Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1929 (Anul 10, nr. 465-468)

1929-11-03 / nr. 465

„ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC* Galeria­­ de artă Hasefer, inaugurată acum trei ani, odată cu occidentala librărie ce poartă același nume, în strada Karagheorghevici,­­ a organizat, sub îngrijirea d-lui Ștefan Nenițescu, câteva expoziții a căror impor­tanță a fost subliniată la vreme. D. Ștefan Nenițescu a înfățișat, astfel, o expoziție colectivă, un salon al femeilor pictori și sculptori, expo­zițiile: Arnold, Marcel Iancu, Nina Arbore, Olga Gre­­ceanu, Feodorov, Kiriacov, iar anul trecut : André Lothe, Iser, Teodorini, Eisenscher și Daniel. In urma plecării din țară a d-lui Nenițescu, condu­cerea artistică a Galeriei Hasefer a fost încredințată d-lui Oscar Walter Cizek, care inaugurează anul plastic cu o interesantă colecție de desene în creion și peniță ale pictorului Walter Becker. Un nume nou și aproape necunoscut în țara noastră. Expoziția sa nu va trebui, însă, să treacă neobservată. Arta nu poate trăi întemnițată între anumite fron­tiere, împrumuturile artistice dela popor la popor s’au dovedit prea utile spre a mai căuta argumente de con­­vingere în susținerea unei necesități atât de evidente. De la manifestările de calitate ale străinilor nu avem decât de învățat. Și când mai avem norocul să vină ei la noi, nu trebue să pierdem prilejul de a-i cerceta și în­țelege. Lipsește la noi, în acest domeniu, curiozitatea do­cumentării și analizei, dorința informării directe și a comparațiilor personale. Artiștii noștri nu frecventează muzeele, nu se frecventează între dânșii, și trebuesc aduși cu forța parcă, să viziteze pe străini. Și doar ne vin destul de rar. In alte țări, în Franța, de pildă, nu există salon în care să nu figureze numeroși artiști străini,­­ iar ama­torii și criticii se interesează numai de valoarea pur ar­tistică a expozantului, iar nicidecum de origina sa et­nică. Noi, se pare, suntem încă șovini în artă. Nu ne-am ridicat până la semnificația universală a manifestări­lor spirituale. Ne-am învățat să ignorăm tot ceia ce fac vecinii noștri și să detestăm tot ce vine de aiurea, — în cel mai bun caz, folosind din lecția altora numai ce ne convine, nu și ceia ce ne trebue, in­tr'o artă atât de imprecisă cum e arta noastră, experienței străine suntem datori să-i dăm specială a­­tențiune, nu spre a o imita, dar spre a ne recunoaște cu o clipă mai devreme lipsurile. * * * Walter Becker aduce, în liniștea interpretării sale lineare, figuri și priveliști caracterizate în conturări u­­șoare și delicat împletite spre a construi volumurile sau a preciza expresia. E un desen fin, inteligent, spiritual, realizat cu mij­loace de-o uimitoare simplitate. Firește, cei ce se așteaptă la pete mari de umbră și lumină, și mai ales cei ce l’au învățat să iubească dese­nul de ieftin efect, nu vor putea înțelege și aprecia nici­odată arta unui Walter Becker. Ușurința cu care artistul acesta găsește și schițează caracterul explică și diversitatea operei sale. Alături de o mică și nepretențioasă compoziție, ce fi­xează în trăsături umoristice un grup familiar la o pe­trecere, expozantul așează un portret tot atât de suges­tiv desenat, un finisaj în care atmosfera e evocată din câteva contorsiuni lineare, nuduri sensual stilizate și ilustrațiuni pline de naivitate, de voiciune, de înțele­gere originală a ritmului formelor simple. Lucrările se disting mai cu seamă prin siguranța plastică a compunerii, prin expresivitatea lor spontană, prin vibrația lor lăuntrică. Dacă expoziția nu îngădue o cercetare a pictorului în culoare, ea lasă totuși convingerea, în cel ce știe să vadă talentul prin factura și temperamentul artistului, că Walter Becker nu poate să fie decât tot atât de mare meșter al valorilor cromatice, cum este al valorilor li­neare. E lăudabilă dorința conducătorului Galeriei de a ne pune în contact direct cu arta străină, și meritul este cu atât mai mare al pictorului Lucian Grigorescu, care a adus pe expozant printre noi. Vizitarea expoziției de la Hasefer ar trebui să fie o datorie pentru multi. H. BLAZIAN Walter Becker Stradă la Cassis Walter Becker Grup Ursită Atunci, o rotița neagră rotea în spre apa. Și lanurile lunii se adânceau în humă. Apoi, a fost pământul încins în za de brumă. Și stoluri mari de umbre vijelios s’au dus. Mai tremura văsduhul o stea, cuvânt nespus, Când ai venit la leagăn cu stelele pe unghii, Și m’ai umbrit cu noaptea, sub coaste să mă’njunghii. Dar ce înalte zodii în mine le-ai supus. Ce stele încrustate pe pasărea măiastră, Care-a lovit pământul cu aripa albastră. G­ herghelii nebune în mine sunt legați oceane cu frământul albastrelor troiene. Fata morgana veșnic îmi tremură pe gene. Și las în vânt, corăbii cu pânze alb umflate. RADU BOUREANU ÎNCERCĂRI asupra fenomenelor psihice anormale de iEig. Henry Tillmann mem­­bru inst. Guri. Psiholog. Paris. La librăriile din Capitală și Saraga Episcopiei 3 bis București Volumul lui 75 Provincie contra ramishurs sau > mandat. Unii Studenți plătesc 60 voi. S3 3 Manual de Morală Practică Ins și neam , om are un început mic și un sfârșit mic și o via­ță, între amândouă, mi­că. Istoria oamenilor sin­guri, fără ascendență și posteritate, începuți în­­tr’un punct și sleiți în­­tr’un punct, seamănă cu un părete de han, pe ca­re și-au tras chibriturile călătorii, ca să-și aprin­dă luleaua sau să facă o secundă de lum­ină. Urme de pensulă izolate, noi suntem nici cât o ștersătură pe cârpa zugravului, canonii să întoc­mească chipuri întregi, puținul dintr’o culoare încer­cată la portret. Născut dintr’un hamal și intelectualizat, urma­șul jurisconsult sau latinist, dă un arhitect sau un hoț de buzunare. Scapără în politică, fumegă în ba­rou sau învățământ și s’a stins în scuipat. Cârdurile familiilor noastre merg, bete prin descendență, în­­tr’un zigzag împleticit, care se lovește’n vârfuri, când cu Parlamentul, când cu porțile închisorii, și un sin­gur vis, necum două, trei generații contimporane, e de zece ori culpabil înainte de­ a fi sentențios și iese la loterie tocmai când se trezise dintr’un furt și iz­butise moralmente un asasinat. In fiecare an o nouă ceată de aventurieri se pro­pune atenției noastre și respectului nostru silit. De unde vin, nimeni nu știe. Bastardul unui intendent de cimitir cu o spălătoreasă se face teh­nician sau dascăl de științele economice. Posteritatea se răzbu­nă cu un cocoșat sau un falsificator de iscălituri. Goniți de vijelia golului din urmă, mânați de biciui­rea negurii, barbarii fără trecut, în generații dese, cotropesc înainte. Dacă și-ar întoarce capul, linia o­­rizontului de noroi molatec, lent ondulatoare, ca o mare greoaie de plumb, ar indica o purcedere fireas­că. S’a uitat o singură dată o singură făptură înapoi și a încremenit­ Sara, din fabula Vechiului Testa­ment. Educația noastră e ilustrată și în trichromie: înainte de cinematograf și reviste săptămânale a fost istoria: oamenii nu se pricepeau să născocească pozele decât în trecut. Ni s’au înfățișat viteji proble­matici și evenimente, ale cărora conture și aderențe cu viața se pierd, isprăvi și mituri, individuali­tăți tabu­. Urându-i-se între răsărit și apus, omul, pe autoritatea trecutului și a lucrului necontrolat, introducea articolele abstracte în mașinăria vieții, fabricate de o imaginație, neistovită de civilizație și muncă. Școala ne povestește indivizi instantanei și ca­riere iscate cu vâlvătaie, trezind ambiții în fiul sam­sarului și punându-l să vrea putere pe băiatul odă­­iașului din minister, parvenit la bacalaureat. Tatăl însuș a fugit de la­ țară și s’a băgat slugă cu nasturi la Stat, dând viață unei progenituri culturale. Golul din urmă s’a strâns acum dedesubtul pasului tânăr, care va fi însoțit întotdeauna de vitetul inițial. O fi­gurație a creștetelor fără temelie și zid. Aspecte tea­trale, cu flori de scenă și pânză de sac, speteze și clei în schelet. Neamul care dă aceste intermitențe consecutive, nu e un neam, e un convoi, care trece. Căci nu ne unește nimic în expresia colectivă a indivizilor noștri, afară de falsificarea politică. Fie­care al nostru ne este străin și totdeauna adversar. Statul mă urmărește, mă urmărește comuna, mă ur­mărește și mă bate tovarășul, mă împiedică prie­tenul, mă răstoarnă fratele meu. Când mă dau jos din așternut în lumina mati­nală a profeților, sunt ca un lup, încolăcit de șerpi, de râme și pipăit de muște și mă mir că m’am putut odihni, îmi verific măselele, scot ochii ca niște tră­­gace și ies gata de bătaie, la toate răscrucile drumu­lui meu. Pâinea noastră cotidiană e disputată pretu­tindeni de toți câți rotesc Tatăl Nostru de trei ori pe zi, creștinii cari ar voi să mi-o fure de sub brațul strâns. Nimeni nu mă întreabă: „Te doare?” și toată lumea strigă: „Mușcă”. Trebue să rânjesc, ca să se teamă de măselele mele. Ce m’aș fi făcut, Doamne, senti­mental și mistic, fără părech­ile de măsele și fără zgârietura unghiei încovoiate? Toți au cerut de la tine, frate, și nimeni n’a venit să-ți aducă. Iți cer să cânți fără poftă și fără muzică să joci. Iți cer timpul tău, agonisita brațelor tale du­reroase, îți cer să te porți așa, ca să se învecinicească destrăbălarea lor. Iți cer să le săruți urmele, când vin și de la biserică și de la chei — și să le lingi ve­­mitura. Ardorile lor să le asemeni cu lacrimile, bolbo­­rosirea stomacului și râgâiala gâtlejului să le con­funzi cu sentimentele și oftatul. De câte ori îți va fi scârbă de ei, să li te închini, și dacă-ți sare mâna de o nevoie adamică de a le astupa gura cu palma, să-i ungi cu miruri, mângâindu-i de pe frunte ’n jos, până la câlcâie. Fiul parvenit și-a uitat părinții pe care i-a cu­noscut, și trece peste bătrânii, care l-au miluit. El a intrat în cetate, ca să-i alunge când se vor ivi, pe lângă magaziile din dos, scormonind în gunoaie. Pu­tem fi o familie, un neam, o epocă, o nație: noi? Ce vulturi poartă giulgiul sufletului mostru, întins pe văzduhuri, ca să plutim odată cu ei? Putem. Atunci când cu tibișirul vom trage o linie de câteva sute de ani, din tată’n fiu, de la un început înainte, am ajuns o familie și suntem un neam. Oricâte documente s’ar alătura, scrise cu slo­vele timpului, într’o carte, acest obiect în pagini și foi este de hârtie: el poate măguli conștiința de lipsă și de beznă numai a unui potentat ipocrit și trist, că­ruia îi trebuește o perspectivă mentală să se amă­gească. Indivizii indiferenți și generațiile indiferente , n’au întocmiri în cotoare. Odată, de două ori, de cinci ori, s’a întâmplat vântul să se abată din drum: când va mai sufla, îi răscolește, îi scutură pentru turnuri. Dacă fiul fierarului nu va rămâne, fierar până la evoluția fierului părintesc într’o descoperire, dacă urmașii plugului nu vor rămâne la plug, până la re­nașterea aratrului părintesc într’o ivire nouă, dacă moștenitorii cărturari ai baciului nu vor rămâne cio­bani — totul se ia dela început, la fiecare 20 de ani, și perfecțiunea meșteșugului, împletit cu conștiința meșteșugului îndătinat, nu va putea aduce o cola­borare la neam. Poporul german nu are sprinteneala nici licări­rile tactice ale unor aripi strălucitoare cu zborul pitit. Dar copiii lui moștenesc îndeobște meseria părinte­lui, bunurile profesionale și industriale, căpătate con­sultând materia, și dibăcia teh­nică sporește din vâr­­stă’n vârstă și din veac în veac. Industria culorilor, care a pricinuit măcar 20 la sută din motivele ulti­mului războiu, a rămas, o neștirbită avere germană și un secret german. Toți Germanii muncesc în ate­lierul părintesc și felul muncii lor îl precizează un exemplu banal: o mașină de fabricat cutiile de metal dă în Germania un randament de 8000 bucăți în zece ore. Inportată la noi, produce după doi ani de prac­tică, în acelaș timp 2000 de cutii. Munca făcută lun însă temeinic, a înmulțit atât de cumplit capacita­tea de producție germană, în cât și după un război care a costat-o un efort, fără comparativ în istoria războaielor, de cinci ani, împotriva lumii întregi, mâna Germaniei a rămas cea mai fecundă în Europa. Copiii Sașilor din Ardeal, ai Șvabilor din Banat și ai celeilalte ramuri germanice din Sudul Basara­biei, își fac studiile în patria de acum câteva sute de ani a moș-strămoșilor plecați în pribegie, după soare și pământ. Cu pergamentul universitar între acte, ei se întorc în casa părinților, trag cizmele de lapoviță ale tatălui și se duc în câmp la cartofi, cu simplici­tate. Pergamentul ajută, în schimb, să iasă cartoful mai mare și mai des și să varieze. Viața nu dă nimănui mai mult de­cât poate și în mărginirea voită, în formula strict adoptată a con­tinuității și a înfrânării, se nimerește fericirea și se poartă demnitatea noastră. Nu te necăji, frate, că-ți vorbesc nemțește, aș vrea să te ții ca un German. T. ARGHEZI Giordano Unora cari îi compătimeau chelia în creștere, Gior­dano le spunea : — Pe mine trebue să mă iei tei chel. Replica aceasta s’a transformat, după aceea, într’o strofă. Căci așa alcătuia, uneori, Giordano. Scânteietoare vorbe, stârnite de-o ’ntrebare sau de vreo dojana și în­crustate apoi în metalul demonic al unei epigrame. * * * Miniaturile-i de satiră — proectile la fel cu pietri­cica azvârlită din praștia ciobanului-psalmist — am spus *­ că și le concepea în cicluri. Da, are șiraguri de epigrame în jurul aceluiași obiect. In limbagiu puțin pedant, s-ar zice că are serii conver­gente spre aceeaș țintă. Nu toate epigramele sunt fai­moase, dar câte una (una cel puțin­) e superbă. Iar ce­lelalte îi fac escortă mai mult decât onorabilă. Astfel are ciclul femeii dedicat — între altele — dudun­ care Când a se găti ea știe, A găti nu știe pic. Și este, apoi, madrigalul unde cuvintele svelte ca un fulg sunt gata par­că să-și ia sborul , Mânicele mari, umflate, pălăriile cu fluturi, Penele cu prisosință, Toate ne șoptesc cuvântul . Ușurință. Și iacă altă epigramă, care în diafaneitatea ei, pare un melancolic pastel de toamnă : Rochița ta de zile mari E o tramă străvezie E o mreajă de păiajen - Pare că le vine rândul Frunzelor de vie. in ciclurile celelalte, medicilor, afacerea Dreyfus, Stan Sugilă, — în toate se găsește câte ceva : incisivitate, stilul inscripțiilor, pitoresc, un elan din când în când, pătrundere mai totdeauna. Mai impunătoare e seria ien­iană. Căci a fost unul dintre cei mai fideli — și mai ener-Căci a fost unul dintre cei mai fideli — și mai ener­­­­gici — apărători ai lașului celui fără de lumină și fără de apă, cu tramvaele schiloade și capricioase, cu pâinea neagră care „ar putea servi de­ asfalt“. L-au avut colabo­rator, de patru decenii încoace, mai toate periodicele ie­șene, și nu numai revistele și ziarele mari : „Contempo­ranul“, „Arhiva“, „Opinia“ (mai încoace și „Mișcarea“), dar și gazetele de cari doar bibliografii publicațiilor de odinioară mai știu câte ceva: „Perdaful“ dintre anii 1892- 1893, „Curierul de luni“­ (scos în toamna anului 1893, mort în 9 Mai 1894), „Gazeta Moldovei“ (1902-1906), nu­merele unice : „Catulle Mendése“ „Ciucureasca“ etc. Și gazetelor scoase de către ieșeni în vreo stațiune balneară („Curierul Slănicului“ redactat de M. Miereanu...), el le-a dat concursul „stranei“ sale minunate. Singur, a editat „Noutatea“ (Iunie 1897-ianuarie 1898), publicație care avea drept redactor responsabil pe Virgiliu N. Cișman. A editat-o, a scris-o în bună parte, a corectat-o și — zice-se — erau zile când ajuta și la je­­fuirea ei. Căci a onorat deopotrivă ambele bresle , cea tipografică și cea gazetărească, pe cami în grai cam pu­blicistic, totuși concis și elocvent, le-a cântat în „Aceleași metaluri”, un quarten ce amintește versetul din Isaia unde e vorba de schimbarea fierului de măcelărit în fier de plug: Din oțel voi tunuri faceți, Din plumb, gloanțe ce sfâșie. Noi cu plumb gazeta facem Pana de oțel o scrie. BARBU LAZAREANU In necrologul din «Adevărul" dela 28 Octombrie-

Next