Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1929 (Anul 10, nr. 448-451)

1929-07-07 / nr. 448

A­N­U­L IX . - N­o. 44S Adevărul FONBATOB,. r V- SE2-DIMAN 1860-1­307 FONOATOHH j CONST. MS8.LE 18S7 - 1020 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ «4 LEI EXEMPLARUL IIsT STRÂINĂTATE Duminică 7 Iulie 1929 Literar si Artistic FONDAT IN 1893 S­EN­SES COURTELINA — Asta nu te privește ! — Mie-mi vorbești? strig comisarul. — Așa cred. »Ori Comisarul se făcu vânăt. — O ! domnișorule, strigă el, să faci bine să-ți schimbi glasul. O iei pe un ton cu care nu sunt obișnuit. Apoi: — Pe când figura d-tale... — Ei, ce-i! — ...pare că am mai văzut-o cândva.! A fost o clipă tăcere. Și de-o dată . — N’ai avut nici o condamnare. Breloc ! Aceasta era culmea. — Dar d-ta, îl întreb eu? Dintr’o săritură comisarul se ridică în picioare. — Ești un pungaș ! îmi strigă el. — Ești un tâmpit ! îi răspund eu. Abia o spun și în aceeași clipă mă și gândesc că mi-a sosit ceasul din urmă. Comisarul se năpustise asu­pra mea, făcând baie și cu sângele în obraz. Sub sprân­cenele stufoase vedeam aprinzându-i-se ochii de fiară. — Ce-ai spus ? bâlbâie el , ce-ai spus ? încerc să spun o vorbă, dar nu-mi dă răgaz. Se făcu roșu : — Și eu îți spun că am să te trimet la beci, fără multă vorbă ! E tocmai ora dubei. Cine mi-a mai croit un Va­­silache ca ăsta? Ha! vrei să-l faci pe rebelul! Ha! vrei să mă nesocotești pe mine și legea pe care o reprezint! Ei bine, ai nimerit-o prost ! Fiecare frază o scanda cu lovituri puternice de pumn date prin hârțoagele de pe masă. — Dar te cunosc eu ? Știu eu cine ești d-ta ? îmi spui că te chiamă Breloc. De unde o știu eu ? îmi spui că locuești în Place Blanche. Cu ce mi-o dovedești ? îmi spui că ai o rentă de douăsprezece mii de livre. Sunt si­lit să te cred ? Ia arată-mi, te rog, cele douăsprezece mii de livre ale d-tale ! Ei ! nu-ți prea dă mâna să mi le arăți ? * Mă zăpăcisem. — Nimic din toate astea nu-i limpede, conchide el cu tărie , am zis, înțelegi d-ta, că toată povestea asta nu-i câtuși de puțin limpede și că nu știu dacă d-ta n’ai furat acest ceas ! — Furat ! — Da, furat ! De altminteri n’o să isprăvim aici, vreau să fiu cu conștiința curată. Niște gardiști sosiră la auzul zgomotului. El le strigă: — Ia scotociți-1 pe individul ăsta ! Individul eram eu. Intr’o clipă m’am pomenit gol, golișor cu cămașa că­zută în jurul picioarelor goale. — Ha ! vrei să-l faci pe pișicherul, repetă comisarul ironic , da ! vrei să-l faci pe pișicherul ! Ridicați-i bra­țele, voi de colo , desfaceți-i picioarele. Reîmprospătând atâtea nenorociri, glasul lui Breloc se schimba. Și pentru că râdeam cu lacrimi, clătinând din cap, satisfăcut, recunoscând aci în întregime cele două vrăjmașe înverșunate ale oamenilor de treabă, ad­ministrația și legea : — Să mai găsesc o dată un ceasornic !... răcni în chip de morală bietul meu camarad, în timp ce pumnul său exasperat și strâns îndrepta o amenințare către viitor. Tradusă de J. BYCK ---------»" #=aoo------ ■ A murit Georges Courteline, cel mai de seamă dintre umoriștii Franței de azi, cel mai prodigios dintre răspân­­ditorii de voie bună, — un Caragiale al literaturii pa­riziene. Moartea oamenilor veseli este mai tragică, mai ului­toare decât moartea oamenilor triști. Un om și-a propus să ne înveselească. Și ne-a înve­selit. Ne-a înveselit o viață întreagă. Glumele lui ne-au făcut să uităm necazurile noastre. Citindu-le sau ascul­­tându-le, am râs cu poftă. Numele lui chiar, devine un prilej de înveselire. Nu-1 poți rosti, fără un zâmbet. ...Și de-odată, omul acesta care n’a vrut decât să ne amuze, — ne întristează, moare. Viața lui este un lung hohot de râs. Dar gluma se sfârșește prost , cu o lacri­mă. Ca o farsă, care are un final macabru. Este absurd. Lucrul acesta contrazice însăși firea lucrurilor. Natura este un regizor capricios. Nu îngădue numai râsul sau numai plânsul. Le îmbină, le împletește — cu o sinistră fantezie. Viața întreagă, viața tuturor este un amestec bizar de glumă și de durere. Oamenii care râd n’ar trebui să moară niciodată. După ce au râs de tot, de orice, de viață și de moarte, — ar trebui să fie scutiți de penibila îndatorire a morții. Oamenii care râd sunt însă, — și ei — oameni ca toți oamenii... Courteline a trăit înveselindu-și semenii. Este o ma­re fericire pentru o epocă, să aibă un umorist de calita­tea acestui delicios francez. Era fiul unui gazetar — Jules Moineaux, care făcea în presa pariziană „palatul de justiție“, adică reporta­­giul asupra marilor procese. Jules Moineaux era însă, un om vesel. Privea viața cu un surâs. De aceia, seara, după ce ieșia de la redacție, — scria literatură umoristică. Una din cărțile lui — Tribunalele vesele — s’a bucurat, în timpul acela, de mare faimă. Din dramele întunecate ale parchetului și ale tribunalelor corecț­onale, gazetarul Moineaux văzuse numai latura comică. El ne înfățișa ju­decători și avocați, martori și împricinați puțin cam ridiculi. Fiul acestui gazetar este Georges Courteline. S’ar pu­tea spune deci, că verva a moștenit-o de la tatăl său. Este, de altfel, singurul lucru pe care l-a putut moșteni. Tânărul Georges Courteline avea două idealuri : să scape de învățătură și să scape de armată. Și le-a împli­nit pe amândouă. La douăzeci și unul de ani, bacalau­reat și reformat a intrat în presă, deși tatăl său declarase solemn că și-ar face copilul orice, numai gazetar — nu! Se vede însă, că este scris undeva ca toate declarațiile solemne să fie călcate în picioare... Ziarist și funcționar ! A, dar un funcționar foarte interesant... Nu venea niciodată la slujbă. Se învoise cu un coleg de biarou — care era numai funcționar­­ — să-i țină și registrul lui. Courteline venea o singură dată pe lună, își încasa leafa pe care o împărția pe din două cu locțiitorul său și pe urmă pleca. Un ministru binevoi­tor — vedeți că există și în Franța miniștri binevoitori.. — un ministru prieten cu bătrânul Moineaux, tatăl tână­rului funcționar, închidea ochii asupra acestui mic abuz. Courteline scria, în timpul acesta, în gazetă, un arti­col pe zi. Un articol vesel, asupra evenimentului zilei. Astăzi, comenta o excrocherie, mâine dispariția unui soț adulter. Acest gen, scânteetor de vervă, se chiamă „cro­nică“ și face deliciul ziarelor pariziene. Intr’o vară, veni — ceea ce se numește în presă — o zi „seacă“. O zi, în care nu se întâmplase nimic, absolut nimic. Oamenii par a se pune de acord, în astfel de zile, să nu furnizeze material ziarelor. Nimeni nu consimte să se sinucidă, nici o femee nu binevoește să pricinuiască un scandal conjugal — probabil din cauza căldurii. In astfel de zile, — a descoperi un subiect de articol este mai dificil decât a descoperi perpetuum mobile ! Courteline, în lipsă de subiect, a scris în ziua aceia o schiță, — o mică scenetă militară. In scurta lui trecere prin armată — o lună­­ — avusese timpul să vadă destule lucruri amuzante. A doua zi, când schița apăru, — Georges Courteline nu era numai un gazetar, ci și un excelent nuvelist. Peste un an, un volum de schițe militare sub titlul Les gallés de l’escadron îl introduceau în marea literatură fran­ceză. Această carte, care constitue cea mai necruțătoare critică a moravurilor cazone, stârni vâlvă în jurul nume­lui noului sosit, încurajat de succes, Courteline continuă. Două vo­lume de nuvele — Femeile prietenilor noștri și celebru Boubouroche — îl consacră definitiv. Satira lui, care se­ exercitase la început numai asupra armatei se extinde acum asupra întregii umanități. Fiecare tip este un ca­raghios, căci Courteline nu vede decât latura ridicolă a vieții. O femee mincinoasă — ici. Un comisar cretin — dincolo. Un boem lăudăros — mai departe. Un doctor ignorant — alături. Aceștia sunt eroii genialului satiric. Intre ei, un singur om de terasă: Boubouroche. Dar acesta este un biet prost. Ii crede pe oameni mai buni decât sunt. Crede tot ce-i spun oamenii. Și oamenii, drept răsplată își bat joc de ei, își bat joc prietenii, își bate joc femeea pe care­ o iubește. Cineva îi spune adevăr­ul: Te înșeală ! Furios, Boubouroche întreprinde cercetări și găsește ascuns în dulapul din bucătrie, pe un tânăr sclivisit. S’a convins. E înșelat ! Vine să-i ceară socoteală femeii. Dar femeea isbucnește în plâns : — Crede ce vrei ! Nu pot să-ți spun adevărul. M’am jurat să nu desvăluesc taina. Este un secret de familie... Boubouroche e un om bun. Se înduioșează. Iar când te înduioșezi, crezi orice. Și Boubouroche crede această minciună grosolană... Din această capodoperă a literaturii franceze, se desprinde nu numai întreg talentul subtil al lui Courte­line, ci și întreaga lui filosofie pesimistă. Acest umorist­ este — ca toți marii umoriști — un mare pesimist. Râde, ca să nu plângă. Omenirea e rea și mediocră. După succesul eclatant pe care l-a avut Boubouro­che, trei romane încoronează opera marelui prozator: Les Linottes satira vieții boemilor din Mont-Martre, unde un pianist de cinema se crede mare compozitor, un zugrav de firme — mare pictor — și toți se închipue genii nedreptățite. Messieurs les Ronds-de-cuir — satira vieții bi­ro­­cratice, care — în Franța — are aceiași stare ca și la noi. Și Le Train de 8,17 — satira vieții militare. In timpul acesta, Antoine — fost funcționar la uzina de gaz — deschide Teatrul Liber. Cu o genială intuiție, el văzuse în prozatorul Courteline un autor dramatic. Ii cere deci, să-și transforme câteva din nuvelele lui în p­iese de teatru. Un an mai târziu, publicul parizian aclama — la Teatrul Liber — pe Boubouroche. Un client serios și toate celelalte comedii ale lui Courteline. De mulți ani, bolnav, Courteline nu mai scria. Mem­bru al Academiei Goncourt, premiat cu premiul unic de Academia Franceză , Courteline a trăit o glorioasă bă­­­tr­ânețe. A murit.In ziua în care împlinea șaizeci și nouă de ani, — . Cu el, dispare unul din cei mai străluciți reprezen­tanți ai spiritului galic, — ai acelui spirit superior care constitue gloria literaturei franceze și face ca această literatură să aibă, în lumea modernă, rostul înalt pe ca­­re-l are literatura elină în lumea veche. TUDOR TEODORESCU-BRANIȘTE Ge orge s Couríel/ji ® Un domn a găsit un ceasornic Din tramvaiul ce duce spre Arc de l’Etoile, mi s’a părut că prietenul Breloc, care tocmai traversa Place Blanche, are o figură atât de turburată, în­cât am cobo­rît din vagon ca să-l întreb: — Pentru Dumnezeu, ce înseamnă asta, Breloc? Și ce e mutra asta de o sută de ori mai melancolică de­cât o prăvălie închisă din cauză de deces? îmi răspunde: — Nu-mi mai vorbi de asta; eram cât pe-aci să merg la închisoare. Auzind acestea mi-am închipuit că a făcut vre-o is­pravă și am început să exclam, dar el, fără ’ndoială, m’a ghicit, că-mi spune: — Nu știi nimic! Eram să merg la închisoare din pricina unei porcării de ceasornic pe care l-am găsit astă-noapte pe bulevardul Saint-Michel și pe care, cin­stit, l-am dus azi dimineață la comisarul din circumscrip­ția mea. Ei, e ciudat? Cu toate astea e cât se poate de a­­devărat; și acum mai sânt buimăcit și încremenit. Stai, să judeci și tu. Mai poți pierde cinci minute? — Mai întrebi! — Atunci ascultă-mă și vezi de ’nvață și tu minte. Cu ceasornicul de care e vorba — un ceasornic băr­bătesc, frumos, rău, de aur cu inițialele de platină — mă înfățișez la ora nouă dimineața, la comisariatul din stra­da Duperré și cer să fiu dus în fața comisarului. Acest personaj care tocmai își termina de băut șocolata, po­runci să fiu poftit înăuntru și fără să-mi dea bună ziua, fără să mă poftească să șed, fără nimic, îmi zice: — Ce dorești? Mi-am luat înfțișarea cuvenită, cu surâsul discret al omului care săvârșește un act măreț și așteaptă să fie în­cununat cu lauri. Ii răspund: — Domnule comisar, am onoarea să depun în mâi­nile d-voastră un ceasornic pe care l-am găsit astă-noap­te și pe care... ” Nu terminasem și comisarul se ridică repetând: — Un ceasornic! Un ceasornic! Niște gardiști jucau pichet în post. Se strigă el: — Hei, voi de colo, sa închideți ușa de la stradă. Pare­­că am fi într’o moară, rău! Și rămâne în picioare, ronțăind din dinți și aștep­tând ca ordinul dat să fie executat. Văzând că s’a îndeplinit, se liniștește, se cufundă din nou în fotoliul său și zice: — Dă-mi, te rog, acel obiect. Mă execut. El ia ceasornicul și timp de câteva mi­nute îl sucește, îl învârtește, îl miroase și umblă când la coroană, când la capace, când la inel. — Da, conchide el în sfârșit cu un aer grav, e un ceasornic. Nu se poate susține contrariul. După aceea întinde brațul și vâră ceasornicul în fundul unei mari casse de fier, pe care o încuie întorcând G. COURTELINE cheia de două ori, de trei ori. Mă uit la el mirat. Și începe iar: — Și unde ai găsit, mă rog, acest obiect de valoare? — Pe bulevardul Saint-Michel, îi răspund, în colțul trăzii Monsieur-le-Prince. — Pe jos? zice comisarul, pe trotuar? Ii răspund că-i așa. — Iată ce­ a extraordinar, îmi zice atunci acest om și mai extraordinar aruncându-mi o privire bănuitoare. Trotuarul nu e un loc în care să lași un ceasornic. — V’aș ruga să observați... insinuez surâzând. Răstindu-se îmi zice comisarul: — Destul. Te scutesc de or­ice observație. Am pre­tenția că-mi cunosc meseria. Am tăcut și am încetat să mai surâd. El continuă: — Dar, mai întâi cine ești d-ta? .. — Unde locuești? Ii spun că locuesc în Place Blanche, 26, la etajul în­tâi deasupra entresolului. — Care-ți sânt mijloacele de existență? Și arăt că am o rentă de douăsprezece mii de livre. — Cam ce oră era când ai găsit acest ceasornic? — Dimineața la trei. — Nu era mai mult? exclamă comisarul devenit din­­tr’o dată ironic. — Cred că nu, zic eu cu nevinovăție. — Ei bravo, felicitările mele, îmi spune în bătaie de joc interlocutorul meu, îmi faci impresia că duci o viață ciudată. Și invocând dreptul meu de a mă folosi de viață cum mă taie capul . — Se poate­­ continuă comisarul , numai că eu am dreptul să mă întreb cam ce-ai putea învârti, dimineața la trei, în colțul bulevardului Saint-Michel și al străzii Monsieur-le-Prince, d-ta care spui că locuești în Place Blanche. — Cum, o spui? — Da, o spui. — Dacă o spun, e că așa este. — Asta va trebui să o stabilim. Până atunci, să-mi plăcerea să nu mai întorci vorba și să-mi răspunzi poli­ticos la întrebările pe care datoria mă obligă să ți le pun. Te întreb ce făceai la o oră din noapte atât de înain­tată, într’un cartier care nu e al d-tale ? I-am spus, cum și era, că mă întorceam de la me­tresa mea. O înseamnă și mă întreabă: — Și ce face metresa d-tale? — E femeie măritată, îi răspund. — Cu cine? îmi zice apoi. — Cu un farmacist. — Pe care-l chiamă ? * Și atunci, scos din sărite, îi ripostez . Ii spun numele. & G. COURTELINE Spovedanie Părintele Mototoi tocmai ieșea din biserică și sucea cheia mare și ruginită în ușa pridvorului, când năvălește spre el, gâfâind, dând din cap și bălăbănind din mâni. Clo­­dina. — Hăi, părintele, hăi, o să putem oare să mă spovă­­duesc? Preotul nu-și putut stăpâni o mișcare de nerăbdare și-i răspunde: — Dumnezeu să te binecuvânteze, fața mea, dar nu prea ți-ai ales bine ceasul pentru a-ți mărturisi păcatele... — Păi, n’am putut mai devreme... Părintele se supără de-a binelea. — îmi pare rău, dar n’am ce-ți face! Să vii altădată. ” Dar văzând capul speriat și nenorocit al Clodinei, a­­dăugă: — Totdeauna aceiași poveste: întâi găinile, vacile și porcul, apoi de mai rămâne vreme dați și pe la biserică... Acuma lasă pe săptămâna viitoare; azi mănânc la curte; trebue să fiu acolo la șase; n’am vreme. Bună seara, Clodinei îi venea să plângă și izbucni în suspine prea făcute: — Doamne, Dumnezeule și eu care voiam să mă îm­părtășesc mâine dimineață... Preotul se lăsă convins de șoapta datoriei și intră grăbit în biserică urmat de Clodina. Ajuns lângă ușa al­tarului, se trânti plictisit și resemnat pe un scaun și spuse răstit femeei: — Pune-te în genunchi. Clodina ascultă smerită. — Fă-ți cruce și spune. Dar Clodina tace. — Ascultă fetica, mai repede. Iam spus că sunt gră­bit. Ce?, doar­ n’ai ucis și n’ai furat! Vei fi spus vre­o min­ciună; te vei fi lăcomit; ai uitat să te închini; ai clevetit la portiță, iți cunosc eu păcatele. Du-te liniștită. Să nu mai greșești și Dumnezeu să te ierte. In numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh...­­Continuarea în pag. II-aî

Next