Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1929 (Anul 10, nr. 456-460)

1929-09-15 / nr. 458

ANUL IX.-SERIA II-a.-NO. 458 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 14 LEI EXEMPLARUL IN SYITÜnTFÄtE Caragiale In Italienește Semne bune. Literatura românească pare a fi cău­tată de editorii străini, mai ales apuseni, ceia ce înseam­nă că vom pătrunde — curând — în conștiința literară europeană. Momentul este bine ales; literatura noastră numără astăzi — după un secol de frământare continuă — opere care pot stârni interesul cititorului european nu numai prin faptul că poartă în ea caracteristicul spe­cificului local, cât, mai ales, prin valoarea ei artistică și general umană. După realizările de până acum se poate deduce, cu oarecare siguranță că adevăratul drum spre recunoaște­rea europeană, cartea românească îl face prin Italia. Oare din cauza afinităților de rasă? S’ar putea zice; dar mai știm că niciodată apropierile culturale sau literare nu s’au făcut decât prin contribuția directă a cuiva, a u­­nei singure persoane, care să știe la un moment dat să intereseze opinia cititorilor în favoarea culturii sau li­teraturii pe care­ o reprezintă. Acum vreo câțiva ani, șase sau șapte, grupul literar de la revista „Delta” din Fiume intrase în legături de prietenie spirituală cu grupul românesc de la revista „Gândirea”. A fost însă o încercare care n’a reușit. După un an de apariție și după un număr consacrat scriitori­lor români, revista fiumană a sucombat. Problema acestor raporturi s’a dovedit, de la început, grea. Trebuia ca ea să fie studiată mai de aproape, de cineva care să-și găsească acolo legături durabile în vederea unei propagande metodice și continue. Propaganda aceasta a îndeplinit-o timp de patru ani d. Claudiu Isopescu, cu enorme jertfe, e bine s’o spu­nem, deoarece n’a avut nici o calitate oficială. Și a în­ceput metodic, mai întâi articole în ziare și reviste asu­pra pitorescului României, asupra artei și literaturei poporane, asupra artei bisericești, asupra personalități­lor noastre culturale și literare. Toate gazetele mari i­­taliene — din toate orașele și provinciile — aduceau săptămânal această prețioasă contribuție a d-lui Iso­pescu. A început apoi seria traducerilor din scriitorii ro­mâni, în reviste și ziare, din: Mihail Sadoveanu, I. Al. Brătescu-Voinești, I. L. Caragiale, D. D. Patrașcanu, I. A. Bassarabescu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ema­­noil Bucuța, Emil Gârleanu, etc., ajutat și de elevii cursului liber de limba română pe care-l preda la Uni­versitatea din Roma. Și după un timp d. Isopescu a a­­juns la cristalizarea definitivă a ideii pentru care ac­ționa: promovarea scrisului românesc în Italia. Și așa a apărut în volum „Niculăiță Minciună” (împreună cu alte nuvele) de I. Al Brătescu-Voinești, „Omul din Vis” de Cezar Petrescu, „Servilia” (un capitol din „Adam și Eva” împreună cu alte nuvele) de Liviu Rebreanu, tot așa a apărut un volum din schițele umoristice ale lui Caragiale 1), de care ne ocupăm mai departe — și stă să apară „Ion”, capodopera lui Liviu Rebreanu. Toate cestea întrun timp când d. Isopescu n’a putut fi măcar... atașat de presă român la Roma. Astăzi d. Claudiu Isopescu, datorită numai râvnei sale, a fost numit conferențiar definitiv la noua catedră de limba și literatura română de pe lângă Facultatea de Litere a Universității din Roma * * * Volumul de traduceri din Caragiale cuprinde două­sprezece schițe din volumele „Momente, Schițe și amin­tiri” și „Nuvele și Povestiri”. Titlul volumului — II Di­­v­i­zio — este dat după schița cunoscută cu titlul „Art. 214”, care a primit în traducere numele de mai sus. Cele mai caracteristice din fermecătoarele „momente” ale lui Caragiale formează sumarul volumului tradus: „Boris Sarafoff”,„ 25 de minute”, „Om cu noroc”, „Căldură ma­re”, „Vizită”, „Amicii”, „Diplomație”, „High Life”, „At­mosferă încărcată”, „Five o’clok”, „Triumful talentului” și „Art. 214”. O judicioasă prefață a d-lui Claudiu Iso­pescu prezintă publicului italian pe marele povestitor român. Nu știu cum va fi primit Caragiale de critica italia­nă, dar în massa mare a publicului cititor sunt semne că volumul ar avea succes, chiar un mare succes, pentru­­că-i dă acestui public ceea ce lipsește literaturii lui. Ia­­tradevăr umorul ușor, deși de cele mai multe ori ideolo­gic și scânteietor de vervă, al lui Caragiale, literatura italiană nu-l cunoaște. Sunt încercări actuale făcute de un Frattini, un Buzzichini, un Campanile, un umor mai mult de situație și de formă sau în genul umorismului greu al lui Dickens, Thackeray sau Twain, dar fără spontaneitatea lui Caragiale, fără spiritul și finețea ob­­servațiunilor sale, fără incisivitatea stilului său. Succe­sul se datorește, prin urmare, calității de creator a lui Caragiale, care dă comicului pur cea mai înaltă ex­presie. Traducerea d-lui Ciuldea, foarte conștiincios mun­cită, a pătruns toate frumusețile originalului, toate sub­tilitățile de cugetare și de formă ale scriitorului român. Iată o pagină din „Vizita”, (am ales un fragment din­­tr’o bucată cunoscută de toată lumea) cu scena în care junele Ionel — maiorul — unicul actor al lui madam Po­­pescu, ține cu orice preț să păteze cu cafea pantalonii de vizită, de culoarea oului de rață, ai domnului mu­­safir. Basta, Ionel! basta con la dulceatza, figlio mio! „ehe ti fără male di nuovo allo stomaco... „II maggiore si ferma, ascolta, ne prende ancora tre „o quattro cucchiaini; poi esce col recipiente nel vesti­­bolo.„— Dove vai? — domanda la mamma. „— Torno subito! — risponde Ionel. „Dopo un po’ ritoma col recipiente vuoto; lo mette 1) I. L. Caragiaie: II Divorzio”. Trad, di L. Cialdea. Prefă­­none di C, Isopescu — „La Nuoya Italia” Editrice Venezia, „sul tavolo, si avvicina a ine, prende dai tavolinetto il „portasigarette con le mie sigarette „regale”, ne tira „fuori una, se la mette in bocea e mi saluta militarmente, „comme ogni soldalo ehe chiede ad un borghesc di (largii „il fuoco. Io nou so casa fare. La mamma ridendo mi fa „cenno con l’occhio e mi consiglia a servire il signor „maggiore. Porgo la mia sigaretta, il militare ascende „la sua e fumando, come ogni soldato, passeggia molto „gravemente su e giű. Io non lo posso ammirare abba­­„stanza, mentre la mamma fa gli scongiuri contro îl „molocchio e mi dice: „_ Cili faceia gli scongiuri contro il molocclnol „II maggiore ha fumato la sigaretta fino al cartone. „Poi si affretta a prendere la palia ehe gli ho portato e „comincia a lanciarla. La palia salta fino al condelabro „del soffitto, ove turba terribilmente la calma «teile „frangie di cristallo. Ionel, calmați, figlio mio! Vuoi rompere qual­­cosa... Vuoi farmi arrabbiare? Vuoi ehe la mamma „muoia? . , , „Ma il maggiore si e esasperato con Ir. bomba sai- . „tellante, ebe gli é sfuggita din mano . la lancia con „molta forza sul pavimento. io porto alia bocea la tazza, „penso al proverbio francese „entre la coupe et les le­­„vres...”, la palia me la fa volare di mano, bruciandomi ”col caffé, ehe si rovescia sui miei pantaloni da visita, „color di uova di anitra”... _ Cu aceiaș vioiciune în expresie sunt redate în ita­lienește toate schițele volumului și chiar dialogul păs­trează aproape întreaga frumusețe a originalului. In felul acesta, pătrunzând mai întâi în Italia, car­tea românească își va deschide mai repede drum spre marile literaturi europene. GEORGE BAICULESCU --------noc=ai!=oo--------­ Cântecul Omului - ATHENA — Thalata Marea limpede a noastră A căzut de sus albastră Și-a rămas marea pe care Valul cald abia tresare, Apele-i topesc în ele Străluciri de peruzele Și’n adâncul lor tresaltă Muzică de sfere, naltă. Pe câmpiile-i fluide Es în piscuri Nereide Și zefirii mici sărută Undei, fiecare cută, împânzesc în ea delfinii Grațioasele lor linii Și sirenele cu arci își dispută marinarii. Scoicile-i aduc Tritonii De pe țărmul Marii Ionii, Și-i primesc în Syracuza Cîntărețul și cu Muza, Soarele pe ea­ și înhamă Teleganii lui de-aramă, Și pe ’ntinderea ei, luna Cu pământul face una. Insule grecești de-apururi Ii surîd între suzururi Și-o umanizează parcă Pentru vis și pentru barcă. Platanul Noi l-am văzut «îne-alungul văilor Și-al apelor ce curg pe ele; Adăpostea somnul dulăilor Și-al turmelor lângă cișmele. Cânta cu brizele, și zînele Cu rîsul proaspăt al vieții, Prindeau în crengile lui frânele De la gonacii dimineții. Stăpânul aspru al Olimpului Cu Europa lângă sine A stat în marginile timpului Sub un platan de la Gorthyne. Cu el Arcadia de cremene Văzu lui Menelas ostașii, Și Agamemnon ca să semene La Delfi, unul, și-a dus pașii. Au curs la umbra lui isvoarele înțelepciunii lui Socrate, Și Fedru, pe sub el, cu soarele A socotit că este frate. N. DAVIDESCU j L~-1 irui-' SBumistk­a IS Sept. 1929 De vorbă cu d. Ion Perlea h­ară să încercăm a evoca trecutul fostei direcțiuni a Operei, trebue să ne oprim asupra nimeritei alegeri făcute în persoana d-lui Ionel Perlea. Prima manifestare artistică a d-lui I. Perlea a fost compunerea unui marș pentru orchestră, în 1915, execu­tat la München, în acelaș an. Remarcabilele calități re­levate, l-au îndreptat către lecțiile de armonie. Talentul deosebit manifestat din fragedă tinerețe, a avut nepre­țuitul noroc a fi stilizat de maeștri de mare reputație. Elev al maestrului Paul Graener la „Meister Klasse” de la conservatorul din Lipsca, urmează simultan clasa de dirijor a profesorului Otto Lohse și reușește a fi angajat ca singurul dintre elevi, la Opera din Lipsca, unde a lu­crat doi ani. Apoi, e chemat dirijor la opera din Rostok. Timp de un an ocupă pupitrul Operei române din Cluj. Activitatea sa plină de strădanii fructuoase și corec­titudine nu putea să nu fie relevată de marii iubitori ai artei române. Frumoasele rezultate obținute la Opera din Cluj, in scurtă vreme, au fost recomandația cea mai puternică pentru a găsi în d-sa pe reorganizatorul și a­­nimatorul unei instituții artistice de Stat, de importanța Operei Române. Criterii artistice . La venirea mea în fruntea Operei Române, ne spune d. Perlea, mi-am pus următoarea întrebare: dacă publicul român apreciază în materie de literatură pe Fr. Jamm­es, P. Claudel, R. M. Rilke, Th. Mann, M. Proust, A. Gide, T. Arghezi, în teatru pe Pirandello, Shaw, Duhamel, Wedekind, Ibsen, Lenormand, în muzi­că simfonică pe R. Strauss, I. Stravinsky, Prokofieff, Ra­vel, Schönberg, G. Mahler,—de unde concluzia că acelaș public nu ar putea gusta pe scena Operei, decât pe Ver­di, Puccini, Mascagni sau A. Thomas? Admirația publicului nostru pentru compozitorii u­­nei epoci trecute și unui gust aproape dispărut, mi s’a părut un non-sens sau o eroare. Această considerațiune lămurește motivul care m’a determinat să anunț pentru stagiunea viitoare, reprezentarea unor opere cu totul străine de tradiția verdiană, ca: Rosenkavalier, Tann­häuser, Prințul Igor și Nunta lui Figaro, întinerirea cadrelor țin ca a doua lătare a activității mele să fie întine­rirea cadrelor. Moartea operetei, odată cu moartea lui Leonard, dovedește că misiunea unui director este să scoată la iveală talente noi, pentru viitor. Deaceia va­loarea protagoniștilor, care de zece ani împodobesc sce­na Operei, nu mă poate opri de la datoria de a crea noui elemente vocale. Direcțiunile anterioare au fost tot atât de pricepute, dacă nu și mai capabile decât mine. Și erau bine inten­ționate. Le-a lipsit însă perseverența în aplicarea pro­gramului lor artistic. Grozăvescu a murit la Viena, printre streini, deoa­rece cântăreții mai vârstnici s-au opus să i se dea un sa­lariu reprezentând jumătate numai din retribuția lor: „Cum dați atâta leafă unui începător!”... Iar ca rezultat al răutății camarazilor săi, Grozăvescu ne-a părăsit, a repurtat mari triumfuri la Viena — inutil de-a le mai reaminti — iar cei rămași, bine salarizați, s’au pus în grevă. Opera s’a văzut lipsită și de Grozăvescu și de cân­tăreții bătrâni în glas. Astfel, nu s’a mai putut cânta „Tannhäuser” sau alte opere, care necesitau voci bune. Cine nu a fost mulțumit de Spiridon Dumitrescu? Pen­tru stagiunea viitoare prepar surpriza altor debuturi­­care se anunță sub cele mai bune auspicii. Accentuez însă că prin întinerirea cadrelor nu înțe­leg decât înlocuirea cântăreților „bătrâni in glas”. Cine s’ar gândi măcar o clipă să asimileze acestora pe titanii scenei noastre lirice: G. Folescu, J. Athanasiu, G. Nicu­­lescu-Basu, care vor încălzi desigur încă mulți ani entu­ziasmul publicului nostru meloman! Premierele Din afară, oameni îndrăgostiți de operă fac, slavă Domnului, tot ce le stă în putință să-mi zădărnicească activitatea. Din fericire, un personaj conștient, de o dis­ciplină occidentală și cu o dragoste de muncă care-i face cinste, se străduește nu numai în orele de repetiție, dar și în timpul liber, să mă ajute întru îndeplinirea sarci­­nei mele, colaborând, plin­ă de râvnă, la înlăturarea tutu­ror piedicilor ce se ivesc în calea rosturilor noastre gos­podărești și artistice. Soliști, comprimări, coriști, orchestranți, maeștri, correpetitori, mașiniști și meseriași, fără nici­ o deosebi­re, sunt singura mea nădejde, unica mea consolare, în zilele când mașinațiunile din afară îmi amărăsc sufle­tul, îmi tulbură liniștea și nu-mi dau răgaz să mă ocup exclusiv de propășirea artistică a instituției ce conduc. Munca neprecupețită a personalului garantează totuși faptul unic în analele Operei române de a începe o sta­giune cu trei premiere: Tannhäuser, Don Pasquale și Rosenkavalier, bine studiate, cu gust montate, cu deco­ruri și costume admirabile și eftin executate la Viena. Mai presus de contingențele mărunte și de nemulțu­mirile pe care răuvoitorii mi le cauzează, stă pentru mi­ne interesul instituției. Și după cum fără avizul nimănui am montat Aleodor, cu 600.000 lei cheltueli, Bastien și Bastienne, Sluga stăpână și Secretul Suzanei cu 120.000 lei, Mireasa vândută cu 22.000 lei, după cum fără avizul nici intervenția nimănui, am dat scenei un element de valoare, ca Spiridon Dumitrescu, tot astfel pregătesc și acum alte surprize și voi ști să realizez și în viitor ce fa­ce simțul meu de răspundere și priceperea mea artisti­că îmi dictează, ajutat numai de cei mici și umili, de personalul Operei, care activează realmente constructiv. Sunt fericit că mă pot bizui pe colaborarea price­pută, dezinteresată și devotată a d-lui Radu Urlățeanu, subdirectorul Operei, pe care invidia și ura celor neche­mați nu l-au cruțat. Conștient de scopul ce ne-am pro­pus a atinge, dl. Urlățianu animează cu surâsul pe buze, întreg personalul nostru și nu dezarmează nici­ o clipă. Noul local al Operei Sala Eforiei, complet refăcută, va fi foarte încăpă­toare: aproape 1400 de locuri. Scena, ce-i drept, e cam mică, dar îmi propun să dau tuturor operelor o nouă a­­daptare, potrivit scenei celei nouă. Greaua sarcină va re­veni însă tot personalului. Cu această ocaziune nu pot trece sub tăcere spriji­nul moral pe care cu prisosință hi l-a acordat președin­tele consiliului de miniștri, d. Iuliu Maniu. Pătruns de înalta misiune artistică și culturală a Operei, d. Iuliu Maniu a fost viu afectat de situația precară pe care i-o crease lipsa de local, și s-a interesat personal și de a­­proape, atât de soarta instituției cât și de personalul ei artistic. Am găsit în d. Președinte al consiliului de mi­niștri un om de o rară înțelegere, însuflețit de sentimen­te din cele mai alese, și interesul pe care ni-l poartă este pentru noi un tonic de preț, care ne oțelește voința, ne stârnește ambiția și ne potențează dragostea de muncă. Repertoriul Pe lângă cele trei premiere anunțate, Opera va mai­­­nta Liliacul, Prințul Igor, Nunta lui Figaro și Othello. Din repertoriul românesc vom relua La șăzătoare de Tiberiu Brediceanu, într’o montare nouă și vom prezin­tă publicului opera doctorului Ion Borgovan. Se sting fannii, un minunat basm muzical. Liliacul se va monta în condițiile în care s-a jucat la Berlin, în versiunea nouă a lui Reinhardt. Afară de aceasta, vom avea spectacole extraordi­nare, în vederea cărora ne-am asigurat colaborarea mul­tor cântăreți consacrați : Șaliapin, Zaporojetz, Laz­zaro, Urbani, Bad­anoff, dr. Schipper, dr. Rode­ d-nese, Sadowel, Vera Schwarz, Clairbert, Lipkowski, Olzsew­­ska, poate chiar Maria Jenitza. Sunt foarte mulțumit că am putut atrage pe teno­rul Nicu Apostolescu, care va apărea în rolurile titulare din Tannhäuser și Othello. Continuare în pagina a Il-a

Next