Adevěrul Literar şi Artistic, august 1930 (Anul 11, nr. 504-508)

1930-08-03 / nr. 504

MIRA BYCK-WEPPER Casă din Brașov Cărțile de școală Pentru a pricepe antipatia de școală a copiilor, este inutil să ascultăm argumentele complicate ale domnilor pedagogi. O uitătură în ghiozdanul cu cărți ne-a edifi­cat. El nu seamănă câtuș de puțin cu tolba de botanist a fetiței și paginile cărții de cetire nu-i aduc aminte flu­turii din mușețel. Cartea e cel dintâi lucru cu adevărat urît, pe care îl propunem ochilor nedumeriți și degete­lor mititele. Toate industriile, de până la primul abecedar, se si­lesc să semene cu natura și pun pe fiecare obiect câte ceva din ceia ce este convenit să reprezinte, cărturărește vorbind, lumina. Firul de lână, fata, cămașa, bondița și însăș stamba poartă mult mai mult din semnele simbo­licului atribut. De la cea dintâi jucărie și bomboană, și de la scutec, copilul se învață cu o iconografie, pe care gravul „învățământ școlar” ține cu îndârj­ire, zi cu zi, de 50 de ani, să o anuleze. Sunt cărți care te urmăresc toată viața. Este de ajuns să-ți aduci aminte de un așa numit manual, indife­rent care, când ai nevoie de o stare sufletească hidoasă — și dacă­ n’-ar­ exista cărțile de povești și de literatură, ca să te răzbune aproximativ, ar rămâne în viața viitoa­re cu impresia, că scopul sforțărilor culturale vine din­­tr’o concepție diavolească și din preocuparea constantă și asasină de­ a întuneca bucuria, cu începere de la vârsta cea mai furnizată de imagini și de culori. . Ministerul Instrucțiunii a luat inițiativa unui con­curs de abecedare. Pomenim în treacăt că ne-a atras această chestiune, încă de acum 20 de ani, când am dis­cutat-o într’un articol lipsit de orice ecou, ca majorita­tea articolelor de presă, destinate altor probleme decât ale politicii dintre partide. Dar la publicarea concursu­lui, am căutat înțelesul acestei inițiative în sensibilitatea didactică a câtorva autori care vor participa la concurs. Am constatat că premiul de 100.000 de lei îi fixează în primul rând de obiect. In al doilea rând, tot premiul și acelaș premiu și într’al treilea rând. S’a observat to­tuși că este prea mic în proporție cu dreptul, de propri­etate absolută, ce și-i acordă Statul asupra fericitului abecedar premiat. Cota de 5 la sută este derizorie; ar fi trebuit să fie de cel puțin 25 la sută. Atât am putut remarca la o serie de pedagogi de școală primară, pietrificați în unica idee a beneficiilor, de obicei enorme în toată literatură silnică școlară. Ve­deri noui, inspirații, idei, până acum nu am dovedit. Ceva mai mult, evenimentul abecedarului românesc tip, nu este nicăieri discutat în presă. Ziarele populare, câm­pul de controversă și de publicitate edificatoare pentru o problemă atât de vitală, nu e vizitat de condeiul nici­­unui profesor. Revistele învățământului nu o scot în vi­leag și priveliște. Abecedarul nu interesează! Oricât ar părea de secretă rețeta după care se va ivi noul abecedar, semnat de un membru al învățământu­lui, ea nu e atât de impenetrabilă și de individuală în­cât să nu facă parte din preocupările curente ale tutu­ror pedagogilor cu simpatii pentru profesia lor; ar fi trebuit să zicem cu dragoste, dacă momentul ar mai avea profesionalmente conținutul obligatoriu. O discuție de îndrumări ar fi la locul ei. Dar poate că nu e legiuit ca numai pedagogii să cu­gete la abecedarul Ministerului. Toți profesioniștii inte­lectuali ar trebui să participe la determinarea lui și pă­rinții sunt chemați să-și dea un aviz autorizat. Și cu deo­sebire mamele, care mai mult decât profesorii și învă­țătorii sunt autorizate să semneze copiilor întâiul certi­ficat de cărturari.­­ T. ARGHEZI ———»=» Duminicile negre = ------=----------------- d­e CEZAR PETRESCU — Prietini — Birja era hodorogită. Calul schilod. Birjarul bărbos total alcătuia un grup străvechiu și barbar, uzat, de hâdă și tristă mizerie. Dar era singurul vehicul așteptând în dosul gării atât de pustie și încremenită în torpoarea după-amiezii de August, încât părea că acolo nu mai sosește niciodată ni­meni și că de acolo nimeni nu pleacă­ vreodată. Nu aveam de ales. Am lepădat geamandanul. Birja­rul a dat biciu. Gloaba s’a opintit. Birja a purces într’un neașteptat și sonor scrâșnet de fiare, de arcuri și roți, gata să se desfacă la cel dintâi hop, într’o movilă de hârburi mâncate de verde putreziciune și de rugină roșcată. M’am uitat încă odată pe plic și am strigat adresa. — Atunci trecem întâi pe ulița mare! m’a lămurit omul, răsucind spre mine jumătate de barbă. — Bine! Treci și pe Ulița Mare! am încuviințat ne­păsător și am început să privesc. Casele erau scunde, calice, leproase. Dugheni cu o­­bloanele trase. Uși zăvorite. Belciuge și lacăte ferecate. Aci este un repaos duminical foarte sever. Trecători singuratici își bălăbănesc pașii fără de nici o țintă. Înțelegi că nu au ce face cu timpul. Se opresc și se uită la streinul din birjă, ca la un animal fabulos, co­­borît din lună. Pe urmă se târâie înainte, îndărăt, oriunde. Este și un afiș de film din vremi imemoriale. 11 citește silabisit un rândaș învoit. Poate ar fi vrut mai degrabă un circ. Dar ce circ, cu clovni oricât de bătrâni și cu ori­cât de reumatică trapesistă, mai poposește într’un ase­menea târg? Un câine flocos e culcat dea curmezișul stră­zii. Abia se urnește și se întinde alături, cu răsuflet gre­­oiu de convalescent. Din înalt, razele soarelui cad vertical. E o zăpușală în care toți morții se descompun. — De ce a ales tocmai ziua aceasta și orașul acesta? întreb și privesc la plicul din mână, din care știu bine că nici un răspuns de acum nu mai poate veni. Nici unul. Tot ce a avut de spus, stă aci, în câteva rânduri: „Poate nici nu-mi recunoști scrisul. Deși n’am fost doar numai doi întâmplători camarazi de școală. Prietenia nop­țiră a durat zece ani după aceia. De atunci, fără pui­­ce;n ,ne-am întâlnit deodată, tot mai rar și puțin. De ce mă adresez în ceasul acesta tocmai ție? Trebue sa­ știi ca sunt foarte singur și că nu mai am de multă vreme pe ni­meni. Aceasta am descoperit-o abia ori, când m’am gân­dit cui să adresez scrisoarea de față. Când ai s’o pri­mești, voi fi un fapt divers. Poate ai timp. E vacanță. La­să toate și vino în orașul acesta unde sunt cu desăvâr­șire strein, să împlinești cele din urmă forme pentru un mort tuturor necunoscut. Iți amintești nopțile noastre de adolescență? Spuneam că viața e un dar divin, un coș de fructe savuroase, din care să muști cu toți dinții. Ce dar perfid! De sub fiecare fruct cu miezul mustos, a scos limbă ascuțită și dinți înveninați, un pui de viperă încolă­cit. Pentru toate cheltuelile de înmormântare se află în buzunarul meu bani numărați. Te rog să mă ierți.” Te rog să mă ierți !... De ce m’a ales tocmai pe mine și orașul acesta în care n’am fost niciodată și ziua aceasta de arșiță, când toate cadavrele se descompun? Am răspuns la chemare și totuși, ciudat, în loc de mâhnire și milă pentru un mort, simt desmorțindu-se aci, ca un pui de viperă cu dinți veninoși, o veche și mizera­bilă îndârjire. De ce tocmai pe mine și de ce, în orașul acesta, strein? Ulița pe care ei o numesc mare, s’a sfârșit. Birja a apucat pe o stradă cu tei și salcâmi. Casele sunt și aci tot atât de pustii. Cu stoluri trase. In după amiaza cu soarele, învălvătar pe acoperișuri, desigur toți dorm în camere răcoroase, la umbră, în cămăși subțiri. Toți oa­menii necunoscuți, din orașul acesta necunoscut. Oare își amintesc toți că vor fi cadavre care se descompun ? La o fereastră, o copilă cu pieptul mic și crud în bluza străvezie ,alungă muștele cu un fular roșu. S’a plecat pe pervaz și a surâs trecătorului necunoscut. A dat drumul stolului răsucit în resort. Acum înlăuntru, e semi-întuneric, tăcere, nu bâzâie nici o muscă. E miros copt și bun, de fructe. Copila s’a întins pe divan, cu mâna rotunjită sub cap; vrea să adoarmă ca într’un oraș plicti­cos și pustiu ca acesta, unde ceasurile trec mai încet ca oriunde. Ea știe oare că nu-i decât un cadavru care se descompune? — Este un mort ! spune birjarul cu barba pe jumă­tate întoarsă spre mine. — Ce zici? A, da! Este un mort. Pe mine mă aș­tepta­­m­ ușă se află o cârpă neagră, urâtă și aspră. O cârpă cu negrul roșcat, care a slujit la toți morții din acest oraș. Așa­dar e adevărat. Mai așteptam o dezlegare ab­surdă. Să-mi iasă în cale, să-mi scuture mâna voios și să-mi spună hohotind, cu râsul lui impertinent din tot­deauna: „A fost o glumă mac­abră. O prostie. Voiam să te văd. Știm că altfel n’ai să vii. Viața ne-a depărtat atât în ultimii zece ani! Ai început să chelești. De ce nu-ț­ iei toate măsurile? Îmbătrânești prea repede. Nu știi să glumești. Ești prea posac. Eu am rămas tot așa, cu farsele mele stupide!” In ușă se află o cârpă neagră, urâtă și aspră. O cârpă cu negrul roșcat, care­ a slujit la toți morții din acest oraș. Iar pe fereastra deschisă, se vede înlăuntru flacăra lu­mânării de mort decolorată și rumegoasă. Nimic mai si­nistru, ca o flacăre de lumânare în lumina plină de zi. Acuma stăm singuri, față în față. Am rămas numai noi. Cum să te recunosc în obrazul acesta imobil, cu o­­chii topiți în orbite, ca buzele subțiri și uscate. — Iu cada­vrul acesta cu mâini nemișcate pe piept, tu care­ ai fost num­ai neastâmpăr și agitare ? Arde o cățuie cu rășini aromate. — A început să miroase! a explicat baba cea co­cârjată, cu plisc de pasăre, înainte de a pleca pe ușă. A început să miroase, de aceia am aprins... Ai început să miroși. Cum să te recunosc, în cadavrul acesta care se des­compune? Odată, îți amintești? Dar ce mai întreb? Acolo unde ești, nu mai străbate nici o amintire, nu te ajunge nici un cuvânt. Să-mi amintesc așa­dar pentru mine... Odată, acum douăzeci de ani, treceam într’o zi ca aceasta cu mult soare și multă lumină, pe-o stradă unde se afla o casă și­ un mort. Eram de șaisprezece ani, poate de șaptesprezece — și în turbarea noastră vârstă, cele dintâi misuri neliniști­toare de iubire se amestecau cu neliniștitoarea obsesie a morții. E după cât se pare o boală ca oricare a adolescenței, t - ai spus că moarte nu există. Că nu poți crede în ea. Ai râs, încordându-ți pieptul tău frumos și elastic, și m’ai asigurat că suntem nemuritori. Ca să-mi dovedești cât de puțin te impresionează un mort, ai intrat înlăuntru să-l privești, ca o provocare. Te-am așteptat afară. Așa am fost întotdeauna. Laș și molâu. Tu cutezai; eu aștep­tam, întotdeauna așteptam să-ți admir cutezanța. Când te-ai întors erai desgustat. Dădusei peste un mort bătrân, care mirosea. Mi-ai spus că mirosea numai fiindcă era atât de bătrân și fiindcă începuse să se des­compună încă din viață. Te-ai indignat că natura e prea generoasă cu asemenea stârvuri. Se tolerează prea mult și inutil, să împiedice viața cea vie. Și mi-ai zugrăvit cu exaltare, obiceiul atât de înțelept al sălbatecilor din nu știu ce insulă hiperboreană, unde in fiecare an, într’o zi de sărbătoare, copiii își urcă părinții și bunicii într’un pom, ca sa-i scuture ca tot atâtea fructe uscate. Cei slabi sunt puși la frigare și îndestulează festinul familial. Ceilalți așteaptă până la anul. Totul e simplu, logic și brav. Așa înțelegeai tu viața. Așa mergeai împotriva ei, s’o înfrunți, fără înconjur și șovăială. Cei slabi să cadă. Viața e numai pentru miraj, biruință­­ și neîndurare. Pe urmă, am vorbit despre copila aceia cu ochii atât de ciudat violeți, căreia i-ai dat cu o seară înainte un vo­lum de versuri, îmi amintesc bine. Era un volum de Sa­­main. Prin ce întâmplare volumul acela a ajuns la mine? L-am găsit ori, când am primit scrisoarea. Se mai află însemnările pe margini, făcute de mâna ta. Și n’am uitat nici ce mi-ai spus atunci. Nu-ți plăcea Samain. Nu te in­teresa. Era prea plângăreț și viol. Dar ai subliniat cu pre­meditare tot ce știai că poate să tulbure inima unei co­pile cu cosițe pe spate. Râzând, mărturiseai că așa îți pregătești o cale mai repede și dreaptă, până la ea. Am vrut să te opresc, și n’am îndrăznit. Am vrut să-ți arăt că e o faptă urâtă și crudă, de vreme ce înspre dânsa nu te purtau decât îndemnuri vulgare: curiozitate, poftă de­șartă, orgoliu. Timid, ți-am lăsat să înțelegi că simțeam altceva, altfel. Aproape te-am implorat din ochi, milog, să o vezi mai puțin; mi-o ieși”. Căci așa a fost prie­tenia noastră întotdeauna, îmi rezerva resturile tale le­pădate. Ai strâns din umeri. Ai lăsat cartea disprețuită de tine, să țese pânză de păiajen pentru tine. Ai așteptat cu răbdare savantă, până ce gâza fără putere sub ochiul tău magnetic, a încetat să se sbată. Pe urmă n’a mai fost nimic. Poate atunci am început să te urăsc. Cartea există. E un volum cu hârtia scrumită, cu litere șterse, cu flori desfoiate și fără culoare, presate între file. Dar copila cu ochii atât de ciudat violeți,­­unde mai este oare? Și dacă mai este, cum îi sunt oare ochii cei violeți?. Acum ai început să miroși. Pe mâinile tale imobile, de ceară, se află un braț de flori. Sunt flori simple, cu numiri rustice. Baba cea co­cârjată mi-a explicat. Le-a adus și ți le-a pus pe piept, o vecină care nu te văzuse niciodată. A auzit că este a­­lături un necunoscut care și-a luat viața. A adus flori, fiindcă erai strein, singur și mort. Recunoaște că m’ai mințit. Spuneai că ești singur, într’un oraș unde­ ai călcat întâia oară. Și mort chiar, ai (Continuare în pag. II-a) Pașii Pașii tăi, copiii singurătăței mele evlavios și pașnic rânduiți, spre patu’n care am veghiat la stele pornesc tăcut și jinduiți. Ființă pură, umbră sfântă! O, cât de blânzi sunt pașii tăi. Știu, darurile toate­ atâtor căi pe urma­ acestor pași îmi vin, și cântă. Dar dacă vrei cu buzele curate sărutul cald, plin de’nfruptări să-l dai acelui care mă străbate în gând și’n suflet cu cântări Nu te grăbi să-mi smulgi uitării de-a fi și de-a nu fi, văpăi. Mi-a fost viața, vraja așteptării, și inima, doar pașii tăi. MIHAIL STERIAD­E Paul Valery

Next