Adevěrul Literar şi Artistic, mai 1929 (Anul 10, nr. 439-442)

1929-05-05 / nr. 439

ANUL IX. - No. 439 FONDATORI: AL. V. BELDI Mai ibsb — Ioan CONST. MINLE 1997 — 1920 Cimitirul din Chișinău= Am văzut miile de morminte din Valea lui Iosa­­fat, am văzut acest loc unic în toată lumea, plin de puzderia lespezilor funerare, dar nu mi s’a părut, nici pe departe, atât de trist ca locul de obștească o­­dihnă de pe dealul Chișinăului. De multă vreme priveam de jos din văi cele câteva turle de capelă și silueta porții cimitirului, scrise subt nourii albi și deasupra frunții tristului oraș. Doi ani și jumătate n’am găsit nici zi prielnică, nici pornire sufletească să mă duc și să cercetez cetatea adormită. Cercetasem — nu departe de cimitir — un alt locaș, cu o notă mai pătrunzătoare, de jale vie și de durere amară, cercetasem Ostrovul, adică închisoarea ora­șului, dar nu știam cum arată parcul celor adormiți. Intr’o dimineață clară și aspră, din această pri­măvară dezolată, am urcat spre turlele și spre cru­cile de pe deal și am trecut pe subt arcul funerar. Pri­mul detaliu curios, care m’a izbit, este că mormintele celor răposați întru suficiență pământească au aerul unor imense colivii pentru vulturi sau pentru peli­cani. Deasupra monumentului sau pietrelor săpate cu slovă, stă o căsuță de sârmă împletită și cu ușa ză­vorâtă. In câteva locuri, am observat că arbuștii sădiți la mormânt — uneori niște sofere zbuciumate și plân­gătoare — se izbesc cu creștetul de tavanul de sârmă, se încurcă în el și rămân spânzurați ca Abesalom. Născocirea aceasta mi s’a părut deosebit de jal­nică. Pentru ce aceste colivii, menite pare că să pre­lungească și după moarte nelibertatea celui adormit și frângerea aripelor năzuinței! Amar simbol al unor vremuri cari nu mai puteau concepe desrobirea aici pentru cei culcați dincolo de hotarul autocratismului pământesc ! Cimitirul e larg, cărările despărțitoare sânt foarte strâmte și la fundul lui, cimitirul se varsă ca o cas­cadă, într’o vale complexă și întortochiată. In partea aceasta sunt mormintele celor mulți și aproape fără nume. Pentru ei cimitirul s’a întins, gardurile au că­zut și mormintele au început să curgă de vale, în vi­­roagele vecine. Intr’o latură, cimitirul are o biserică întreagă, cu altar și cu slujbă de obștie, nu numai o simplă capelă funerară, ca pe la noi.­ In jurul bisericii sunt câteva morminte vechi, de pe vremea domniilor cu cancela­rie grecească și cu protipendadă fanariotă. încolo, peste tot, pe sutele și sutele de pietre comemorative, proza epigrafică este așternută numai în rusește. Dar pentru ce acest parc de supremă odihnă e atât de trist și pentru ce deasupra acestor pravoslavnici, adunați în vârful dealului, nu simt, ca în alte cimitire, împărăția calmului negrăit?Acest pământ românesc, dela răsăritul Patriei acumulează o tristețe pătrun­zătoare și plaiurile lui fie privite aevea, fie privite în amintire, încovoaie inima și înserează cugetul. Și mai multă încovoere și mai multă înserare simți în această necropolă ortodoxă și rusească! Am stat pe o bancă în fața soarelui — luminos, dar rece ca un ochi inchizitor — și îngropându-mi mâinile îmmâneci m’am gândit la primăverile de altă dată, la tradiționala blândețe a lui Aprilie și la uria­șa confuziune, și cosmică și omenească, în care se pare că trăim, în ceasul de față. Pe dealurile cari frâng linia zării dincolo de mo­­horîtele mahalale înecate în mocirla Bâcului, stau, prin gropnițe și prin adăposturi, persistente depozite de omăt. O pleșuire incurabilă, o sterpiciune care are pare că ceva din tenacitatea blestemului stigmatizează aceste înălțimi — violoncele Crivățului stepelor. Dincolo de aceste dealuri viorii și reci, sunt altele la fel cu ele și mai departe apa rostogolitoare de slo­iuri a Nistrului străbun. Gonit de înghețul acestor zile pe cari le trăești, ai vrea să crezi, ai vrea să vezi, pe aceste creștete de dealuri, podul de aur al vremilor eroice, cu oameni oțeliți, cu cai sălbateci, și cu nunți domnești desfătate de rapsozi... Dar nici visul nu este îngăduit... In această di­mineață de iarnă întârziată, iată un convoi mortuar, cum n’am mai văzut niciodată. E cineva care a mu­rit la Ostrov, un jalnic semen al nostr­u, care a în­chis ochii în pușcărie, mai înainte de termenul osân­dei. Cine a fost, ce-a făcut... — cele patru scânduri goale și brutale nu vor să dea nici un răspuns. Ii duc pe umeri patru gardieni și înaintea lui merge, în sfin­tele odăjdii, preotul bisericii creștine. Dar un amănunt cu totul neașteptat pentru mine și greu de interpretat — fie ca simbol, fie ca necesi­tate — este că, înaintea preotului în odăjdii, pășește un funcționar al închisorii, ținând la iveală un re­volver uriaș ! • Este o ultimă palmă a dreptății sociale, dată ce­lui răposat fără să-și fi făcut toată osânda? Este o cinstire sinistră și tradițională ce se face pușcăria­șului mort în închisoare ? E cumva teama de o farsă cu putință și de o e­­vadare, chiar de sub nasul morții? N’am întrebat pe nimeni și m’am strecurat, trist de moarte, din acest cimitir superlativ. Dar ocnașul, cel purtat la locul de lungă adăstare, cu revolverul la iveală, m’a urmărit și mă urmărește... Ni se pare uneori atât de greu să înțelegem și să mărturisim ce-a voit să ne învețe Mântuitorul, când a rostit: „...în temniță am fost și nu m’ați cercetat!...“ GALA GALACTION Gala Galaction » LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar Duminici 5 Maiu 1929 și Artistic CAi­RAT S R­­ina*i FONDAT iN 1833 Е Cântece Pe culme oile ’n ciorchine Și printre iarbă maghiran, Pelin cu busuioc și maghiran Și crestele de munți senine Cu oi de aur în ciorchine Nici o ispită să se ’nchine Păcatului, prin vremi, viclean.... Adoarme flautul în vânt, viclean... Și culmile sunt dulci și line Cu oi de aur în ciorchine. II Cum searmănă cerul Ninsori, Cum scutură gerul ? • < Fiori ! Toți pomii și-arată Ghiarele... In ceață, e-o pată Soarele­ E vânătă zarea De nori, Și ’n ghiață ninsoarea In flori De-argint peste geam, Și’n seară, De-oțel peste ramuri, Afară, III Mlădiindu-și cântul, Alintând pământul, Se ’nfioară vântul In soare, Sborul lui, în salbe, Trocnește albe înfloriri de nalbe Ușoare. Am urmat cărările Unde ajung zările,­­ Cătră ’ndepărtările Norilor, Și acolo clipele își închid aripele Și adorm prin risipele Florilor. Iți aduc căprinele Care-și, râd luminele, Pe ele albinele Trecură ; Ia-le cu privirile Unde ard iubirile Și-ascultă-amintirile Ce-mi fura. Toate-s pentru tine , Blândele coline, Pădurea’n suspine , Sonoră, Zările senine, Dragostele pline, — Toate-s pentru tine, Surora. LUGA ION CARAGIALE / Mina Blick We&p&ir Salonul oficial Nostalgii IfiSSSBRESI In Adevărul Literar s’a vorbit în chip elogios despre v­ Ir# c Printre Apostoli al d-lui Const. Kirițescu, însă, între apostolii pe cari îi satirizează cu atâta vervă d. Kirițescu este și defunctul N. Pițurcă, un modest lucrător dar o pitorească figură a vechei mișcări socia­liste în care isbutise să-și cucerească un loc de frunte. In schițarea lui Pițurcă, d. Const. Kirițescu se pare că a pus atâta vervă încât în loc de portret a realizat o șarjă extrem de exagerată. Pentru a restabili, în liniile lui adevărate, profilul so­cialistului celebru odinioară, socotim util să reproducem necrologul publicat de d. Const. Graur în revista Facla, în 1911, când a murit Pițurcă. Aceasta cu atât mai mult cu cât această restabilire a adevărului se încadrează perfect în noua noastră rubrică : Sufletul altor generații. A. L. A murit Pițurcă. Puțină lume știe astăzi cine a fost. Altă dată îl cunoșteau bine cei din „mișcare”. Ea îl cu­noștea și marele public — acesta însă într’o lumină cu to­tul falsă, din satirele gazetelor. Cine vroia să persifleze socialismul, invoca numele lui Pițurcă. Dintr’o cronică rimată a „Vieții” d-lui Vlahuță, îmi amintesc — și e în adevăr ciudat că mi le amintesc — următoarele ver­suri: Bărbați și dame și copii, Voi toți ce îndurați nevoi, Intrați ca proletari la noi Sub flamurile stacojii ! Decât să mai jucați la turcă, Un joc burghez, fără tendinți, In luptă vă avântați, ferbinți, Alături de Pițurcă! Evident, era foarte ușor să râzi de Pițurcă. Mahala­giu autentic — avea nu numai le physique, dar și le nom d­e l’emploi — el s’a pomenit la suprafața vieții sociale,­îm­­ mijlocul unei lumi pe care n’o cunoștea. O dată, într’un discurs foarte avântat, vrând să facă o paralelă între cele două clase, el a spus: „ Muncitorul ostenește din greu, din zori până ’n noapte, pe când burghezul, după ce se ’ntoarce de la primblare, se urcă pe catedră și începe, să poruncească: „Ioane, adă-mi o dulceață! Vasile, adă-mi uni rahat!” Evident, puteai să râzi la infinit pe seama acestui om atât de puțin în curent cu mobilația burgheză și cu meni­ul raf resismentelor burgheze! Unde mai pui co­moara lui de cuvinte „radicale”! Atacat de polițiști și agenți electorali, cari, pe urmă, tot ei l’au dat în jude­cată, Pițurcă, în fața justiției, își pledează cauza: „Și cum vin acuma dumnealor să mă pârască pe mine, după ce tot dumnealor au cooperat cu pietre în capul meu?" — apărare înregistrată astfel, cu fondul ei dra­matic și în forma ei comică, de către cronicarul judi­ciar, „prietinul” C. D. Anghel *). Sau, ceva și mai grav. Tot cu prilejul unui proces ce i s’a intentat, de astă dată pentru o pretinsă contravenție, Pițurcă exclamă: — Mie-mi face proces pentru niște lături, dar stă­pânirii nici nu-i pasă că în toată mahalaua murdăria e până ’n gât, că de-aia a și dat holera și higiena peste noi! ...Și cu toate astea, încercarea de a face din Pițurcă un tip ridicol n’a reușit — față de cei cari îl cunoșteau ; aceștia vedeau în Pițurcă un tip foarte simpatic ca psi­hologie individuală și extrem de interesant ca psiholo­g­­­atazLm și afec­ íri &l *­gie socială. Și sunt sigur că toți foștii „prieteni” ai lui Pițurcă — afară de Ioan Nădejde care n’are sentimen­te­­— au simțit un profund regret când au aflat pe moar­tea lui. Nu l am cunoscut pe Pițurcă de la prima lui mani­festare. Când am intrat eu în „partid” (aveam peste... cincisprezece ani!) Pițurcă era vechiu în mișcare și­ a­­junsese unul din vorbitorii cei mai aplaudați. Foarte simpatic, cu fruntea mare și ochii vii, cu glasul dulce și vorba curentă, —­ era în croitorul acesta... stofă de ade­vărat orator. Negreșit, în fie­care discurs al lui Pițurcă se puteau strecura câteva cuvinte „radicale” rău pro­nunțate sau rău întrebuințate. Mare lucru! — nu-i așa? Ba, oratorul putea chiar să alunece într’o considerabilă naivitate. Dar în schimb, cât bun simț în expunerea chestiilor lui propriu-zise, câtă sinceră căldură, ce u­­mor sugestiv și ce bogăție de comparații și imagini! Este o pierdere imensă, pe veci ireparabilă, faptul că nimeni nu s’a gândit să noteze măcar câteva din para­bolele, atât de sugestive, cu cari își împodobea mai tot­­deauna cuvântările și cari puneau cu totul în umbră estropierile de cuvinte și chiar de gândire. Când Pițur­că apărea la tribună în hainele lui mitocănești — căci și-a onorat breasla până la urmă, purtând aceiași pantaloni creți cu cari își împodobea și clienții, — Pi­țurcă putea să uimească în prima clipă, dar într’a doua cucerea. Pe­ atunci presa nu trimitea reporteri la întru­nirile socialiste. Când se întâmpla însă ca un ziarist „burghez” să-l audă pe Pițurcă, nu se putea să nu-și ex­prime admirația. In gazetă îl ironiza, firește,, dar a doua zi boierii de la Capșa auzeau cu totul altceva. In adevăr, ce distanță între, socialistul acesta și agenții li­berali sau conservatori din aceiași pătură socială cu dânsul, locuind în aceiași mahala! Când și cum a venit Pițurcă la club, cine i-a făcut propagandă, nu știu. Știu numai că la club a învățat carte, ca să poată citi gazeta și broșurile partidului, — și le citea. Cum se înțelegea, asta e altă vorbă. Pe de o parte adoptase unele formule­ curente, din limbagiul so­cialist de fiecare zi; pe de altă parte însă își elaborase el formulele lui proprii, cari reflectau propria lui men­talitate și-i vădeau talentul înăscut de poet și orator popular, talent pe care influența literaturii culte nu-l știrbise. Cum am zis, în chestiile simple, referindu-se la suferințele de amănunt ale clasei muncitoare, Pițur­că avea judecata sigură și exactă, vădind un extraordi­nar bun simț. In chestiile complicate, cari spre a fi lă­murite trebuiau cernute prin sita... marxismului, Pițur­că nu numai­ că dădea greș, dar ajungea la enormități. Decât, nu această parte, comică, ridiculă, din manifes­tările lui Pițurcă, o persiflau ziariștii „burghezi”, pen­tru simplul cuvânt că... nici ei nu pricepeau lucrurile mai bine decât dânsul. Ori­cum însă, oameni ca Pițurcă nu trebuie judecați absolut. Dacă țineai seamă de su­fletul lui ales, de inteligența lui vie, de talentul lui deo­sebit; și dacă mai țineai seamă și de întunericul de ma­hala în care trăise și trăia încă, și dacă-1 comparai nu cu cei mai ridicați, ci cu cei de-o seamă cu dânsul, Pi­țurcă îți apărea ca om superior. In acest sens am scris despre el în „Noua Revistă Română”, în vremea în care presa îi făcuse o celebritate mare — dar falsă. * * * Pițurcă a fost victima acelei fatalități necruțătoare care lovește pe toți muncitorii când din viața lor strâm­tă de mahala și de atelier, se avântă în viața publică și SUFLETUL ALTOR GENERAȚII |^| | I. Pițurcă «se CONST. GRAUR * * * ­cmm$ț? in sag, _ 5

Next