Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1929 (Anul 10, nr. 435-438)

1929-04-07 / nr. 435

Iar biografiile romanțate Aici în Adevĕrul literar din 11 Noembrie 1928 și, puțin mai înainte, într’o notiță pentru Almanahul ziare­lor Adevĕrul și Dimineața, am vorbit despre o specie de literatură biografică prezintată în massă, însem­nând-o ca un abuz pe piața librărească. „Lansarea” duzinelor de volume, sub etichete vulgar ademenitoare, Vieți mari, Vieți aventuroase, Vieți amoroase, Vieți pa­sionate, Vieți dureroase, — a fost, putem crede, consi­derabil ajutată de abilitatea literară a romancierului Andre Maurois, acela care, cu Viața lui Shelley și a lui Disraeli, dând cetitorilor o poliță orișicât onorabilă, i-a făcut să deschidă credit nemeritat neîncetatelor bi­ografii romanțate ce, de atunci încolo, sub uniformă co­pertă verde sau roză, decepționează aproape regulat fi­delitatea imprudentă a unor cumpărători vrednici de o marfă mai bună, dar entuziaști, sau altfel suggestibili fără cumpănire. Se pare însă că chiar în privința lui Maurois, se pot face rezerve grave. In Mercure de France din 15 ianuar 1929 publică Georges Batault o „apărare” a poetului Shelley, iar dușmanul de care-1 apără, nu-i altul decât Maurois. Batault începe astfel: „Unele fenomene în legătură cu ciudatele mișcări ale literaturii contemporane, ră­mân inexplicabile, dacă nu menținem prezentă în minte această ideie de prima însemnătate: tendința li­teraturii, sau mai drept a producției literare, de a nu fi decât o ramură a industriei și a comerțului, supusă tiraniei legilor economice. Se fabrică în serii mari, pentru a sluji trebuințele unei clientele cât mai întinse. In Franța am văzut, în ultimii ani ajungând la produc­ție mare un gen literar nou: biografia care se numește romanțată. Un scriitor, care-și făcuse o reputație invi­­diabilă prin publicarea a două cărți pline de humor, și de altminteri încântătoare, domnul André Maurois, s’a hotărît într’o zi, fără să-i putem înțelege numai­decât motivele, să scrie o viață a lui Shelley”. — Și Batault arată cum, în urma acestui succes, editorii au mobilizat scriitori, au creat colecții, și au dat naștere unei nouă specii de literatură, astăzi înfloritoare la culme. — „Despre cele mai multe din cărțile acestea putem zice, fără să manifestăm o excesivă severitate, că ajung toc­mai bine până la mediocru, și că, obișnuit, ele sunt pen­tru istorie și critică ceea ce romanul foileton e pentru ro­manul literar, ceia ce Ponson du Terrail­e față de Bal­zac sau Pierre Decou­rcelle față de Flaubert”, întorcându-se dela această situație generală la au­torul săltăreț al vieții lui Shelley, Batault îl notează cu vorbele acestea: „Domnul André Maurois are geniul inexactității”. Pe patruzeci de pagini în­ opt, Batault ne dă o colecție sistematizată de exemple pentru a-și spri­jini formula în care a prins pe Maurois. Eu bănuisem numai că acest autor fusese cauza inocentă a unui abuz negustoresc obișnuit. Batault îl denunță acum ca un vinovat dătător de exemple rele. Aprecierea mea e sprijinită pe cercetarea lui Batault a fortiori­ — „Mica lucrare”, cum își numește Maurois cartea, cu obișnuita modestie cochetă către „cetitorul binevoitor”, e plină de greșeli. „Maurois e un biograf grăbit, care scrie pentru contemporanii săi, de care știe că sunt oameni grăbiți. Nu-1 interesează nici geniul lui Shelley, nici lirismul lui suveran, nici gândirea, nici impresiile, ci curaj numai aventurile mai mult ori mai puțin tragice sau hazlii ale acestui mare om, neîndemâ­natic, nenorocit și generos”. Singură o interpretare amănunțită a cărții lui Maurois — operație pentru care nu-i loc aici — ar pu­tea arăta cât de dreaptă este încheierea lui Barault, că Maurois a făcut o „operă de ponegrire destul de per­fidă”, dar, socotind inexactitățile de fapt și falsele in­terpretări colecționate de criticul Vieții lui Shelley, pu­tem admite că lucrarea biografului-romancier e pur și simplu ușuratică. Dăunăzi, Benjamin Crémieux (în Les Nouvelles lit­­téraires din 2 Martie 1929) zicea că succesul biografiei romanțate dovedește anularea simțului istoric în ce­titorul actual, și el crede că această anulare ar fi provo­cat-o erudiția abuzivă care, criticând și suspectând to­tul, ajungea să nu mai poată hotărî, din exces de scrupul, nici măcar data unei nașteri sau a unei morți, de exemplu. Cetitorul se supără de atâta îndoială; ne­siguranța aceasta complicată îl plictisește, și atunci se duce la biografiile romanțate. Dar cărțile erudite, cred eu, biografice sau altele sunt făcute pentru alt public decât acel pe care-l dis­cută Batault și Crémieux. Istoria vieții și a operei lui Francois Villon a scris-o Gaston Paris, și competent și elegant: inteligența literară, simțul istoric și erudiția se întâlniseră excepțional în acest filolog ilustru. Totuși, ca filolog, el rămâne fatal pe dinafară de obișnuita recla­mă a negustorilor de cărți. Cumpărătorul curent își va da sigur banii pe un „Villon” romanțat, fabricat în zece zile de nu știu cine, cum a dat Dumnezeu. Este, de altfel, o pură exagerare, să ne închipuim pe ci­titorul curent actual „americanizat”, cum spune Ba­tault, sau cu simțul istoric mai tocit, cum vrea Crémieux, de cum era la echivalentul său de a­­cum cincizeci de ani. Suntem totdeauna gata să ne încărcăm special contimporanii cu păcate care au fost și ale vremilor trecute. Proporția celor care iubesc căr­țile exacte și sobre va fi fost tot atât de infimă, și ne­gustorește neglijabilă, pe vremea lui Dumas tatăl ca și în zilele lui Pierre Benoit și ale autorilor de „Mari Vieți Amoroase”. Insă literații serioși și naivi nu se pot opri de a visa un public și numeros, și plin de toate virtuțile frumoase, ca din povești. Sigur este un drept elementar, să dăm pe față inexactitatea și gustul prost ce se adăpostesc șiret sub succesele de piață. Insă e o iritație de prisos, a cere pu­blicului gri chiar și celor care îi furnizează biografă un șurele, să învețe, nădușind, viața și opera lui Mozart din Otto Jahn, pe a lui Bach­ din Spitta, ori să caute informații despre scrisul lui Balzac sau al lui Théophile Gautier în cărțile Vicontelui Spoelberch de Lovenjoul, asemenea instrumente literare, în format spăimântător de dicționare grecești, îngrozesc și desgustă. Pe Maurois l-au pus criticii năzuroși pe două coloane, ca să arate cum a luat bucăți întregi din biografii englezești pen­tru ca să-și împlinească și să-și îngrașe cărticelele des­pre Shelley și Disraeli. Dar cum era omul să compuie biografii micuțe, altfel decât făcând extracte, din altele mai mari? Destul că adăuga deja dânsul agrementele. In definitiv depinde de cum ți-ai făcut socotelile din capul locului: autorilor din care extrage Maurois le-a trebuit câțiva ani pentru alcătuirea unei biografii, iar Maurois vrea să-și dea volumul gata în trei luni, poate. Nu are aface, și nu ne rămâne decât să luăm fie­care lucru drept ce este. Numai să nu-și închipuie omul că a cetit o carte istorică de exactitate rafinată, când lasă din mână o istorioară aranjată cu haz din câteva lecturi de biografie serioasă. Să fim bucuroși că Mau­rois și-a dat osteneală a ceti cu creionul în mână o carte englezească sau două. „Nicht jedes Maedchen haelt’s so rein”, zice Mephisto. PAUL ZARIFOPOL Leon Viorea cu Natura moartă Somn Poate umbra unui nor, Poate umbra unei stele , Lunecă încetișor Pe deasupra casei mele, Pentru cel care mi-ai fost, Pentru cel ce nu mai este, Visurile fără rost Leagă cântec și poveste. Și pe gândurile mele Ce se ’ntunecă și mor, Lunecă încetișor , Poate umbra unei stele, Poate umbra unui nor... Târziu Tu nu știi... Cântecul naiv și prost Pe care-1 știe toată lumea pe de rost, L-am scris, odată, numai pentru tine. Și azi, cu glasul tău cel de demult, Ai îngânat cuvintele puține, — Un cântec firav, și naiv, și prost, Pe care-1 știe toată lumea pe de rost — Și te-ai mirat cât de smerită stau și ascult. Ș’acuma când, cuminți, ne despărțim. Aș vrea... dar e târziu și mi-e rușine Să-ți spun că bietul cântec anonim L-am scris, odată, numai pentru tine... OTILIA CAZIMIR ­­­—­­ ____..." ..­.i ___- I La Paradis General Șl Georges Galea se declară consternat. Nu pentru a­­ceastă impietate, pe care în starea sufletească pregătită de Uricaniul cel grozav, o accepta cu inima ușoară, ci fiindcă nu putea da nici o deslegare. Amândoi vorbeau despre un Paris — despre două Parisuri — dispărute de multă vre­­m­e, ca și cum ar mai exista încă după patruzeci de ani, ne­­schimbat, cu bălt­rile de la Bullier, rochiile cu crinolină, pantalonii strânși pe pulpă, țilindrul și plimbările cu far­­tonul la Bois. D. Renan e mort de mult, iar ducele de Aosta întoarce valet și nouă, într’o lume unde ducii și vizitiii, sunt conciliați într’o dulce și eternă egalitate. Cei doi inseparabili adversari, nu voiră să accepte exis­tența acestui al treilea Paris, care le strica toate socotelile și le era cu totul necunoscut, își făcură semn unul altuia, că-și pierd vremea cu un individ care habar n’are ce-a văzut, poate un mistificator, o pușlama de București, care te pomenești că nici n’a călcat hotarul țării și le îndrugă palavrele cele mai gogonate. — La revedere, și îmi pare rău, se ridică cel din dreapta. — La revedere și regret, făcu cel din stânga. Amândoi se depărtară în pardesiile lor identice, sub­suoară cu umbrelele lor la fel, salutând cu aceiași gambetă cumpărată de la acelaș negustor. — Ce dracu le-am făcut ? se miră Georgel Galea. Pe urmă își spuse că aceasta nu-i împiedică să departe un pahar de Uricani, fiindcă bând, vine setea. Umplân­­du-și paharul, se simți observat. Și roși. In spatele tuturor, ghemuită pe un scaun, Lu, femeia de astăzi dimineață, îl urmăria cu o undă de tristețe în ochi. Era în alt pardesiu, cu altă pălărie și cu picioarele ridicate pe ultima bară a scaunului, înfrigurată de umeda răceală a nopții, singură și strânsă în ea însăși, cu nu știu ce înfățișare de rănită pasăre a verii, răslețită de sto­lul care a plecat spre alte nostalgice ținuturi, își aduce aminte de scena de astăzi dimineață, hârtia mototolită și aruncată în obraz, ușa trântită în nas. Cum s’o împace și cum să-și ceară iertare? Silindu-se să-și păstreze verticala și să nu calce în zigzag, ci să meargă drept, ca Ion Panțâru, acum patru­zeci de ani pe meridianul Parisului, Georges Galea înaintă printre scaune, până la Lu, cu legănările unui pasager in­experimentat pe puntea unui bastiment în furtună. Se plecă, și-i sărută mâna sub mănușă, la încheetură, unde pielea e subțire și fină. — M’ai­ertat ? Tot mai ești supărată ? Femeia se scutură, țâșnind în picioare, întrebă, adresându-se tuturor : — Auziți, domnilor ! Mă întreabă Melchisedecul vos­tru dacă sunt supărată. Răspundeți, dacă m’a văzut cine­va, supărată vreodată ? — Nu­­ răspunseră toți în cor, chiar și Costăchel An­drieș, care avea obrajii ghiolcăiți de două șiroaie, fiindcă Bălănuț îi anunțase încă odată, că asta-i cea din urmă seară. Dar mai tare decât toți, făcin Panait Buzdrugovici, cu o voce care desigur s’a auzit până la gară și a între­rupt circulația orașului. — Cum vezi, n’am ce să-ți iert, îi lunecă femeia șer­puind pe lângă el, așezându-se în celălalt capăt, lângă Costăchel Andrieș ,care după ce strigase energic și prompt. Nu­­ se instalase la loc, pe scaun și continua să lăcrimeze din robinetul deschis. Georges Galea mai încercă de câteva ori să se apropie de femee, vinovat și cu rugăminte mileagă în ochi. Nu se putea împăca, încăpățânat, cu această lunecare batjocori­toare printre degete, când o știuse astăzi dimineață goală, în camera lui, oferindu-i să-l pupe pe Ninel și pe Minel, cei mici și necăjiți, își trăgea scaunul alături, începea un lung și întortochiat monolog ; femeia îi izbucnea întot­deauna un hohot de râs în nas și se muta pe rând, cum îl vedea apropiindu-se, când lângă Panait Buzdrugovici, când lângă Maximilian Staic, d­e CEZAR PETRESCU Toată suflarea mesei se concentrase la râsul ei, spusele ei, la neistovita ei veselie, peste care numai câte­va odată, când se oprea, părea că se lasă o umbră. Atunci își scutura fruntea rotundă sub pălăria mică, să alunge oaspete nepoftit și pornea mai vijelios, într’o piruetă de jocuri scânteetoare a cuvintelor și într’o cas­­cadare sonoră de râs, care umplea noaptea cu­ o sută de zurgălăi de cleștar. Georges Galea se simți cel mai nefericit muritor din noaptea aceasta. Rău crunt. Cântă și se urcă pe masă. Dan­să și răcin­e la Antricot. Se declară în fața tuturor, cel mai netrebnic Melchisedec din Iași, din Moldova, din Princi­­patele-Unite, din toată Europa, din cele cinci continente, din întreg sistemul solar și la urma­ urmei, chiar din tot universul nostru galactic. Pe urmă, căzu în sumbru pe­simism și se duse să-i sărute pe amândoi obrajii, pe Co­stăchel Andrieș, care, mut, svârni de pe scaun, vru să spună ceva și căzu la loc, bătând aerul cu un gest de apoplectic, mai elocvent decât cel mai focos discurs. De aci, o ceață opacă se lăsă pe cuvintele și pe fap­tele lui Georgel Galea. Zorile îl găsiră împiedecându-se printre sticlele deșarte și rostogolite pe jos, chinuindu-se să nimerească cu pumnii în mânecele pardesiului ținut de Antricot. Tocmai în celălalt capăt al terasei, retras, Costăchel Andrieș pusese lăutarul la o masă cu el, să-i cânte de unul singur. Bălănuț moțăia, lungind arcușul pe strună, încli­nând bărbia cu vioara cu tot, biruit de somn, deodată cu­prins de un scurt acces de energie și iarăși se împotmolea letargic. Costăchel Andrieș, pirotea și el, ascultând. Din când în când, își pipăia toate buzunările pe rând, ridica șervetele, se pleca sub masă , căuta țigareta. Iar fiindcă nu era încă ceasul când trebuia să o găsească, firește n’o găsea. Renunța, fumând din țigareta de cireș oferită de lăutar, ceea ce dovedea un generos spirit de democrație, egalitate și fraternitate . — Bălănuț­­ ținea ridicând un deget iubăreț la buze. Bălănuț înțelegea și cu toată drojdia energiei adunate începea : „Asta-i cea din urmă seară...“ Apoi cântecul agoniza sleit, parcă într’adevăr era cea din urmă noapte, după care și Bălănuț și Costăchel An­drieș, se vor stinge epuizați din această viață plină de grele munci, ca ultimii supraviețuitori ai unei rase osân­dite periii. Cu bărbia în pumni, omul cu jambiere roșii și cu haină de câmp, lăsa să-i curgă șironele din ochi; s’ar­ fi spus că tot Uricaniul absorbit în atâtea ceasuri, era restituit nă­­turei, filtrat și desalcoolizat,­ prin canalele lacrimale. La masa cea veche, nu mai rămăsese decât Maximilian Stah­ și femeia. Cu o ultimă nădejde, Georgel Galea crezu că are să se apropie de dânsa. Că poate pe el, l-a așteptat înadins. La poartă, imploră . . — Lu !................... Femeia se răsuci într’un picior și lunecă într’o birjă . — Cât ! Și la revedere ! Vru să meargă alături de Maximilian Stah­. Omul cu barbă înflăcărată și cu hainele lui de vagabond, îi întinse mâna, alungându-i : — Eu înainte de a mă culca, mă plimb singur. Somn bun! Când, se urcă în birjă Georgel Galea își dădu seamă că nu știe strada și numărul casei unde locuiește. Porunci birjarului să muie înainte. In mers, ațipea un timp, des­chidea larg ochii, nu recunoștea locurile. Poruncea să în­toarcă. Iar ațipea. Ii părea că circulă așa de când s’a născut și că așa va circula ca Ahasverus, până la sfârșitul vea­curilor Orașul începea să se deștepte. Lucrătorii grăbeau stri­­buliți în aerul aspru și rece. Scârțâiau care încărcate cu 1 (Continuare In pag, Il-a) i

Next