caselor mele, amenajat cu fotolii cu arc și di­vane. Unor Colegi vor putea gusta din smochinele a­duse din Angora puse la ghiață. Operatorul nu-și mai poate stăpâni lacrimile, îndată ce și-a pus breteaua in­teligenței, decât sorbind, la intervale, dintr-­o limonadă obținută prin stoarcerea unei lămâi peste zahăr pisat într’un cilindru de sticlă, cu apă. Amintirile operatoru­lui se acumulează cu o intensitate de nestăpânit. Prin­tr-o stabilire de contact cu toate generațiile lui ascen­dente, pe care nu le cunoștea, aducerile aminte ale tutu­ror devin ale lui și el are de suportat invazia memoriei ancestrale până la maimuță. După cum în vorbitorul a­­paratului radiofonic se percep nu numai viorile dar și respirațiile în pauze ale orchestranților din Barcelona tot așa în „Spinozai”, cum a fost numit aparatul de pre­istorie, în cinstea filosofului Baruch, a rămas înregis­trată și clipa în care marele orangutan, strămoșul no­stru, prinzând un purice în splendida lui blană creată pe piept, și ducându-l între dinți, îl spărgea cu un sunet scurt de chibrituri frânte. Acest lucru, care vi se poate părea comic, este to­tuș fundamental pentru sensibilitatea inexprimabilă a sufletului nostru, căci descoperim drumul tradițiilor în­depărtate și ne putem stabiliza în veacul veacurilor un criteriu și o strămoșie. Am aci un document sensațional, pe car­e nu am voit să vi-l prezint până ce nu l-am descifrat. Pentru descifrarea lui integrală am utilizat aparatul „Pan­­taglot” care poate scoate la iveală sensul unui fapt până la 72 de limbi, așezând claviatura și matrițele lui în 72 de feluri deosebite. Onor. Colegi știu că, nemulțumiți cu succesele lor pur practice, fabricanții au avut cutezanța să se avânte până în treburile cele mai speciale al Aca­demiilor, pe care cu timpul cred că le vor desființa, fără motiv evident, fiind pe cale să descopere o mașină de buzunar, chemată să răspundă automatic la toate ches­tiunile, să cuprindă ca un creer substanța științei to­tale pe un sistem de sonerii adecvate. Certificatul de școală primară, bacalaureatul, licența, doctoratul și toate diplomele, dimpreună cu profesorii vor fi — speră ei, ca niște satanici — peste vre-o douăzeci de ani, de domeniul amintirii. Și în locul lor, fiecare cetățean va putea cumpăra o „Scientifical Engine”, cu aplicații u­­niversale. Documentul a fost găsit dincolo de toate straturile geologice reputate clasificate, într’o pătură de material din care v’am adus în buzunarul dela jiletcă o bucățică. N’are nici culoare, nici savoare, nici miros. Treceți-o lână la d-1 Președinte și gustați. Constat că d. Preșe­dinte scuipă. Vă rog, Ilustre Coleg, i-ați descoperit vre­un gust? Aveți intuiția vre­unui raport cu strămo­șul nostru darwinian? (Președintele, palid, iese însoțit de doi savanți, ca să i se pronunțe mai exact stomacul). La un sunet de clopoțel, care avertizează inteli­gența, documentul acesta, poftiți, faceți-l vă rog să cir­cule, s’a înfășurat pe vârful percutant al instrumentu­­ui și printr’un complex de mișcări succesive, între vidul și aerul din țevi, ne-a ajuns până sus. N’am putut obține, după cum constatați, de­cât pagina întâia a unui ma­nuscris datând, cred, din momentul când porumbielul lui Noe, plecat din arca de pe Ararat, nu s-a mai întors. De­sigur o eroare l-a făcut pe Noe să creadă că potopul cuprinsese pământul întreg, din pricină că lipsea con­cepția rotondității.După ultimele date ale științei, Noe a fost mai de­grabă un predecesor diformat al lui A­­mundsen și care și-a propus să puie în mare prima navă de plutit și, ca să-și asigure mesele regulate, a luat cu sine cotețe de pasări și animale de tăiat. S’ar putea pre­supune că nava lui oprindu-se în mijlocul oceanului, a devenit jocul înfricoșător al furtunii și în lipsa totală a unui sfetnic capabil să-i dea o îndrumare, către insu­­le Madeire, unde crește un strugure suculent, Noe, în­­genunchiat, a vorbit cu Dumnezeu, prezent la înecurile tuturor vapoarelor până în timpurile de azi. Documentul ce vedeți face dovada conviețuirii de-a dreapta și de-a stânga unui râu cu albia de silex, a două popoare, Filinții și Bașogii, care când ospătau împreună, când se băteau, când făceau alianțe și când le călcau,­­ vremurile preistoriei se admite că totul era posibil­rima pagină a cronicii, lipită de aparat, povestește răz­­boiul cel mai crâncen dintre aceste două popoare ve­cine, care noaptea furau, unul de la altul, tot ce puteau să înhațe mai lesne, în epocile de scădere ale apei des­părțitoare. Uneori în aceiași noapte, fără să se întâl­nească, Bașogii furau de la Filinți și Filinții de la Ba­șogi — și la urma urmelor nu se alegeau cu nimic. Răz­boiul in chestiune a izbucnit, spune documentul, de la o mâncare de raci. La confluența râului Bașoga cu râul Filiita, acolo unde râul rezultat din contopirea afluen­ților lua numele de Șogalnita, se prăsise un mare cuib de raci, care împuțindu-se, a impus problema cui să-i aparție, când se vor înmulți din icre și pui , Bașogilor sau fraților Filinți ? încă din prima pagină se vede că răsboiul a durat opt mii patru sute de ani; cu alte cuvinte nu a fost pace niciodată. T. ARGHEZI Marine Elan inutil Gonindu-și valurile schimbătoare Ea vine de departe ’nfuriată Și-și poartă nesfârșirea mișcătoare Spre zarea largă, oarbă, nemișcată.... Dar iată ’n zare-o dîră de pămînt Ce crește ’ncet cu stânci și albe dune. Cu sate de argint și mori de vînt, Cu minarete și cu semilune. Zădarnic însă marea îi trimite Pământului salutul ei de spume. Căci oștile-i de valuri răsvrătite Cad jertfă oarbă pentru noua lume. August 1928. ION SAN-GIORGIU Imoralitatea în artă — Am venit să-mi pictezi pe nevastă-sSea, dar nu imorală de tot. Numai până la piept. Duminică 3 Februarie 1929 și Artistic FONDAT IN 1893 H. H. Catarg­i Canalul St. Martin De vorbă cu d-l Al. C. Teodoreaan Condus d­­­in piccolo cu tichia pe-o ureche și na­sturi de meta ajung în fața camerei 21 a „Hotelului Paris”. Bal.­­ Intră. Mă întâmpină un val de parfum suav, am­ester ,t cu miros dulceag de tutun englezesc și marochin, un urâs afabil și­ o mână întinsă. — Nu vă să îmbătrânești, domnule Teodoreanul — Der Blazian. Indiscreților care mă întreabă câți ani ami, le răspund în latinește (reminis­cență din facultatea de drept): Major viginte quinquac am­is. Toți se fac c’au înțeles, așa că rămânem, ei păcă­liți, și eu mulțumit. — Am venit pentru un interview. — Ai puțintică răbdare. Ți-ași oferi un ceai, dar ceaiul e o băutură prea subtilă pentru bieții noștri ca­fegii. N’am băut ceai bun decât acasă, de la samovar și la Tekir-Ghiol, preparat de doctorul Lupu. E un as. De­­aceia îți propun un păhărel de Porto alb și-un bișcot. Uite, sunt cinci și jumătate. A sunat ceasul acestei băuturi excelente și eminamente teatrale. — Teatrale? Aici domnul Teodoreanu râde. — Ai pomenit dumneata piesă modernă pariziană, în care să lipsească un act al doilea, de obicei între o­­rele cinci și șapte, fără garcom­ieră, pyjama, convorbi­re telefonică și Porto? A nu bea Porto la această oră, ar însemna că îmi dau osteneala să ies din banal și ai avea tot dreptul să mă bănuiești de snobism și poză. Snobis­mul e un mijloc de parvenire, poza, o lipsă de gust. Le detest. Deci, să bem Porto. Convins de acest argument peremptoriu, primesc paharul plin și-mi examinez gazda. D. Teodoreanu ia paharul în două degete, privește în zare lichidul auriu, îl duce la nas și cu o voce în care era greu să deosebești doza de sinceră melancolie, de cea ironică îmi zice: — Ce buchet minunat, domnule Blazian! Ce zici ? In ziua când țara noastră va scoate la iveală vinuri de a­­ceastă calitate, să știi că și filosofia și muzica și toate artele vor fi ajuns la un înalt grad de perfecționare Până atunci însă, noi să bem Porto. Vivat! Și fără să-mi aștepte întrebarea, domnul Teodo­reanu goli cu un gest oarecum ritualic paharul, înce­pând : — Vrei să-ți vorbesc despre mine? Cu plăcere! — Și despre „Hronicul Măscăriciului Vălătuc”, — întrerup eu. — Și despre „Hronicul Măscăriciului Vălătuc”, dacă vrei mata. —­ Mai întâi de ce l-ai scos atât de târziu, căci ma­joritatea bucăților care îl compun au fost publicate cu ani în urmă? — întrebarea mi se pare ciudată: venind de la mata Ca om care te ocupi de literatură, n’ai băgat de seamă că avem în țară (și așa trebue să fie pretutindeni), două mari categorii de beletriști? Sunt unii cărora le place să scrie, alții cărora le place să tipărească. Fac parte din prima categorie. Celor dintâi, le propun (nu-i așa?) colaborare, categoria a doua se ofe­ră ea. Primii sunt mai întotdeauna neglijenți, secunzii în schimb (știi foarte bine) sunt de-o asfixiantă punc­tualitate. Eu, drept să-ți spun, n’am de nimic mai multă oroare, decât să fac corecturi și bagaje! — Totuși, — intervin, — la început publicat mult, cu oarecare nervozitate chiar. — Giovinezza, domnule Blazian, zelul neofitului care-i revista la care să nu fi publicat? „însemnări li­terare”, mai târziu (de la reapariție) „Viața Româneas­că”, „Flacăra”, „Gândirea”, „Hiena”, „Fapta”, „Țara Noastră” etc., etc. Și dacă ți le-am înșirat acum e că de , ele se­ leagă un detaliu picant După o scurtă paranteză, în care vrând nevrând am mai acceptat un pahar, d. Teodoreanu continuă: — După cum văd că știi, când am debutat publi­cam de toate și ’n toate părțile. Pe atunci, fratele meu Ionel își controla rezonanța lăuntrică pe gama lyrica, tipărind mici poeme în proză la „Insemnări literare”. Cafeneaua a zis: A3. O. Teod­oreams; ăsta e un imbed! Ionel e adevăratul scriitor, păcat numai că se pierde in lucruri mici. Intre timp, Ionel a scos trilogia Medeleni­lor, atingând tirajul știut. Cafeneaua a revenit zicând: Ionel ăsta e un imbecil. Al. O. (adică eu), e adevăratul scriitor. Păcat însă că nu scrie. Iată insă că mi-a venit și mie rândul să fiu înscris printre imbecili. Pe aceia care gândesc așa însă, îi asigur că pe listele imbecililor mai e loc destul și că Medelenii n’au împiedicat vân­zarea a cărui puls e destul de accelerat, a volumului meu, după cum volumul meu nu a fost un obstacol pen­tru noul roman al lui Ionel (Turnul Milenii), care e tot atât de căutat de cetitori, ca și Medelenii. — Știu că volumul se vinde foarte bine și nu mă mir. — Știu și eu asta, dar mă mir, domnule Blazian. In intenția mea, volumul acesta nu era destinat unui mare tiraj. Refuz să-mi comercializez literatura până la Re­dare și buscărie. Dovada e în însuși titlul cărții: Hronic și măscărici/ Iată două vorbe a căror semnificație prin mine însumi m’am convins (și o știam bine când am predat manuscrisul editurii), jumătate din cetitorii de literatură românească nu o cunosc. Dacă to­tuși, volumul se vinde, aceasta se datorește (trebue să recunosc), in bună parte, câtorva confrați din presă, care au atras a­­tenția elogios (uneori chiar exagerat), asupra lui. Dar asupra celor ce s’au scris despre volumul meu, am oa­recare modeste lămuriri de dat. Unii, impresionați de o voită pedanterie cu care fac apologia vinului în povestirea „Pur-Sângele­ Căpitanu­­lui” și­ au închipuit că nu fac decât literatură, permi­­țându-mi, ca să zic așa, licențe vinicole. S’au înșelat. A­­colo unde au văzut fantezie, nu era decât­ informație-Alții, puși pe gânduri de limba pe care o întrebuin­țez, binevoitori, m’au socotit un savant istoric și­ un filo­log. S’au înșelat și ei. Acolo unde au văzut informație, nu era decât fantezie. — Ești modest! — Sunt sincer. Și-ți declar că nu am cetit cronicarii în complect decât după ce am început a scrie așa. Nu învățam, mă verificam. Limba în care scriu o port în mine de totdeauna și turnura arhaică am prins-o după ureche, ca lăutarii așa ziși ne­naziști. Nu mi-am petrecut vremea prin arhive, descifrând documete (literele chirilice nici nu le cunosc) și a­­tunci când aveam nevoie de vre­un amănunt istoric, recurgeam totdeauna la amabilul director al arhivei din Iași, Cavalerul Sever de Zotta și la neobositul său co­laborator d-l Traian Ichim. Sunt convins că dacă ași fi cercetat documente, ași fi încurcat lucrurile și ași avea vederi mai puțin clare. — Volumul viitor, pe care îl anunți, va fi scris în același stil? — Nu, pentru că temele sunt altele. Voi cânta pe altă strună! Căci, abecedarul meu estetic începe cu adagiul: nu cânta la ocarină ceia ce e scris pentru contrabas. De a­­ceia am râs întotdeauna de criticii care se plâng că o­­pereta nu-i profundă și Faust amuzant. Nu numai o fi­rească și pioasă dragoste față de trecutul nostru și de cele bătrânești voroave și datine m’a făcut să-mi scriu Continuare in pagina ii-a

Next