Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1929 (Anul 10, nr. 430-434)

1929-03-03 / nr. 430

ASMUL IX.­­ NO. 430 FONDATORI­ Í AL’ V‘ 3*LDIMAN 1888 1307 FUNDATORI. j CONST. MILLE 1897 — 1020 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar Vârsta fericită Fiecare țară își are un fel al ei particular de a se scrie romane. (Chiar și România, ale cărei romane au această originalitate de a fi adeseaori proaste). Ro­manul german, cu probleme sociale grave, cu copii na­­turali, cocaină, proletariat, etc. Romanul francez, cu­ scrisul artist, cu peisagii sufletești așternute esseist, cu dandinări stilistice, cu formule filozofice și cu un par­­ti s-pris de psihologie directă. Romanul englez, cu un moralism neîntrerupt, de la prima până la ultima pa­gină, cu o societate filistină și candidă în acelaș timp, combătută de câte un erou — și în genere eroină — care calcă, bravă, peste prejudecăți. In sfârșit romanul nor­dic, poate cel mai „roman” din toate, pentru că cel mai perfect asemănător cu viața. Romanul nordic aproape că nici nu se poate defini bine într’atâta e de omenesc, de trăit, de natural. Am acum în fața mea o carte de marea scriitoare norvegiană Sigrid Undset, câștigătoarea recentă a pre­miului Nobel: „L’age heureux”, (Collection de la Revue Européenne, Aux éditions du Sagitaire, Simon Kra) (tradus din limba norvegiană de V. Vinde și G. Lau­­treau). Bucata n’are subiect. Sunt pe ici pe colo oare­­cari fapte. Uni Hirsch, este o fată săracă, frumoasă, mândră și ambițioasă. Dă lecții ca să trăiască. Are niște mătuși, femei de treabă, ce-i drept, dar teribil de aga­sante. Pe urmă, Uni întâlnește pe Christian Hjelde, in­giner sărac, cu care se logodește. Uni, încearcă să facă teatru. Are oarecare succes. Apoi renunță. Se mărită cu Christian. Apoi are un copil. Și povestea se sfârșește aci. Uni are sufletul chinuit. De ce? De cauze vagi și imprecise? Nici măcar. Neliniștea îi vine din cauze foar­te concrete. Ar vrea să aibă talent. Și nu este sigură. Și în momentele când e sigură, o apucă o mare greață de teatru în genere. Este ambițioasă. Ar vrea să fie bogată. Și ia în căsătorie, cu toată gravitatea, pe un om mai de grabă sărac. La urma urmelor, nu-s cine știe ce întâm­plări sensaționale sau catastrofice, întâmplările vieții lui Uni. Sunt de cele pe care le are toată lumea. Dar poate ea, este special de sensibilă? Nici aceasta, mai mult ca altcineva. Desigur, nu-i nesimțitoare. Dar nu-i bolnavă de sensibilitate. E cam ca toată lumea. Este trudită cum suntem noi cu toții, dacă un observator care știe să vadă ne-ar pătrunde în suflet. Care din noi nu simte, foarte adesea, că ceva din sufletul lui nu se potrivește cu restul propriului «i­ »ufid­î­­,1 .munci suspină, sau se plânge altuia, sau rabdă și tace. Uni­i din acele care tac: „Nimeni n’o să știe nimic despre toate astea : „își luă fetița de abia născută și o așeză aproape de tot lângă dânsa: „Nici tu, n’o s’o știi niciodată, niciodată, micuța mea Nora”. Și cu aceste cuvinte se termină bucata. Nimic senzațional, nimic care să izbească prin sin­gularitate sau prin efecte dramatice exterioare. O exis­tență omenească, nici mai tragică, nici mai ternă ca al­tele. O existență cu multe incoherențe logice. Din ca­racterul lui Uni — care are caracter — putem pronos­tica felurite acte, pe care însă nu le va face niciodată, pe care nici măcar nu le va schița. De ce? își schimbă firea? Nu, împrejurările? Nici măcar asta. Printre îm­prejurări descoperim poate destul de multe care ar fi favorizat fapta pe care ea n’o face și care ar fi așa de în acord cu temperamentul ei. Atunci, care e explica­ția? E foarte simplă. Sufletul nostru e ceva atât de complex, mobilurile care ne îndeamnă la acțiune atât de multe și neasemănătoare, încât logica psihologică a fiecăruia nu trebue decât foarte rar judecată cu lo­gica generală a tuturora. De aceea, sunt inferioare, ca valoare artistica, per­­sonagiile — gen Racine sau Balzac — cu mecanism in­terior fix, personagii care întruchipează cutare carac­ter, și care își săvârșesc toate faptele în concordanța cu pasiunea dominantă la care i-a condamnat autorul literar ce le-a compus. Aci­stă marea inovație a romanului nordic. Ne pre­zintă personagii logiceșie incoherențe. Personagii care au caracter, dar nu ascultă totdeauna de el. Oameni care, când te aștepți mai puțin, se pun să asculte de un caracter No. 2, pe care de altfel li-l cunoaștem, dar la care nu ne mai gândeam. Acest procedeu ne dă, mai bine ca oricare altul, impresia de bogăție, de spontaneitate și de naturaleță, care caracterizează viața adevărată. Și romanul nordic mai uzează, spre acest sfârșit, de încă un procedeu, pe care l-aș numi solilocul de ba­nalități. . . In definitiv,­ lumea exterioara se reduce la un etern monolog pe care ni-l spunem, cu voce înceată, nouă-în­­șine. Convorbirile celorlalți nu-s decât material pentru reflecțiile și evaluările noastre. Iar întâmplările cele­lalte nu au sens decât întrucât le regândim noi în dis­cursurile noastre interioare. Psihologul Pierre Janet spune că nu gândim decât vorbind, tare sau încet, și că dacă suprimăm „limbajul interior” am suprimat viața sufletească însăși. Iată de ce faptul fundamental al vieții omenești este solilocul. Orice altceva nu-i decât un fragment din­­tr’un soliloc. Proust a înțeles bine aceasta: ^ Câte în­tâmplări, câte evenimente, câte dialoguri, câtă forfo­teală de personagii în cărțile lui Proust. Și totuși, dela început până la sfârșit n’avem decât ca o singură fraza a d-lui Marcel Proust. Mereu­ bâzâiala neîntreruptă ,limbajului interior” al unui singur om. Iată de ce car­tile lui Proust ne dau o violentă senzație de naturaleța decât, e ceva care, la urmă, ne indispune în cărțile lui Marcel Proust. Autorul — care este și subiect — este un om superior, excepțional de cultivat, de o sensibili­tate excesivă și mereu exagerată de boală. Subiectu­lui Marcel Proust, care e Marcel Proust, este un om mult deasupra mijlociei, un om deosebit. Ceea ce ne cam agasează. Căci adevărata mare literatură e acea a omenescului mijlociu, și suprema artă a descrierii este aceea a banalității. Oameni banali, oameni la fel cu alții, împrejurări caracteristice tocmai prin lipsa lor de relief — iată tema cea mare și grea. Intr’însa a excelat un rus. Este Anton Cehov. Dar și el se depărtează pu­țin de viață, printr’un parai-pris personal. Bucățile lui Cehov ne fac să urlăm de desnădejde. Realitatea pe care el o zugrăvește oriunde — în coliba mujicului, în saloanele burghezului sau în palatele prinților — este sfâșietoare din pricina inutilului din care e todeauna făcută. La Cehov, banalitatea nu e iubită în sine, ca cea mai vie dintre calitățile vieții. Este doar folosită, folosită ca o armă pentru a demonstra o idee oarecum filozofică: zădărnicia vieții, inutilul a tot și toate. In romanele nordice în genere, și la Sigrid Undset în specie, banalitatea este privită în ea însăși, ca stofa — bună, rea dar singura — din care se face viața ori­cui. Nu-i o pornire „antiromanescă” căci și romanes­cul există în natură, și el face parte integrantă din ma­rea banalitate. Romanele nordice sunt mai degrabă scenice. Ele ne pictează cam în cenușiu lucrurile. Dar ne arată în acelaș timp că nu se poate altfel, că viața este bună și așa, pentru că nu a fost niciodată altfel decât așa. Este o atitudine foarte nouă aceea a Romanului Nordic, și foarte grea. Reușita ei ține într-un singur cu­vânt: sinceritate. In nici­ o țară din lume literatorul nu privește viața cu o mai desăvârșită absență de idei pre­concepute. In Franța, țara liberei cugetăr­i, romanul ticsit de idei estetico-morale gata făcute. Nu mai vor­besc de Anglia. Aceste idei fac chiar farmecul romanu­­lui englez, roman plăcut și todeauna cam ireal. Chiar și romanul rus e înzestrat de ideologie. Numai în țările scandinave avem o perfectă supunere la obiect. Numai ele au putut da cărți ca bunioară „Hunger” a lui Knut Jamsun, unde, de la început până la sfârșit, avem gân­dul unui singur om, întrerupt doar între momentul când adoarme și cel când se deșteaptă, interval în ca­re, de altfel, nu se mai petrece nimic în carte. Și totuși Hunger” e cel mai puțin monoton roman din lume! In volumul scriitoarei Sigrid Undset, de care ne-am (nărfit MSB ș i acWaÂație £ clasă inferioară (lucrător manual), prostuț, nu rău la suflet dar nici cine știe ce generos, lipsit de voință, ca­pabil însă, câte odată, să facă și câte-un efort; într’un cuvânt un om cum mai sunt și alții, unii și unii. Nuvela Simonsen este, în cea mai mare parte a ei, solilocul acestui om oarecare. Și după ce isprăvim s’o cetim, avem acea impresie de delicateță, de frescheță și de înduioșare gravă pe care ni-o dă todeauna apro­pierea noastră de adevăratul omenesc... D. I. SUCHIANU - - mi—~%=oo-------­ André Spire Cânele meu Cânele meu, Cum vrei să te pot iubi? Azi am fost rău, Azi am fost nedrept Și tu vii fuga să-mi lingi mâna. Când o prostituată, trecând pe lângă tine, te­­ mângâe, — Câne, tu o desmierzi; Când băiatul măcelarului îți aruncă un ciolan, Câne, tu te bucuri; La slujnica cu suflet mic, b­runt, Te uiți cu ochii mari și blân, Câne, — Cum vrei tu să te iubesc? EXOD Israele, Israele, popor ce iubeștiu încăpățânare viața, Fugi, Israele, din toate aceste mâinoase patrii! Ți-i dragă țara în care vieța eșt strivit, Ți-i drag aerul, soarele și vânt­ Ți-i drag amătul, câmpiile îți sat dragi, Apele în care fetele tale s’au sedat întâia oară, Codrul unde ai rătăcit ca o lupică, Casele în care feciorii tăi au foasvârliți pe fereastră [afară Smulge din inima ta aceste ținuri de robie, Ia-ți pâinea nedospită și ierbul amare, încinge coapsele tale, ia țoiagi pune-ți încălțămintea Și mergi­ ! Spre Odessa, spre Ha­mbu­rg, se Brema. Din nou marea se va spinteca F­ăcând drum în fața ta. Mai marii triburilor tale au cuezat lumea Și ți-au găsit noul Canaanuri. Apucă toporul, Israele, culcă la mânt copacii bătrâni, la casmaua, sapa, desfundă pântul virgin. Ridică adăposturi, ferme, conuri, Scoate turmele la păscut, Plantează, altoește, seamănă Și culege. Prin mierea albinelor tale Prin laptele oilor tale, Prin strugurii viilor tale, Vei vedea cum se înalță, Convalescentă și tânără Mândria 4M­ % de A. .IXELBAD Duminici 3 Martie 1929 și Artistic FONDAT IN 1893 C. Barasky Basm (Basorelief) jurul II cunoscusem de câțiva ani, în cercul din „Evenimentului Literar”. Era amorezat de socialismul utopic, care, adus proaspăt în România, pe atunci își avea sâmburele în strada Sărăriei din Iași. Acolo alerga Mihaiu Pastia, de oriunde s’ar fi găsit mutat ca slujbaș — din Huși, din Ig.­Ocna, din Babadag , în toate sărbătorile și în toate vacanțele. II atrăgeau discuțiile intime ale ideilor socia­liste și întâlnirile din Sărărie (casa lui I. Nădejde) cu V. G. Morțun, C. Dobrogeanu-Gherea, N. Quinezu și alți socialiști, recrutați mai ales dintre studenții­ fostei Școale Normale Superioare — anexă a Universității din Iași. Deși eram coleg și în strânse legături sufletești cu studenții socialiști, eu — pentru o piedică, pe care o­­ om­ povesti altădată — nu mă duceam nici în Sărărie, nici la întrunirile de la clubul socialist și deci nu aveam prilej să-l întâlnesc pe Pastia în acele două locuri. Intre timp, a apărut în Iași refugiatul român ba­sarabean, d. C. Stere — scăpat proaspăt din Siberia — și s­a înscris la facultatea de drept. Cultura neobișnuită și personalitatea puternică a d-lui Stere, au atras în ju­rul său toate elementele doritoare de cultură ale Uni­versității din Iași. In curând s’au pus bazele unui cerc de studii literare, care a și scos foaia „Evenimentul Li­terar . In acest cerc, în casa d-lui C. Stere, am cunoscut pe Mihaiu Pastia. In ziua de 30 August 1897, urcam de la gară, cu trăsura, panta străzii principale din Vaslui și mergeam la gimnaziul de acolo. Eram numit și mă duceam să-mi iau în primire postul de profesor titular și pe acel de di­rector. Eram singurul profesor titular la acel gimnaziu și, din această pricină, eram boerit și cu slujba de di­rector. Gând să cotesc spre gimnaziu — azi liceu — aud că mă strigă cineva din urmă. Peste măsură de mirat — nu cunoșteam pe nimeni din Vaslui — opresc trăsura și mă uit înapoi. Văd că vine cineva pe trotuarul din dreapta, cu pași grăbiți (dar fără spor, din pricina unui picior puțin mai scurt) și cu manile pe deasupra capului, înotând prin aer de bucurie și fluturând o broșură, pe care, , se vedea că înadins o pregătise pentru mine. Era Mihaiu • Pastia. — 4* — mă întreabă el, tam­ nesam, în loc de „bună ziua”, așezându-se lângă mine în trăsură. — Ce să văd? — îl întreb la rândul meu, din ce în ce mai mirat că-1 găsesc în Vaslui, în vreme ce el îmi vâra sub ochi un exemplar din „Buletinul oficial al ministerului de Culte și Instrucțiune publică”. — Circulara... — Ce circulară? — îl întrerup cu iute, spre dispe­rarea și desamăgirea lui. Eu te-aș întreba altceva mai degrabă... Ce cauți prin Vaslui?! — Cum?... ce?... — face el dintr’odată, căutându-mi drepți în ochi, ca să-mi ghicească din privire, dacă a­­ceastă din urmă întrebare mi-i de glumă, ori mi-i întra­­dins. — Auzi cap la mine! — urmează el, ciocnindu-și cu degetul tâmpla dreaptă, îndată ce s’a încredințat ca nu. de SPIRIDON POPESCU mi-i de projă. Să cred eu că toată lumea îi datoare să știe pe unde îmi mai sticlesc ochii! Apoi, pe loc, îl apucă un râs nervos, de bucuria sur­prizei ce-mi făcea fără să vrea, c’am dat peste dânsul, dodoronc-tronc, în Vaslui. Dac’așa... — spune el prin sughițurile râsului de mulțumire, luându-și atitudinea de inferior,­ față de su­perior — ne dați voe să ne prezintăm: „Mihaiu Pastia, institutor și director al școalei numărul unu din Vaslui”. Era drept că eu lipsisem trei ani din părțile Moldo­vei și nu mai știam de urmele lui. * * * Cât m’am descurcat de praful, care îmi îmbâcsise fața, mâinile și hainele, pe drumul dintre Rogojeni — satul meu (pe malul Prutului), unde îmi făcusem va­canța și unde îmi lăsasem familia — și până la Bârlad, de unde venisem cu trenul. Pastia, cu „buletinul” în mână, mi-a jucat țonțoroiul... de fericirea care venise odată cu circulara, vestita circulară a ministrului Ha­­ret, cea cu activitatea extrașcolară. Cum era el de în­setat de libertate, din lipsa căreia suferise atât de mult până atunci, după părerea lui, acea circulară nu era nici mai mult, nici mai puțin decât „sloboda” rusească de mai târziu, care venise după nesfârșita apăsare a re­­gimului țarist. Și mai juca într’un picior și din pricină că-1 năpădise nădejdea într’un viitor apropiat... îmbi­bat cu civilizația galopantă, care urma să copleșească lungul și latul țării, tot ca revărsare a aceleiași circu­lari... de inspirație cerească. Ca în toți anii, apăruseră în August numirile de pr­o­­fesori titulari prin gazete. Eu nu citisem gazete la țară. El citise însă că eram numit în Vaslui și m’aștepta cu înfrigurare. Ca să nu se piardă nici un pic de vreme, chiar și alcătuise un întreg plan de activitate extrașco­­la­ră, la care avea să mă înhume și pe mine să-l punem în practică, de cum voiu poposi acolo. In Vaslui, am cunoscut o latură nesins de im­portantă a lui Pastia. Născut în oraș, în familie cu legă­turi întinse între târgoveți, era deprins cu orășenii și nu se temea de dânșii. Ura lui ca socialist era îndreptată numai în contra clasei burgheze , ca abstracție. Nu avea însă nici un fel de pică asupra indivizilor alcătui­tori ai acelei clase, cum o aveau o bună parte a socia­liștilor de pe atunci. Spiritul său viu, temperamentul lui sociabil, cul­tura sa aleasă, îl învălmășise în toate straturile socie­tății din Vaslui. Era înconjurat de simpatia tuturor. Avea atâtea legături în Vaslui — între magistrați, ofițeri, administrație, comerț, profesiuni libere, proprie­tari, lucrători industriali — încât, fără dânsul, care ve­nise numai cu un an înaintea mea, eu aș fi putut sta și o sută de ani în Vaslui și tot nu le-aș fi putut avea. Val-vârtej, m’a luat și m’a prezintat prefectului (Neron Lupașcu), primarului (Panait Eremiade), pre­ședintelui de tribunal (d. V. Tătaru, astăzi la Casație), colonelului (Magheru), protoereului, polițaiului, etc.,­ etc. (Continuare In pag. H-a) & # AMiNTsRâ Activitatea exirașcolara - Mi hai Pastia -

Next