Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1931 (Anul 12, nr. 530-533)

1931-02-01 / nr. 530

ANUL X.-SERIA II-a.­No 530 FONDATORI­­I AL­ V' BELDIMAN 1888-1807 FONDATORII­­ CONST. MIN­E 1897-1020 7 LEI EXEMPLARUL IN TAR* ÎN LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Adevărul Literar Duminica 1 Februarie 1931 și Artistic FONDAT IN 1893 Recapitulări Gândirea actuală e stăpânită de ideia teleologică Amintiri din Kant, mai mult încă din Fichte, în parte și din Schopenhauer, se amestecă, de vreo trei decenii încoace, pentru a întrona în cât mai multe unghere ale economiei intelectuale primatul scopului. Prin expedi­țiile celor mai tinere filosofii europene și americane, multă reflecție, sau adâncă sau fină, se adaugă roditor și glorios la tezaurul de lux al lumii; însă, firește, nă­văliră și multe false valori, pseudonoutăți, și sterpe și neroade beții de termeni tehnici, în a căror fabricare sunt atât de fertile vanitățile iritate ale minților medio­cre. Prin excelență, orientarea teoretică de care vorbim a deschis drum mare unei banalități de filosofie popu­lară. Scopul, idealul, silințele, sunt totul­ — în această fraza comună e strâns tot ce a putut deveni vulgar, din teleologismul filosofic fichtean, pragmatist, sau de orice altă etichetă, modernă sau clasică. Lustruirea din proaspăt a unui loc comun este o provocare nouă pentru a ne amuza de dânsul. # * * A zis un glumeț că filosoful e ca unul care, pe în­tuneric, caută prin odaie o pălărie neagră care nu-i acolo. Impertinența e nemeritată. Cine a comis-o nu se gândea, că malițioasa asemănare se aplică, mult mai deaproape decât filosofului, omului oricare, astfel cum îl imaginează teleologia populară. Tocmai omul oricare, prin metoda activității sale obișnuite, incarnează curios acea imagine caraghioasă: el e, în adevăr, creatura care caută fără succes. Și dacă filosoful caută cel puțin o pălărie neagră, omul oricare pare a nu ști ce caută. De la Faust, sau mai popular, de la eroii lui Cha­teaubriand, nemulțumirea cronică e consfințită ca vir­tute și ornament distinctiv al bărbatului de elită. Pesi­mismul, așa cum l-au organizat literații, trece adesea drept semn de bun gust, de rasă subțire. Prestigiul lite­rar al acestui pesimism înăbușe diagnoza elementară că el poate, eventual, să nu însemne decât sărăcie și neputință. Goana din scop în scop — emfatic se zice­ din ideal în ideal — nu este cumva simptomul fatalei nereușite a vieții în indivizii fabricați în massă? Teleolo­gismul trepidant al omenirii de toate zilele, nu s’ar pu­tea el înțelege ea însăși evidența unei foarte nevoiașe adaptări? Mulțimea indivizilor își caută nepotolit ros­tul, în grad inegal de absurditate —, fiindcă natura nu binevoește a da rost deplin oricui. Dar atunci, filosoful care umblă să ne învețe con­solator, că rostul stă în căutare, cade împreună cu toți ceilalți sub răutatea glumii pomenite. — E vorba de fi­losoful care știe că pălăria neagră nu se află acolo unde el, ca și toți ceilalți, o caută; și care știe, poate, că pă­lăria nici nu există. A pune lumii acesteia, luată în total, întrebări de scop și de sens, este o copilărie preistorică. Omul mijlociu se roade în așteptări trudnice. La realizări, el abia se oprește, realizările lui fiind, pentru el însușit, mediocre. El e o mașină practică, neputincioa­să a-și găsi înțeles deplin în ea însăși, înțeles nu e po­sibil decât în măsura acelei plenitudini interioare care nu se realizează decât excepțional. Atunci se face cu­noscut farmecul covârșitor al unei nesecate puteri de a descoperi, iarăși și iarăși, bogățiile nesocotibile ale ex­perienței, farmec cărui gândirea populară a încercat să-l cuprindă în ideile naive de infinit, de veșnicie, de perfecție absolută. Din acele realizări, ce nu sunt po­sibile decât în acea rară plenitudine a sufletului și a spiritului, răsfrângeri surbede coboară, în chip de dog­me, de idealuri, sau idei curente, spre a servi acolo de temelie unor automatice discipline, social folositoare, întrebările, pentru ce? cu ce scop? — sunt adânc populare. In gândirea comună, fiecare ceva nu e bun; nu are sens decât pentru altceva. Omul obișnuit trăește constant în așteptări: obiectul sau starea de față nu sunt decât mijloace pentru un obiect sau o stare viitoare. Formula: nu sunt decât mijloace, prin care orice e de față se degradează în favoarea a celor ce vor fi, este expresia profund semnificativă a unui pesimism popu­lar. A fi mijloc, constituie un fel de inferioritate, dar, în tendință generală, spiritul preface, cu precipitare au­tomatică, orice obiect sau stare de față în­­ mijloace. Astfel cercul vițios devine esențial. Oprirea asupra obiectului, mirare și admirare în tempo larg de veșnicie, nu sunt stări comune. Ci spiri­tul comun — care, în aceasta, este tot una cu spiritul primitiv — întreabă neliniștit: ce e înăuntru? ce e din­colo de aceasta? Este și aci o metodă de a face din orice obiect de față un simplu mijloc pentru a ajunge la altceva, care e dedesubt, sau de cealaltă parte, sau oricum altfel spun metaforele copilărești în domeniul cunoașterii și al valorificărilor generale. Spiritul comun percepe și reflectează prea slab; lumea lui îi apare prea puțin interesantă, și, în o perpetuă uitare copilăroasă, se consumă așteptând sau căutând ce­va să fie. Dubla­rea realității cu ajutorul ideei de substrat — lume în sine, lume a ideilor, lume a fericirii veșnice — a fost o primă procedare pentru a se consola de neînsemnătatea așa numitelor aparențe. Această atât de naivă consolare a luat formă și dignitate de principii. A fost o preju­decată cu viață lungă strașnic: abia un filosof din seco­lul trecut, o minte de esență adânc modernă, Lotzo, a denunțat-o hotărât, explicând, că voința de a cunoaște lucrurile în sine, cum se zice, și de a atribui nu știu ce superioritate garantată unei asemenea cunoașteri, impli­că o contrazicere naivă. A dori să cunoști lucrurile în sine nu poate însemna decât a voi să le cunoști în afară de percepere și reflecție; și dacă aceasta poate avea un sens, acela nu poate fi decât­ confundarea însăși a noastră cu lucrurile, și aceasta nu ar fi decât încetarea oricării cunoașteri. — Lamentările desperate ale lui Faust îmbrăcau o copilărie tardivă. Când magia preciză, dar plină de primejdioase is­pite, a ideilor generale, s’a desvelit in sânul spiritului stăpânit încă de primitive nevoi, neliniștea naiv teleo­logică a început să caute mângâetoare odihnă în lumina unor jocuri cu aparență teoretică. Goana din scop în scop se trezea închisă în o cari­eră absurd circulară; ea crezu a-și găsi soluția liniști­toare plănuind o schemă de idei care să fie totodată și ierarhie de valori. Așa se întemeie piramida întrebă­rilor despre lume, și elaborarea de modele diverse după asemene plan al unei organizări economicoase de curio­zități mai mult sau mai puțin primitive, se înrădăcină cu dragoste stăpânitoare și fericire definitivă în orice filosofare. Critica cunoștinței a închis acum în registrul tre­cutului neefectiv, aceste notificări și rațiuni ale filoso­­fiei începătoare. Voința de a explica toate din una se clasează ca un prost obicei preistoric. In fond, această naivitate teoretică, ce consta în a închide experiența, printr’un joc de analogii și de abstracții copilăros in­genioase, în o concluzie unică, exista de dragul naivi­tății teleologice: ideia unică, căreia se supuneau și din care trebuiau să decurgă toate celelalte, era, din capul locului, aleasă pentru a cuprinde și scopul unic, în care lanțul scopurilor celorlalte și-ar putea găsi, în sfârșit, capătul liniștitor. In închipuirea lumii ca o scară de comparative, în vârful căreia stă un superlativ absolut, recunoaștem bine visările sistematizate ale unei minți de primitiv sau de copil. La copii, și în spiritele copilăroase, domnește trebuința de a face din comparare o metodă absolută; apoi, de a căuta toturi bine încheiate, cu limite fixe și veșnice. Ideia de perfecție este idolul suprem al gândirii copilărești. Acest idol funcționează ca postulat funda­mental al filosofiilor populare. Goana circulară după scopuri e condusă, adică momită, de postulatul per­fecției. E simplu, din mai bun în mai bun — la bunul absolut. Jocul de înlocuire continuă a unui cuprins de ex­periență prin altul, în așteptarea unei realizări defini­tive, constitue un apriori al reflecției populare, și deter­mină un imperativ al practicei corespunzătoare. (Vom continua în numărul viitor). PAUL ZARIFOPOL * * * ' Surâsul tău SI SE­SS Prefață la volumul de epigrame cu ace­la­ș titlu Surâsul tău — botanic­ definit, Ar fi... așa... un început de floare, Ar fi — dacă­ ai văzut — acel mijit Timid și grațios de lăcrămioare. Vezi... asta presupune negreșit Că ’ntr ’o pădure — cel puțin odată — Cu pas de citadină rătăcit Să fi trecut pe-o vreme... adecvată. Să fi văzut un codru răvășit de viscole... să-i fi simțit pustiul... Ceia ce e cu totul diferit­­ e ce ne dă... amabil... Cișmigiul! Să fi simțit apoi ,nestăvilit­­enind, Urâtul rece de departe ?i sufletul în tine ghemuit, să-l fi simțit cum tremură de moarte, atunci ai înțelege — deslușit — Surâsul tău — adevărat — ce ’nseamnă, De-ai fi văzut întâiul licărit Prin frunzele svârlite jos de toamnă. Cum dintr ’odată — tot — a’nveselit Cu stropul lui de umbră și de soare Și cum în jurul tău a răspândit O nesfârșit de dulce ’nviorare... Iar celor ce aici i-am necăjit, Le cer­ertare eu — teribil gâde! Am fost și eu un codru răvășit Și-am vrut să văd prin pagini cum surâde... Prietenii, voi frunze ce-ați murit De vântul epigramelor ușoare, Vă mulțumesc. Din voi a răsărit ^ Surâsul ei... un început de floare... TUDOR MĂINESCU A. Bălțatu Pârâul morii (Acuarelă) A. Favory Nud Parfumurile influența lor în viața amoroasă In articolul precedent, intitulat, „Amorul și simțu­rile“, am reprodus părerile D-rului Van de Velde despre excitațiile sensoriale și anume cele dobândite pe calea gustului, auzului și a mirosului. Mirosul, — spune Dr. Van de Velde, — e strâns le­gat de emoțiile sexuale, atât la oamenii civilizați, cât și la omul primitiv. La cea dintâi apropiere mirosul are, în genere, la oamenii cultivați, o­ influență mai mult negativă, creând sau mărind o antipatie sexuală. Dar după câtva timp se poate produce fenomenul invers, același miros devine susceptibil să creeze o pu­ternică emoție erotică sau să mărească excitația exi­stentă. De aceia, din cele mai vechi timpuri, omul a recurs la parfumuri naturale sau artificiale, fie pentru a masca emanațiunile corpului, fie pentru a le întări. Raportul dintre parfumuri și senzațiile sexuale e un subiect destul de important și de vast ca să merite un studiu special, — scrie dr. Van de Velde. Dar che­stiunea nu e încă pusă la punct și ar trebui să ne măr­ginim aproape numai la generalități. Se pot cita, cum vom vedea mai departe, fapte și observații care să servească la crearea unui sistem de „parfumerie erotică“, dar acest sistem e lipsit deocam­dată de baze solide. In acest scop ar fi nevoie de o strânsă colaborare în­tre medicii specialiști în sexo-fiziologic și fabricanții de parfumuri. Sub acest raport, se deschide un câmp foarte rodnic, a cărui exploatare ar fi utilă din toate punctele de vedere. Acest subiect merită o analiză cât mai profundă, dată fiind importanța sa în ceia ce privește originea și conservarea legăturilor amoroase. El e de o utilitate ne­mărginită pentru laturea tehnică a căsătoriei și nume­roase învățăminte se vor putea scoate din cercetarea lui. întrebuințarea preparatelor oolorifice urmărește, din punct de vedere fiziologic, scopuri diferite; ele se pot împărți în cinci grupuri. Două dintre însele (întâiul grup principal) sunt de ordin general, celelalte trei (al doilea grup principal) au o bază sexuală. întâiul grup principal are mai multe scopuri: pe de o parte, e destinat să ascundă mirosurile dezagrea­bile care provin de la persoane din jurul nostru, elimi­nând astfel un factor deprimant; pe de altă parte, el pro­duce un efect stimulant asupra centrelor noastre ner­voase. Parfumurile — cu condiția să nu fie prea concen­trate — au o influență agreabilă nu numai asupra sim­țului mirosului, ci asupra întregului sensorium, favori­zând astfel și receptivitatea altor impresiuni. Aflăm aci, deși indirect, un element sexual. In al doilea grup principal scopurile sunt mai în directă legătură cu senzațiile erotice: „camuflarea“ mi­rosurilor respingătoare, întărirea și­ chiar crearea unor mirosuri personale atrăgătoare. Alături de aceste două grupuri care servesc în deosebi să provoace instinctul de apropiere al celuilalt sex, există un al treilea destinat să exalteze propria emoție amoroasă. Se pare că mai ales femeile urmăresc acest scop servindu-se de anumite parfumuri. Parfumeria sexuală rațională, ca să realizeze scopu­rile celor două grupe citate, trebue să fie alcătuită din mirosuri masculine și mirosuri feminine. Cu alte cuvin­te există parfumuri asemănătoare cu mirosurile mascu­line proprii, care le fixează, le complectează și le accen­tuează și, prin aceasta, irită sfera sexuală feminină, și altele care,­ arm­onizânndu­-se cu mirosurile feminine, au proprietatea de a exalta emoțiile masculine. Alături de aceste parfumuri trebuesc amintite cele pe care le vom numi masculine-negative și feminine-negative, menite să neutralizeze emanațiile masculine sau feminine.­­Deci, se poate vorbi de patru categorii de parfumuri se­xuale destinate să atingă scopurile grupului al treilea și al patrulea. In ceea ce privește categoria a cincea, care tinde la excitarea emoțiilor sexuale proprii, sunt de pri­sos mijloacele speciale, întrucât femeia se poate sluji de parfumuri „masculine“, iar bărbatul de parfumuri „feminine“. Acest grup nu interesează deci prepararea parfumurilor erotice sau, mai bine zis, erotogene. Divi­ziunea făcută mai sus urmărește exclusiv categorizarea diverselor ținte ale utilizării parfumurilor, ea nu are în vedere diferitele categorii de parfumuri), înainte de a trece la amănunte, amintim în ceia ce privește fixarea și neutralizarea mirosurilor, că există parfumuri care, întrebuințate în foarte mici cantități, au proprietatea de a fixa și de a face să apară prin singură prezența lor unele mirosuri extrem de insezisabile. Dimpotrivă, există substanțe care au însușirea spe­cifică de a anihila anumite mirosuri; de asemenea se cunosc agenți fizici și chimici care pot sau să le exalte, sau să le facă să dispară. Un singur exemplu ne-o poate dovedi. Sunt parfumuri care, îndată ce s’au svântat, nu mai împrăștie niciun miros, dar își reiau însușirile în­dată ce vin din nou în contact cu umezeala. In ceea ce privește noțiunea concordanței mirosuri­lor, e de observat că unii fabricanți de parfumuri atri­­bue o mare importanță armoniei ingredientelor mirosi­toare. Parfumeurul francez Presse a ajuns chiar să sta­bilească un fel de gamă corespunzătoare celei muzicale. El crede că se pot crea armonii și acorduri de parfu­muri, după cum se pot produce și dezacorduri oribile. Se înțelege de la sine că teza lui Presse e mai mult spiri­tuală decât științifică, dar ea e caracteristică pentru im­portanța ce atribuim unei potrivite combinări de par­fumuri. Reluând chestiunea întemeierii unei arte a parfu­mului, trebue să recunoaștem că în această materie nu s’a făcut încă nimic. Exemplul cel mai tipic al unui parfum masculin ni-1 dă mascul, un produs exclusiv al animalului mascul adult. Fabricanții de parfumuri se folosesc într-o foarte mare măsură de mosc, dar pentru că e cât se poate de puternic, nu trebue să fie utilizat decât în doze infinite­simale și combinat cu alte parfumuri. Foarte mulți, în special bărbații, manifestă un desgust foarte pronunțat pentru moscul mai concentrat. N’am avea nimic de obiectat împotriva frecventei întrebuințări de către fabricanți a moscului în prepara­rea săpunurilor, parfumurilor și apelor de toaletă, dacă toate astea s’ar face cu pricepere și în mod rațional, dar lucrurile se petrece cu totul altfel. Alt parfum, care intră în categoria parfumurilor fe­minine­ negative, e acela de levănțică (lavande), între­buințat încă din secolul al XVI-lea de către Arabi. Chiar la noi se foloseau femeile de floarea de levănțică, ce era așezată printre rufe spre a le da un miros deosebit. (Continuare in pag. îț­a) după Dr. VAN de VERDE

Next