Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1929 (Anul 10, nr. 469-473)

1929-12-01 / nr. 469

ANUL IX.-SERIA ll-a.-No. 469 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Liter­­ar Duminică 1 Decembrie 1929 FONDATORII AL. V. BELDIMAN 1300 - 1397 CONST. MILLE 1397—1920 FONDAT IN 1893 si Artistic Georges Clemenceau „’Acest om, cel mai desăvârșit om din câți au exis­tat vreodată, voi — bărbați din Atena — voi l’ați vă­zut, la poalele Acropolei, în cele mai tragice emoțiuni ale celor mai mari zile. Din culmile izbândei, până în adâncurile înfrângerii, în mijlocul cumplitei în­vălmășeli,­­— n’a fost o clipă în care să nu-i fi găsit credincios cauzei voastre, identificat cu propria sa viață timpurilor în care voi purtați flacăra vieții umane. Ce-ați făcut voi, din acest om? Ce-ați făcut voi, din voi înșivă? Cu acelaș suflet, în fragilitatea nădejdilor și temerilor voastre, l-ați aclamat și v-ați temut de el, rând pe rând, — l-ați zeificat, renegat, conspirat, trădat, ucis. Acum, istoria se ridică în fața voastră ca Eumenide, răzbunătoare a crimei pe care noi înșine, nepoții voștri, nu încetăm de-a o expia...“ ....Așa scria, acum trei ani, Georges Clemenceau despre Demostene. Și Demostene era el însuși, Atena era Parisul, vechia Eladă, Franța de azi. Ca și marele elin, Clemenceau a cunoscut și aclamațiile și huidue­­lile și zeificarea și ignorarea, în lungul unei vieți de optzeci și nouă de ani. Azi, istoria se ridică judecătoare. * * * Clemenceau aparține, mai înainte de orice, poli­ticei. Avea douăzeci și unu de ani, când student în medicină făcu două luni de pușcărie, la Mazas, pentru ideile lui republicane. O viață care începe cu o con­damnare politică, la vârsta poeziilor sentimentale și a idilelor romantice, — este destinată definitiv vâr­tejului public, tumultului politic. Primar în arondismentul Montmartre la treizeci de ani neîmpliniți, în prima zi a republicei III, depu­tat trei luni mai târziu, când în adunarea națională de la Bordeaux refuză să voteze pacea prin care Fran­ța e jefuită de cele două provincii Alsacia și Lorena; „■Comunard“ urmărit de trupele versailleze pentru a fi ucis; director de gazetă, deputat, senator, răstur­nător de guverne, acuzat pe față de „trădare de pa­trie“, de „vândut englezilor“, prim ministru pentru scurtă vreme, izgonit din viața publică printr-o coa­liție a partidelor, om supărător pentru o viață de to­leranță reciprocă și de complicități meschine și — în cele din urmă — prim ministru în 1917, salvator al Franței, autor al condițiilor de pace. — Clemen­ceau închide în cadrul acestei existențe balzaciene tot ce este, tot ce poate fi patimă și luptă politică. Aclamat în 1871 de cetățenii din Montmartre ca deputat al lor, urmărit trei luni după aceea de gu­vernul, instalat provizoriu la Versailles, pentru rebe­liune și participare la Comună, aclamat iarăși, ca de­putat și leader al stângii franceze; în 1893, respins din parlament ca trădător de patrie; în 1900 zeificat de „dreyfusarzi“ pentru campania lui în sprijinul că­pitanului inocent și, în acelaș timp, huiduit de pa­trioții care speculau mizerabil borderoul fals și care făceau cu lirism, sub conducerea poetului Deroulède și­ a subtilului literat Maurice Barrès, teoria falsului patriotic aclamat în 1918, ca salvator al patriei în primejdie și, apoi, înlăturat brutal dela suprema cinste a prezidenției de republică: — ce viață magni­fică, ce roman trăit! La 1870, asista neputincios la pierderea Alsaciei- Lorenei. La 1919, prim-ministru, dieta Germaniei în­vinse, condițiile de pace. A doua zi, Adunarea Națională vota legea celebră cu acest scurt cuprins: „Articol unic. — Cetățeanul Georges Clemenceau a binemeritat de la Patrie“. Cetățeanul Georges Clemenceau era acela­ căruia Franța patriotardă îi striga, în 1890, vândut străinilor Pe meridianul Parisului, ca și pe acela al București­lor, — șarlatania patriotismului de răspântie nu poate născoci decât aceleași legende tâmpe, învingător în războiu, aclamat de stradă, Clemen­ceau se îndrepta către prezidenția republicei. Aduna­rea Națională i-a tăiat drumul. Clemenceau era sus­pectat de tendințe dictatoriale. Bătrânul ilustru s­a retras în căsuța lui din Vendeea și, vreme de zece ani, a fost spectatorul vieții politice. Două cărți — Au soir de la pensée și Démosthéne — au închis munca lui din acest ultim deceniu. Ce va fi gândit, în izolarea lui mândră, acest om despre cei ce ieri îl aclamau și azi îl ignoră? Citiți Démosthéne. In viața marelui elin, atât de asemănă­toare vieții lui, s’a­ zugrăvit pe sine însuși. Formida­bilul pamfletar a sfârșit scriind un pamflet. * * * O viață politică atât de intensă, nu poate să nu cuprindă zigzaguri și contradicții. Contradicția este în firea însăși a acțiunii, iar Clemenceau a fost, mai mult decât orice, un om de acțiune. Sunt totuși, câteva idei care au rămas pivotul acțiunii lui Clemenceau de la 1870, până la 1919. Au rămas neclintite. A început printr’o campanie împotriva politicei coloniale, pe care o socotia nefastă patriei sale. A sfârșit, printr’o pace care —­ putea fi dictată oricum — dar pe care a dictat-o condus, nu de­­ un spirit de politică, de anexiune, ci de spiritul ju­stiției istorice. A fost un pasionat apărător al principiilr idietoq­­­­cratice. Dacă, în timpul războiului, a încălcat­­ aceste idei, are marea scuză că era în războiu, v — „Je fais la guerre!“ — spunea în Cameră și, dacă dintr’o șovăire, ar fi fost învins, care ar fi fost soarta Europei sub atotputernicia unei Germanii re­acționare? A făcut războiul în timpul războiului. Dar în prima zi de pace, când mareșalul Foch, — biruitorul militar, — vroia să se amestece, cu spiritul lui mi­litarist, în tratative și în fixa­rea condițiilor, — Clemenceau a avut curajul de a-i spune scurt: — „Ca ne vous regarde pas!“ Dacă nu i-ar fi spus-o? Dacă militarismul ar fi pus stăpâ­nire pe Franța învingătoare? Dictatura de la Roma este ino­fensivă pentru celelalte state. Roma nu înseamnă, pentru ni­meni, o pildă. Dar o dictatu­ră la Paris, mai ales în Euro­pa anului 1919 când trufia mi­litară nu cunoștea margini, o dictatură la Paris ar fi influ­ențat întregul continent. Clemenceau are meritul de a o fi evitat, de­ a fi pus punct ve­leităților politice ale mareșalu­lui biruitor. Este acesta un merit neînsem­­nat? * * * Dar în cadrul acestei acțiuni politice, se situează — armonios mare operă de scriitor. Minunată țară, în care oame­nii politici știu să scrie și să ci­tească! Vă amintiți, Jaurès a căzut odată în alegeri. Patru ani nu mai avea să calce la Pa­­lais-Bourbon. A scris, în acest timp, Istoria socialistă a Marii Revoluții... In 1893, Clemenceau cade în alegeri în urma campaniei pe tema trădării de patrie. „Deposedat de tribună—scrie unul din biografii săi, Maurice le Blond — ce va face Clemen­ceau? Nu mai era acum, decât un cadavru politic, după cum gândeau cei mai mulți, căci adversarii săi nu bănuiau toate bogățiile cu care era înzestrat acest excepțional temperament. La mai bine de cincizeci de ani, Clemenceau ne va da pilda aproape unică a omului care-și reîncepe viața. Fiindcă demagogia l-a alungat din parlament, îi ră­mâne presa și cartea. Va debuta deci, în anevoioasa carieră a literelor. De-acum încolo, va lupta cu pe­nița...“ Ce-ar face atâți din oamenii noștri politici, dacă n’ar avea tribuna parlamentului și tribuna „Daciei“? Clemenceau scrie o piesă de teatru — Vălul feri­cirii, pe care o reprezintă cu succes Gémnier la Gym­­nase și care — acum trei patru ani — a făcut fru­moasă serie și pe scena teatrului nostru Național. Scrie, tot în acest timp, un roman — Les plus forts, care se citește și azi cu destulă ușurință. Dar nu a­­cestea îl vor înfățișa drept scriitor. Ci magistralele lui articole de gazetă. A fost unul din cei mai viguroși ziariști, într-o țară în care ziariștii viguroși sunt atât de mulți! Avea fraza vioaie, scurtă, incisivă. Nimic căutat, nimic forțat în scrisul lui. Un ton de subtilă cauzerie, ca și în discursurile lui. O logică strânsă. O claritate în expunere, pe care puțini au egalat-o. O cultură în­tinsă, care-i mâna de la faptul particular, la conside­rațiile generale. Un spirit de observație pătrunzător și neostenit. „Ceia ce admir mai mult la Clemenceau — scria Octave Mirbeau, cu toată autoritatea numelui său — este că nu se servește de faptul particular, decât ca să se ridice la cele mai înalte generalizări ale gândirii. Totul este pentru el pretext de a filosofa, pentru că, asemeni marilor spirite, el știe că lucrul cel mai mă­runt, cel mai indiferent în sine, cel care scapă pre­ocupărilor vulgare, conține totdeauna o parcelă din vecinica și iritanta enigmă și că nu este decât redu­cerea în mic a sufletului total al Universului“. Clemenceau avea cultura inițială a medicului. Avea cultura călătorului pasionat. La douăzeci și șase de ani, studia în esseurile publicate în Le Temps, viața și civilizația engleză. Un an mai târzu, profesor de franceză la colegiul de fete din Stamford, lângă New­ York, cerceta viața socială de peste ocean. Avea, apoi, cultura bibliotecii și­ a vieții trăite intens. Cu aceste însușiri, era destinat să ocupe în litera­­tura politică și socială a Franței, locul de frunte pe care-l ocupă. Temele lui? „Subiectele“ lui?. Cele mai simple Ades un fapt divers. O sinucidere din pricina mizeriei. Un atentat anarhist. Un conflict de muncă. O grevă. Câteodată, o carte sau o expoziție de pictură. Dar — pornind de aci — unde ajunge? Ce culmi urcă? Reluați, azi, o carte mai veche a lui Clemenceau, de pildă, colecția de articole, de cronici de gazetă la Musée sociale sau Au fil des jours sau oricare alta. O veți citi cu acelaș interes. Ceea ce menține frăgezi­mea acestor articole, este că închid în ele cugetări valabile și astăzi, gândiri care se agită și acum, idea­luri care n’au fost încă înfăptuite. Și încă ceva: tonul polemic care le animă. Clemenceau polemiza, chiar când — în aparență — nu făcea polemică. Scriind, avea parcă un adversar în fața biuroului lui. Și dacă adversarul nu exista, atunci și-l închipuia... După ce Vaillant a aruncat bomba în Camera franceză și prezidentul Dupuy a rostit, în mijlocul vălmășelii generale, fraza istorică „B­lor, ședința con­­tinuă“ — Clemenceau scrie o serie de splendide arti­cole. Nu lua, firește, apărarea lui Vaillant. Dar se ri­dica împotriva pedepsei cu moartea. Ar fi putut-o face cu alt prilej, vorbind de un alt condamnat. Dar spiritul frondeur, spiritul polemic îl face să ridice această problemă tocmai cu prilejul cazului, atât de grav al lui Vaillant. „Cine ne-a dat—se întreabă Clemenceau—cine ne-a dat — nouă — acest drept, pe care noi îl tăgăduim lui Vaillant: dreptul de-a ucide? Dacă­ vreodată o prostie prodigioasă a fost triumfal formulată, este de­sigur cea a lui Alphonse Karr: „Asasinii să înceapă!“ Așa­dar, tot ce aveți să spuneți asasinilor, voi, societate, depozitară a sancțiunii morale în lumea aceasta, este să-i imitați pe ei, de o moralitate inferioară, să vă dea pildă, vouă care spuneți și faceți justiție su­perioară. Și dacă asasinii nu vă dau pilda cea bună, pe care le-o solicitați, dacă nu se ridică până la voi,— atunci voi vă coborîți până la ei“. Iată cum, în câteva rânduri, Clemenceau înlătură cel mai des repetat și cel mai „triumfal“ formulat dintre argumentele pentru pedeapsa cu moarte, argu­mentul lui Alphonse Karr: — „Asasinii să înceapă! Acest spirit polemic este trăsătura caracteristică, trăsătura dominantă a personalității lui Clemenceau. In articole, în discursuri, în convorbirile intime — spiritul polemic țâșnește, animă, colorează. „Buta­dele“ lui sunt vestite. Era director de gazetă. Nu-și putea vedea însă colaboratorii, fiindcă servitorul aducea mereu acelaș răspuns: „D. X.? A fost și a plecat“. Intr’o zi, afișă în redacție următorul text: „D-nii colaboratori sunt ru­gați să nu plece înainte de­ a veni“. Intre Briand și Poincaré izbucnise un mare con­flict. Clemenceau, întrebat ce crede despre ei, răspun­se: „Poincaré știe tot și nu pricepe nimic. Briand nu știe nimic și pricepe tot“. Caracterizarea a rămas. Portretiștii presei pariziene astăzi încă, se slujesc de ea. * * * Cu această notă polemică, ascuțită și mereu vie, Clemenceau a atacat totuși, mari probleme politice și sociale; învinuit pentru tonul personal al articolelor și discursurilor lui, el însuși striga: „Ceia ce am drep­tul să spun este că, străin de politica de insulte, am combătut ideile, iar nu persoanele“. A combătut și persoanele. Dar pentru ideile lor. Căci era partizanul desbaterilor largi. Când adver­sarii regimului parlamentar se ridicau împotriva „vorbăriei“ din parlament, Clemenceau spunea: „Dis­cuțiile acestea care vă miră, constituesc onoarea noa­stră, a tuturora. Ele dovedesc înflăcărarea cu care ne apărăm ideile pe care le socotim juste și fecunde.... Da, glorie țărilor în care se vorbește! Rușine celor în care se tace!“ Când libertatea presei părea în timpul afacerii Dreyfus, amenințată, Clemenceau chema la luptă, întru apărare, pe cetățeni, fiindcă: „Libertatea presei nu este numai libertatea de­ a scrie tot ce gândești, ci și libertatea de a citi tot ce se scrie“. Și de la aceste formulări lapidare, Clemenceau a­­junge până la marile sinteze: „Moartea, pretutindeni moartea.... De la firul de iarbă până la elefant, nimic alt decât legea celui mai tare. Și omul a trebuit să se conformeze legii univer­sale... Azi, nu se mai ucid oamenii dintr’o lovitură. Se uzează. Carnagiilor antice a succedat exploatarea celui mai slab. De la sclavia primitivă la salariatul timpurilor moderne acelaș principiu se perpetuează!“ Astfel, peste veacuri, peste notele de detaliu, Cle­menceau știe să vadă linia largă­, generoasă — a sin­tezei. Puterea scrisului său? O lămurește.. splendid Octave Mirbeau: „Clemenceau știe din câte morți acumulate este făcută iarba, pe care o calcă în picioare; floarea, pe care o miroase; din câte injustiții, violențe și jefuiri sângeroase este urzită durerea umană, al căreia mar­tiriu ni-1 povestește și care nu va înceta — vai! decât odată cu Universul însuși“. In aceasta stă forța de scriitor a lui Clemenceau. TUDOR TEODORESCU-BRANIȘTE Georges Clemenceau --*------------004—ifczzsoo-----------------­ G. Clemenceau Spiritul elenismului Fragment din „Demosthene”­ Pe atunci Atena era un focar de lumină și orbia lumea cu strălucirea cugetării sale. Din Ionia până’n Grecia Mare, străbătând prin etapele Mării Egee până’n punctele de atingere ale Europei și Asiei, Elada tuturor felurilor de idealism vestea, stârnea, propăvăduia, trăia clipele cele mai nobile ale celei mai mărețe vieți ce a fost vreodată. Din anticele meditațiuni ale Indiei asupra omului și asupra lumii (Veda, Vedanta, Qamlaja, Bu­dismul), s’a revărsat un potop de tradiții intelectuale până la țărmurile mediteraneene, o dovadă asemănările dintre marile poeme indiene și epopeele homerice, pre­cum și stâlpii din India cari atestă misiunile budiste ale marelui împărat Așoka până’n Siria, Egipt și Epir, cu trei sute de ani înainte de era noastră. Tot viitorul con­tinentului european era de-acum legat de soarta aces­tui prodigios curent de idealism. Max Muller a socotit că fără lupta dela Salamina noi am fi devenit Zoroastrieni. Ba e chiar incontestabil că în vreme ce păgânismul greco-roman se stingea, zeul solar Mith­ra, importat din Persia de soldații legiunilor romane, a ținut în cumpănă câtva timp propaganda aprinsă a Sfântului Pavel în lumea șovăitoare a Genti­lilor. Și în muzeele noastre se pot vedea coloanele frân­te închinate noului zeu venit din Orient. Creștinismul, în care se regăsesc atâtea elemente budiste, a dus luptă grea, dar cu o nobilă și perseverentă strădanie și adap­tând minunat erezia iudaică la formele de emotivitate nouă, a cărei putere, după mult sbucium, avea să uni­fice, să fecundeze continentul european. Persia, întoarsă la deșarta risipă a visurilor sale, însemna zădărnicia oricărui efort mintal. Stătea pre­gătită pentru toți cuceritorii. In afara istoriei, strămoșii noștri gali, odinioară atrași până la Delphi de bogățiile lui Apollo, mai că nu erau cunoscuți și nu se vedeau să poată lua parte la opera civilizației. In zadar atacaseră hoardele lor zidurile Capitoliului. Roma, neîmblânzită, își aștepta ceasul, sortită și ea supremei decadențe care — la întrecerea atâtor religiuni ivite — avea să predea laurii întâietății câștigate, după lupte grele, de Dum­nezeul Golgothei. Marea goană simbolică a torței care, de pe malurile Gangelui până la Olimp și la Nil, trebuia să transmită focul sacru generațiunilor demne să-l poarte. Misiunea înaltă a Greciei în aceste zile fatidice a fost nu numai răspândirea luminii, ci și însuflețirea ei cu pecetea măreață a frumosului. De ce orice mărire e sortită prăbușirii? Un instinct miraculos trebuia să pună Elada în stare să-și asimileze laturea înaltă a rolului său, mai curând decât să o tra­­ Continuare în pagina a Ifca

Next