Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1929 (Anul 10, nr. 456-460)

1929-09-01 / nr. 456

2 neretului, încă din anii fragezi, otrava disprețului, a ne­păsării și a pesimismului, care-i face de tr­uxpuriju bla­zați, materialiști, lipsiți de entusiasm și de bu­solă și in­teresați până la lașitate. Bine­înțeles vina nu e a copiilor noștri, ci a celor care iau în mână puterea de a recurge la ajutorul forțelor reale și nu recurg. Pentru că atâta timp cât propaganda culturală va fi încredințată agenților politici și ateneele populare vor fi lăsate pe mâna speculanților și a com­promișilor— cum cunosc cazuri concrete — mediul nos­tru cultural și artistic, va avea trista însărcinare pe care o are și o constatăm azi cu toții. Constat cu mâhnire că pilda lui Titu M­aioresc­u, — care când descoperea un talent, chiar fără să-l cu­noască, îl scotea în evidență, — n’a dat­ roade, n’a fost de nimeni urmată. Talentele își găsesc refugiul pe unde pot și-și iau oxigen din prețuirea câtorva desinteresați. In câmpul propagandei culturale, care e destul de întins și-și are de mult timp loc în budgetul țării, mi­șună alții... $?© £ £/&© SIS&Far ® — Ce credeți despre nouile școli poetice? — Expresionism, futurism, dadaism, etc., sunt in­­­vențiuni de esență franceză, sau mai bine zis, tot atâtea dovezi elocvente că pe un loc necultivat își pot face ușor apariția bălăriile: ici o frunză de lipan, colo o pătlagină, mai departe un scaete. Lipsesc, secera, plugul și să­mânța. Acestea când vor veni, toate celelalte au să ră­mână simple ironii, semne ale unor vremuri de tranziție — poate cam de lungă durată — în legătură cu starea economică, socială și, dacă vreți, și internațională a a­­•Hilor...n.Q^bolici, fiindcă toate acestea, mai ales în vre­muri minune*51(*^plercusu­me până și în manifestările artistice și literare, „ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC“ care — într’o literatură săracă, cum e a noastră — nu există încă. „ ' '5 ' ' ■ Dar... e cu­ putință Uterul acesta? E rândul meu să te întreb și eu pe d-ta. Vară trecută am petrecut-o cu eminentul prozator în munții Slânicului de Moldova. Am notat convorbirea și am transcris-o — dar rătăcită prin volume diferite, n’am­­­ găsit-o decât zilele acestea. Cum vor observa și cetitorii, constatările d-lui I. A. Bassarabescu făcute în August trecut­, n’au pierdut nimic din actualitatea și interesul lor. , --------ee=s=t:=3eo-------- C. SÄTEANU Cwțscei ££i®resră — Ce credeți despre Critica literară? — Despre critica literară mă abțin să fac reflecții smulte, fiindcă...h'meo Danaos! Mă mulțumesc cu o do­­rință: aș vrea ca într’un­ critic, să­ pot vedea un simplu ce­titor — setos de literatură — mai talentat decât cetitorii obișnuiți, mai entusiast, mai mult, mai priceput în a da prețuirilor sale o formă artistică, însă păstrând din cali­tățile cetitorului una singură: acela de a nu ține socotea­la de scriitor personal, de a nu­ vrea să știe cine e și de unde vine și de a-i prețui lucrarea în sine ca și cum ea ar fi anonimă. Critică pe grupări, critică pe reviste, critică pe sa­loane literare, pe orașe sau­ pe bilete de recomandație nu înțeleg și nu văd ce îmbunătățiri poate ad­ce. Com­plotul laudelor sau acel al tăcerii —­ o, mai ales conspi­rația tăcerii­ — nu pot folosi culturii literare. Pot satis­face însă ambițiuni, vanități­ și mai ales dorinii de răs­­bunare ale unor suflete pădurețe și bicisnice. Proecte­ — Ce proecte litereire aveți? — Proectele mele literare sunt do­­ Vr­­­ehe, că au început să se topească în negura vremuri­­lor! Sunt mari și mă silesc să nu le las pieirii... Aș vrea să scriu mult, cât de mult, iată un proect. Punerea lui în aplicare însă a fost și-i mereu amânată. Literatura nu e încă la noi o meserie. Cine a izbu­tit să și-o facă meserie, grozav de priceput și dibaciu meșter a fost și-l admir. Eu atâta știu: că multe din clipele mele bune, când simțiam îndemnul să mă așez la m­asă și să scriu mi-au fost furate — da, furate, de alte îndatoriri care nu îngă­duie răgazuri. La rândul meu a trebuit să-mi fur ceasurile pentru scris. Și le-am furat de cele mai multe ori din odihna nopții. Din toate acestea vă rog să nu trageți concluzia că n’am proecte literare. Am nu numai proecte, dar și su­biecte. Sunt însă în așteptarea momentului pe care-l urmă­resc de cel puțin două decenii cu aceleași îmbărbătări de unul singur, cu aceleași idealuri trandafirii, cu a­­ceeași credință că va veni o minune din basme, un Făt- Frumos al literelor care să facă și din literatură o me­serie. Și atunci împlini-se-vor proectele și voi putea spune cât Sunt de mari... Criza cărții — Ce credeți despre criza cărții? — Fără îndoială, există la noi în­deosebi o­­ criză­ a cărții. Cititorul român și-a pierdut încrederea în valoa­rea reală a operelor originale ce i se pun la îndemână. Vitrina librăriilor e supra-încărcată, din­ cauza lipsei de scrupul a unor editori, care — pentru a plăti cât mai pu­țin producția literară și a câștiga cât mai mult din titluri zgomotoase — nu se uită nici de la cine adună materia­lul, nici cum îl adună și nici nu se întreabă ce efecte mo­rale ar putea sa aibă cartea pe care o editează, în massa cititorilor. Pe de altă parte, gustul publicului cititor, denaturat printr-o totală lipsă de educație datorită răsboiului, se găsește la un nivel scandalos, în mâna elevilor de liceu, și mai ales a fetelor din învățământul secundar, veți găsi — fie fățiș, fie furișat — broșuri și chiar volume e­­manate nu mai știu din ce lupanare tipografice; și dacă. Întâmplător, îndrăsnești să atragi atenția micului cititor asupra impietății ce săvârșește, el te privește cu milă ca pe un răsuflat, care ai rămas înapoi cu moda în litera­tură. E drept că și mulți dintre scriitori își paralizează munca și talentul pentru o bucățică de pâine, pe care e­­ditorul pare a i-o întinde cu generozitate. Fiindcă gene­rozitatea adevărată, care ar trebui să se reverse asupra celei mai valoroase pături sociale, aceia a scriitorilor,, lipsește la noi cu desăvârșire și scriitorul adevărat e îm­pins spre umilință, prin însăși educația noastră plină de lacune. Criza cărții ar putea fi înlăturată în primul rând prin sprijinul larg pe care ar trebui să-l dea talentelor adevărate ziarele de mare tiraj. Ele au în mâna lor toată puterea de a lănsa talente noui și de a întreține fo­cul sacru în cele consacrate, cu o condiție însă, iară Ură și fără părtinire, întocmai că la Curțile cu­ j Urați, și mai ales, înlăturând cu desăvârșire orice spirit de cenaclu,­ de bisericuță, de loterie, de așa numită școală literară, 60S Calomnii despre medici, medicină și clienți Sunt mulți oameni, care socot că un singur sonet publi­cat de un medic îi dăunează profesiunii mai mult decât­­ cincisprezece nopți de joc de cărți. * * * In antichitate, medicul, filozoful și preotul erau în­truniți într’una și aceiași persoană. Astăzi se găsesc în aceeași persoană a fi medic, un negustor și un politi­cian. * * * Medicii prin faptul că vin necontenit în contact cu tot soiul de intimități, dau în mod fatal, un contingent relativ mare de flecari și mahalagiști. Așa numitul se­cret profesional constituie la cei mai numeroși, mai mult o obligație formală, în orice caz, Un veșnic postu­lat etic. Când îți vorbesc de vreun bolnav, îi indică pro­fesiunea, înfățișarea fizică, starea civilă, cartierul, ne­vasta și alte câteva caractere specifice. „Secret profe­sional” rămâne doar numele, pe care îl ghicești singur. * * * Un doctor pesimist nu e agreabil bolnavilor, fiind­că, văzând totul în negru, inspiră spaimă chiar în ca­zurile cele mai simple. Un doctor optimist nu e agrea­bil bolnavilor, fiindcă — văzând totul în roz, — sea­mănă liniște și nepăsare chiar în cazurile cele mai grave. Un doctor, care nu e nici pesimist, nici optimist, nu e agreabil bolnavilor, fiindcă nu inspiră spaimă dacă e grav cazul și nu seamănă liniște suficientă, dacă e un caz simplu. * * * Sunt medici, care în timp ce ascultă spatele unui bolnav, închid ochii pe jumătate sau în întregime, — unii Spre a se concentra mai mult, alții spre a da iluzia că un diagnostic e chestie de... inspirație. * * * O consultație dată nu se mai poate lua înapoi. Dacă într’o societate, în care se află și un doctor, se discută despre medicină, se poate întâmpla să se ceară și opinia lui, — dar asta tocmai la urmă. .......................... . . t *;■ [UNK]* ' *•- > Sunt bolnavi, a căror îndărătnicie nu admite un alt diagnostic decât acela pe care îl sugerează ei. Un pa­cient, care nu voia să sufere de stomac — boală găsită de câțiva doctori consultați — a vizitat pe atâția medici, până când a dat de un... mamos, care i-a găsit stomacul în ordine. * * # Sunt unii doctori, care dând iluzia că își iubesc știința, nu iubesc decât banii. * * * Unul din numeroasele mijloace de a recruta clienți este acela de a semăna cu discreție neliniștea. Ea ope­rează cu o fatalitate de neînlăturat și nu ia capăt decât în cabinetul abilului semănător. Așa de pildă, un me­dic chemat într-o familie pentru un caz mai mult sau mai puțin ușor, spune cucoanei la plecare, din pragul ușii și mângâind pe una din odraslele ei: — „Nu-mi pla­ce de loc obrazul copilului ăstuia!” *•* * Un medic chemat la un alt medic simte exact in­versul celor ce încearcă la un pacient obișnuit: e sin­cer afectat și nu-i place să-l îngrijească. * * * Un mamoș bătrân, om tare inimos, care cu toată greutatea vârstei, își oferea entuziast și de multe ori des­­interesat serviciile chiar și celor mai umili, fu chemat într’o noapte la o femee care se chinuia în durerile nașterii. Drumurile târgului erau impracticabile și pentru a putea ajunge în mahalaua bolnavei, despărțită de cen­trul târgului printr-o apă, trebuia să treacă pe o punte de lățimea unei scânduri și care avea o șubredă balu­stradă numai de o singură parte. Bătrânul doctor își puse cele două perechi de oche­lari și păși cu teamă pe punte, înaintea lui mergea o­­mul, care-l solicitase, luminând drumul cu un felinar, în care ardea un muc de lumânare de seu. Deodată însă, se aude un glas de cealaltă parte a punții: — Nu mai trebuie!... E un băiat!... însoțitorul doctorului stinse brusc felinarul și dis­păru pe punte. Bătrânul mamoș cu cele două rânduri de ochelari, scrută noaptea și adâncul apei, pipăi tre­murând balustrada șubredă și ca un orb rătăcit căută cu desnădejde malul... DR. OTORIN ULTIMUL PAS IN CHESTIUNEA ATAT DE ACUTĂ A SEXUAUITATEI ÎL­ FACE u ,»Instig›i! Sexual Dt. IOSIF WESTFREED ca o prefată de PROFESOR inv. S. FREUD © S...« © ® ® @ a ® &I „Aș vrea să știu68 SAM DE LA FOLTER Cine a inventat ceasornicul și de când da­tează? In vechime se utilizau pentru măsurarea timpului instrumente bazate pe mișcarea soarelui și căderea uni­formă a unei substanțe într’un vas gradat. Au existat ast­fel ceasornicul de soare, ceasornicul cu nisip și ceasor­nicul cu apă. Astronomul danez Tycho­ Brah­e introduce pentru prima oară un ceasornic cu mercur în locul ce­lui cu nisip. Ceasornicul modern cu mecanismul format din angrenaje și rotițe dințate a apărut mult mai târziu, și nu se cunoaște exact numele primului inventator. In secolul al Xll-lea după Christos găsim în mănăstirile creștine aceste ceasornice, care funcționează prin bătăi regulate. In ceea ce privește ceasornicul de buzunare, pe care îl utilizăm astăzi cu toții, primul model a fost con­stant pe la 1500 d. chr. în Nürnberg de către lăcătușul german Peter Hendlein, I. ALVANÎ, Brașov. Cum se măsoară înălțimea munților și a­dâncimea mărilor, înălțimea munților se determină printr-un procedeu elementar de trigonometrie. E suficient pentru aceasta să fixăm o bază de oper­ație, alegând două puncte pe tere­nul de la poalele muntelui, din care vizăm pe rând, cu a­­jutorul unui teodolit, vârful muntelui. Cunoscând un­ghiurile formate respectiv de aceste două raze vizuale cu direcția bazei de operație pe teren și cu verticala lo­cului, precum și distanța între aceste două puncte, pu­tem determina cu ușurință înălțimea muntelui deasu­pra nivelului terenului considerat. In ceea ce privește măsurarea adâncimii mărilor, problema este mai complicată, operațiunile directe fiind foarte anevoios de executat în acest caz. Un procedeu dintre cele mai interesante este cel preconizat de fizicia­nul francez Langevin. Acest procedeu este o aplicațiune a așa numitelor „unde ultra-sonore”, vibrațiuni înrudite cu obișnuitele unde sonore, dar având o freqvență de vi­­br­ație mult superioară (câteva zeci de mii pe secundă), ceea ce le împiedică să fie perceptibile pentru urechia noastră. Undele ultra-sonore au o viteză de propa­gare constantă în acelaș mediu, viteză care este în apă de 1500 m. pe secundă; de asemenea ele se reflectă în a­­tingere cu anumite obstacole, cum ar fi de exemplu fun­dul mării, stâncile, icebergurile, etc. Proed­ând de la suprafață în adâncimea mării un fascicol de raze ultra-sonore, ele se vor reflecta la fund, revenind astfel din nou la suprafață. Din măsurarea pre­cisă a duratei de timp scursă între momentul emisiunii undelor și acel al captării lor la suprafață, se poate de­­­­duce, prin cunoașterea vntezii lor de propaga­ție în apa,­­ adâncimea fundului . Procedeul pentru producerea, emisiunea și recepțio­narea undelor ultra-sonore este bazat pe particularitatea descoperită de soții Curie la cristalele de quarz, și cu­noscute sub numele de fenomen piezo-electric. Se știe, într’adevăr, că aplicând unui asemenea cris­tal un curent electric alternativ de mare freqvență, cris­talul intră într’o stare de vibrație extra-rapidă, dând loc la un număr de oscilațiuni egal cu acel al freqvenței cu­rentului alternativ utilizat. Cufundând cristalul în apă, se comunică lichidului aceeași stare de vibrație rapidă, ceea ce dă naștere undelor ultra-sonore. Fenomenul uti­lizat în sens invers servește pentru captarea undelor. In cimpul acesta, între multe alte aplicații, undele ultra-so­nore furnizează și un mijloc foarte precis pentru deter­­minarea profilului fundului mării și al oceanului. Dr. FORGE, G-Lung. Cum a luat naștere salutul, și care sunt modalitățile lui la diferitele popoare? Salutul îl găsim în antichitate la cele mai multe po­poare. Astfel Ebreii se salutau între ei cu formula: „pa­­re ție!“. Elenii se întâmpinau întotdeauna cu exclama­ția: „bucură-te!”. Romanii obișnuiau să-și spună la în­tâlnire : „ave!” (fi salutat), la despărțire: „vale!” (cu bine) și în general: „salve!”. In urmă s-a stabilit o uni­formizare a salutului la diferitele popoare, deși întâlnim încă numeroase variante. După cum rezultă din exame­nul tablourilor vremii, exista încă în secolul al XV-lea după Christos obiceiul salutului prin descoperirea capu­lui, practicat însă numai de inferior față de superior, in urmă s’a introdus obiceiul de a se strânge mâna, îmbrăți­șarea prietenească, precum și formulele: „bună ziua”, „bună seara”, etc. In sudul Germaniei și în unele țari catolice se obișnuiește încă formula religioasă: „Dumne­zeu cu tine!“, introdusa cel dintâiu de Papa Benedict, al XIlI-lea în 1728, când salutând pe credincioși, rostia cu­vintele: „lăudat fie Domnul”, la care aceștia răspundeau „amin”. în Austria se obișnuiește formula de salut: *,ser­vus­’. In Turcia salutul se exprimă prin încrucișarea bra­țelor pe piept și aplecarea capului. Arabii întâmpină pe cei cu care se întâlnesc prin: „pace vouă”, apăsându-și pieptul cu mâna stângă. In afară de aceste diferite practici, religia dictează Mahomedanilor variate formule de salut, pe care cre­dincioșii le întrebuințează exclusiv între ei.

Next