Adevěrul Literar şi Artistic, august 1929 (Anul 10, nr. 452-455)

1929-08-04 / nr. 452

t cr: ANUL IX.- SERIA ll-a.- No. 452 Adeveml JTriLUE W RAMDATOm. ! AL- V- -53S3-1S07 FOÎM0®,YL.RSs j e@HSlr. MILLE 1897 - 1320 Galeria Dascălilor mei aGrttBttFvmr**ic^ranmxw»aa Cel ce na'a învăț­­ai sa citesc și să scriu la un neprofesionist. Ab­solvise seminarul inferior de la Curtea-de-Argeș (în zilele Episcopului Ghena­­die Petrescu) și vroia să se preoțească, precum a și făcut mai târziu. Cum a ajuns acest seminarist dascălul meu de abece­dar, nici azi nu știu pre­cis. In satul meu natal, nu exista școală primară. Când a fost aproape să împlinesc șapte ani, tatăl meu — arendașul moșiei — s’a gândit să facă un lucru bun, și pentru copiii săi și pentru copiii satu­lui. Biserica noastră era biserica unui fost schit de călugări, pierdut în pădurile Teleormanului; împre­jur, avea chilii și zid înalt. Aceste chilii erau acum magaziile conacului. Una, de lângă clopotniță, fusese poate, chilia clopotarului, sau prescurăria. Tata a prefăcut această fostă chilie în clasă de școală. A pus în ea trei bănci, o tablă neagră, o masă albă și o sobă de fier , iar restul, adică învățătorul, a fost probabil, contribuția Ministerului. Așa se face că ne-am pomenit într’o zi (cred de toamnă) vreo 20—30 de tovarăși de joacă, și printre noi și câteva fete, adunați laolaltă, în cele trei bănci, proaspăt ieșite din rindea. Mai fusese, înainte de noi ceva analog în acest sat valah? Părinții călugări — goniți de Cuza Vodă — își bătuseră vreodată capul cu tainele abecedarului chirilic (ori grecesc) și cu copiii satului?... Poate că era întâia oară când se ivea, în aceste părți adânc ignorante și pline de păduri, lumi­nița tremurătoare a ideei didactice. GALA GALACTION Seminaristul Ilie R. Popescu, de fel din județul Olt, comuna Floru, n’avea prea multe însușiri peda­gogice. Cred că în primul loc, n’avea nici o dragoste către școlari. Se pregătise omul pentru altceva și ca dascăl făcea, probabil, un stagiu plictisitor, în aștep­tarea gospodăriei parohiale. Nu-mi aduc aminte să ne fi dat vreodată vreun sfat prietenesc, să fi căutat cândva să vorbească inimilor noastre, sau să ne fi mișcat vreodată cu vreo lectură sau cu vreo poveste. In schimb, de la început, ne-a trimis să-i căutăm și să-i confecționăm din salcâmii și din cornii din preajma fostului schit, o provizie de inele, pe care apoi i-o premeneam săptămânal. Eu știam alfabetul de acasă. Cum au ajuns să-l știe colegii mei, după câte unele rupte, după câtă văicăreală­­ e un jalnic capitol pedagogic. Cei mai­ mulți dintre bieții schingiuiți au fugit ca puii de po­­­târnichie. Au rămas vreo zece copii, câțiva mai isteți,­ doi-trei mai părtiniți și restul, cu pielea palmelor groasă și rezistentă. O singură mângâiere țin minte că aveam în școa­­la lui Ilie R. Popescu, anume mângâierea ceasului de muzică vocală. Absolventul seminarist adusese cu­­el un carnet în care își notase, cu note de psaltichie, câteva cântări școlare și naționale, curente pe la 1886. Cântam cu toții, obscur încălziți de melodia unui text în veci neînțeles și cu ochii boldiți, dacă nu la poarta cea nouă, dar la nuiaua cea proaspătă care făcea vi­raje deasupra capetelor noastre. Singurele evenimente din acele zile de școală sălbatică erau extra-școlare. Dascălul ne îngăduia uneori să ne ducem la Merișani, comuna vecină și să cumpărăm de la o dughiană anilină de cerneală vio­letă. Călătoria aceasta, cu doi-trei camarazi, proecta asupra școalei noastre un farmec pe care ea, sărma­na, nu-l avea. Aceiași plimbare la aceiași comună, am mai făcut-o în ajunul împărțirii premiilor, tot din îndem­nul dascălului, ca să aducem dela cutare gospodar cunoscut, câteva steele de merișor, pentru împletirea cununelor de a doua­ zi. In sfârșit, altă dată, toată școala cu dascălul în frunte, am fost la Merișani, și am cercetat prietenește școala de acolo, fraternizând școlarii între ei și das­călii de asemeni. Această vizită ni-a fost înapoiată și țin minte — era pe vremea fragilor — cum ne-am risipit, băeți și fete, din două sate, prin falnica noas­tră pădure, zisă „Ceretul” cea trocnită pe malurile Vezii. Am făcut, în satul meu natal, două clase prima­re. Am luat de două ori cununa de merișor (poate și pentru că eram băiatul „boerului“). Am trecut prin cele patru­­ operații cu numere întregi, ca gâscă prin apă. Am învățat câțiva psalmi și — din șoaptele ca­marazilor — o mulțime de lucruri profane... Când, după ani și ani de zile, am auzit de școala lui Rabindranath Tagore, am auzit de școala lui J. H. Fabre, mi-am adus aminte de pădurile și de plaiu­rile noastre, mi-am dat seama de barbaria școalei prin care trecusem și am suspinat din rărunchi, îm­potriva lui Ilie R. Popescul... Dar bietul om cum era să-mi dea mie ceea ce lui nu-i dăduse nimeni... Mai târziu, am ajuns să reconstitui și să înțeleg viața lui de seminar, dela Curtea-de-Argeș, și dela toate cele­lalte curți episcopale și mitropolitane, ornate cu școli pentru leviți... După doi ani de funcționare școala noastră s’a desființat. Pentru­ ce, nu știu nici azi. Vreo trei elevi ai școalei, între cari și eu, am mers mai departe, prin alte școli; ceilalți s’au înnapoiat la păzitul vitelor, la plug și la seceră. Dascălul nostru, după escapada sa pedagogică, a cerut hirotonia și a obținut-o, însă mă tem că sus­pinele noastre i-au înjumătățit darul și i-au strâmtat cărarea vieții. O dată, o singură dată, l-am văzut în port preoțesc... Un preot firav, sponatec, sfios, pare­ că rușinat că a ajuns ce ajunsese... Când eram prin clasa a patra secundară, am pri­mit o epistolă, cu ștampila unei comune din Dobro­­gea... Fostul meu dascăl — probabil, preot amărît sau izgonit — emigrase în România Nouă, îmi scria că se bucură foarte de silința mea la învățătură și de cinstea pe care i-o fac­e lui, primului meu luceafăr... Dar era cam trist și-și cerea umile iertăciuni că a pier­dut mult din caligrafia de odinioară și din vioiciunea duhului.... GALA GALACTION 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar si Artistic FONDAT IN 1893 Duminică 4 August 1929 TALAZURI Și stau privind în fiecare seară Cum drumuri verzi se împletesc pe mare, Pe când un mine port cu’ndurerare O ancoră înfiptă ca o ghiară. Privesc pavilioanele streine Purtând în larg culori fâlfâietoare, — Dar cum să pot să fâlfâi o culoare, Când nu pot smulge ancora din mine ! N­ înfrigurat privesc nemărginirea De ape ce se urcă și coboară, — Și’n seara asta peste ape sboară Un albatros ce-mi mângâe privirea. Gonește peste’ntinderi răsvrătite, Departe... mai departe... mai departe... De el nemărginirea mă desparte, Căci mânile îmi sunt aripi ciuntite. III Și altă seară mă găsește’n port Privind talazurile cum se sparg, Cum un talaz rostogolit din larg Pe țărm aruncă albatrosul mort. Și dacă nu mi-a fost sortit să sbor Și nici să fâlfâi o culoare’n vânt, Sfârșindu-mi-se drumul pe pământ, Voiu ancora în portul tuturor. D. N. TEODORESCU L Maiorescu și... Țichindeal Nu va fi vorba să fac o paralelă literară, de la care s’ar da îndărăt și cel mai meșter jucător pe frânghia analogiilor, ci numai să povestesc o împre­jurare în care s’au găsit față în­­ față aceste două nu­me, într’o crâncenă concurență, din care a trebuit să iasă un învins și un învingător. Aveam calitatea de ministru al instrucției publice și mă aflam în cea mai groaznică zi a săptămânii, ziua audiențelor. Zi în care nu credezi și nu constru­­ești, nici măcar nu ai răgazul dispozițiilor de interes obștesc, ci trebue să asculți doleanțe individuale, și mai ales stăruinți de discretă călcare a legii, începusem să primesc unul câte unul, în ordinea sosirii, și tocmai ascultam plângerea unui părinte al cărui fiu de-o rară inteligență, rămăsese repetent, când șeful de cabinet țâșni, fără să-l fi sunat, pe ușă și-mi spuse pe nerăsuflate: — Domnule Ministru, a sosit o delegație din Arad și roagă s’o primiți cu precădere... — Intâiu să isprăvesc cu Domnul... Tânărul meu aghiotant se îndreptă spre ușă, dar părea că șovăește și sfârși prin a se întoarce cu fața la mine. — Sunt toți în ținută de ceremonie, redingote și jobene, adăogă dânsul cu importanță. — Nu te emoționa, așa sunt ardelenii, protoco­lari, am putea lua chiar exemplu în privința asta... Șeful de cabinet ieși. Câteva minute încă, și soli­citatorul care se afla la mine, uimit că nu-i acord­ă nimica toată: un nou examen, în fața unei comisii de încredere, pentru fiul său declarat repetent, se retrase bombănind. Apăs butonul soneriei și spun șefului de cabinet să introducă delegația. Acesta, înainte de­ a executa ordinul, crede nece­sar să-mi dea unele amănunte. — Am tras cu urechea în anticameră și fără să fi auzit toată conversația, am înțeles că vin să pro­testeze, fiindcă ați dat școalei normale de acolo, nu­mele lui Titu Maiorescu... Ce-o mai fi și asta!? — Lasă vorba și introdu delegația. Adevărat, tânărul meu colaborator nu se înșela­se. Prinsese nodul chestiunii. Delegația introdusă, după câteva temenele ceremonioase, îmi spuse prin glasul celui mai cu vază dintre dânșii următoarele: — S’a publicat în Monitor un decret regal, prin care școala noastră normală se va chema pe viitor „Titu Maiorescu“. N’am înțeles pentru ce ați ales a­­cest nume care nu este potrivit... — N’ați înțeles? Să vă lămuresc eu de ce. Titu Maiorescu, pe lângă că a fost un mare îndrumător în cultura românească, a mai fost și director de școa­lă normală,­­ la Iași. Aci a organizat admirabile lecții practice, cu care a tras brazde în domeniul pe­dagogiei naționale. I-aș fi dat numele său, școalei normale unde a profesat, dar aceasta se chiamă de mult „Vasile Lupu“, și înțelegeți bine, că nu poate fi vorba să înlătur evocarea însemnatului domnitor. Trebuia totuși să dau o satisfacție memoriei lui Ma­iorescu, mai ales că el trăise într’o vreme, când su­­b e­a­„era mai scrupulos și mai sfielnic, și oamenii, oncata putere ar fi avut la dispoziție, nu-și dădeau numele, ei singuri, instituțiilor pe care le oblăduiau... Pe urmă se socotea aceasta, ca ceva rezervat după moarte... Am găsit Școala Normală de la D-voastră fără nume. Am fost bucuros să-l înscriu pe acel al ma­relui profesor și eram sigur c’o să vă pară bine, mai ales că Maiorescu era și Ardelean... — Da, a fost, în până acelaș orator al delegației, cu aprobarea vizibilă a celorlalți,... însă n’a rămas în Ardeal, ș’apoi nu era din părțile noastre... — Ei asta! — Noi vă rugăm să schimbați. — Peste putință! — Suntem aci de toate nuanțele și vă cerem ne­condiționat să reveniți. — Și dacă nu vom ceda? — Să faceți dreptate. — Care dreptate? — In loc de Maiorescu să puneți pe Țichindeal. — Asta se chiamă dreptate? — Mai intâiu acesta era d­­ ela j&pi #i a trăit la noi.. — Dar se potrivește, creștinilor, unul cu altul, Titu Maiorescu și... Țichindeal? Preopinentul meu mă privi fix, dar după puțin, duritatea inițială a ochilor se prefăcu într’o blândețe, compătimitoare. Privirile tuturor din delegație se a­­cordară, până la uniformitate, cu acea a purtătorului de cuvânt, ca instrumentele într’o orchestră bine diri­jată. Eram împresurat din toate părțile de un val de milă adevărată... — Probabil, Domnule ministru, că n’ați citit nici­odată pe E­mine­seu. — Cum? — ....Adică „Epigonii“ lui Eminescu. Mi s’a părut înjositor să protestez și nu știu de ce am crezut că e mai potrivit cu situația, să răspund cu brutalitate. — Eu n’am cetit pe Eminescu. — Vă rugăm mult să răsfoiți „Epigonii“, reluă, cu trufie protectoare, preopinentul meu, și o să vedeți atuncea cât de mare a fost Țichindeal... De­sigur pentru a-mi da răgaz să-mi întregesc studiile literare și sa mă pun la curent cu bucata eminesciană, delegația mi-a cerut voie să se retragă și autorizația de-a reveni peste trei zile, pentru răs­punsul definitiv.... Așa­dar romantismul eminescian, care idealiza trecutul și scobora actualitatea, care atașa epitete sperbolice învățăceilor și scribilor mai vechi: „Văd poeți ce scriu o limbă ca un fagure de miere, „Țichindeal gură de aur, Momulean glas cu du­rere”, romantismul acesta poetic, lipsit de orice obiec­tivitate, și măsură, slujea acum ca mărturie istorică­ și argument decisiv. Iar atunci când Maiorescu în „Direcția nouă“ relevând pe Eminescu, îi reproșa to­tuși la cele trei poezii începătoare, „abuzul de anti­teze“ și idealizarea absurdă a unui trecut destul de­ modest în sine, avea — cine știe? — poate și presen­timentul chestiei personale, când va fi pus în cum­pănă de meritele sdrobitoare ale lui Țichindeal... Trebue să destăinuesc acum că după cele trei zile de gândire, m’am plecat voinței delegației și am ridicat pe frontispiciul școalei, în locul lui Titu Maio­rescu, pe Țichindeal. Ar fi fost prea mult să mi se pretindă rezistență căci după ce trecusem în ochii delegației ca un mare ignorant, nu-mi rămânea decât o compensație: să nu apar cel puțin și că un îndărătnic. I. PETROVICH A TgftTRM? Sună gongul. Sus cortina. Sus! — Tablou. Doi tineri vin să-și spună ’ntr’o grădină Bronzată de lunatică rugină. Vechiul basm ce pururi înflorește nou. E Romeo ’n noapte sprintenul erou, Iar Julieta-i svelta eroină. Pe scenă Cupidon încet suspină Și vibrează ’n sală cu suav ecou. A fost pe-atunci așa... a fost odată... Pe urmă ciocârlia blestemată Vine’n zori de­ și cântă tragicul ei tril.. ...Și-amanții mor... și teatrul se golește.. Și ne reculegem, iar bătrânul Will In sufletele noastre ’ntinerește. MIHAI CODREANU *). Studiu de sonet endecasilab cu alternanță de rimes É É

Next