Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1931 (Anul 12, nr. 534-538)

1931-03-01 / nr. 534

SE Tudor Arghezi și generația noua D. Arghezi este poate singurul scriitor care după douăzeci și cinci de ani de activitate scriitoricească (și ce activitate: bogată, nouă, vijelioasă!) nu avea încă un volum. Poeziile d-sale, răspândite prin reviste și ziare, circulau și se transmiteau, oral, ca imnurile aezilor din antichitate. Cunoșteam, acum vreo zece ani, un subtil și distins poet român care adunase toate poeziile d-lui Arghezi, descoperindu-le prin publicații astăzi uitate, prin reviste de care nimeni nu mai știa, și care nu mai puteau fi găsite nicăieri. Făcuse din ele un volum ciudat, un album arghezian pitoresc și amestecat. Erau acolo, probabil, poeme de care însuș­i. Arghezi nu-și mai adu­cea aminte. Poemele acestea, însă, le știau pe de rost, pe atunci, mulți tineri. Ele constituiau pentru acești tineri o revelație, un îndemn și o hrană. O întreagă generație de scriitori a pornit astfel, la drum sub auspiciile poe­ziei d-lui Arghezi. Acestei poezii se datorește, în bună parte, vigoarea nouă și proaspătă a versului românesc de după război. Este un merit enorm. Dela Eminescu încoace nu s’a mai văzut, in literatura noastră, o influență mai covâr­șitoare. Totuș, o mică observație. Este o deosebire între cele două influențe. Una, a lui Eminescu, a fost, mai ales, transmisiunea unei atitudini sufletești, a unei stări de spirit „eminesciane”, stare de spirit care viețuia, latentă, în sufletul tineretului din anii 1890-1900 și pe care Emi­­nescu o revelase și o exprimase într’o formă nouă și frapantă. Acest fenomen d. Ibrăileanu l-a analizat și l-a pus la punct în chip magistral. Cu influența poeziei d-lui Arghezi lucrurile nu s’au petrecut tocmai la fel, înainte de toate această poezie a deschis un drum nou expresiei. D. Arghezi a sfărâmat zăgazuri stilistice, a orânduit altfel cuvintele și a dat fra­zei întorsături mai îndrăznețe și mai ciudate. A dat „un sens plus pur aux mots de la tribu”, cum spune Mallar­mé despre Edgar Poe. Această nevoie a unei expresii noui exista în sufle­tul tuturor tinerilor scriitori care debutau în preajma anului 1919. Fără a rupe contactul cu trecutul, fără a voi distrugerea tradiției și fără a nesocoti marile opere trainice din literatura de dinainte de război, tinerii de pe atunci aveau sădită în ei bănuiala plină de nădejdi că literatura română oferă încă imense terenuri inex­plorate și posibilități infinite. In această explorare d. Arghezi pornise, deja, demult, cu vreo douăzeci de ani în urmă. Pornise singur, sau aproape singur, lăsându-și în urmă tovarășii. D. Arghezi a oferit tinerilor scriitori de acum zece ani un exemplu și o încurajare. Poezia d-sale a fost imitată, dar puțin­ imitatorii d-lui Arghezi au dispărut repede, in schimb exemplul d-sale a fost ur­mat. Revoluția stilului literar român pe care d-sa o în­cepuse a fost continuată de toți scriitorii generației ti­nere. Ea este astăzi un fapt îndeplinit. Se scrie altfel de la război încoace. Se scrie altfel de la d. Arghezi în­coace. Dar, încă o dată, asta nu înseamnă că se scrie cum scrie d. Arghezi. Influența d-sale se simte, fără îndoială, din când în când, în anumite întorsături de frază, pe care d-sa le-a încercat cel dintâi și care astăzi au deve­nit patrimoniu comun. De o influență mai profundă nu poate fi vorba. D. Arghezi a deschis un singur drum nou: al d-sale. Nimeni nu l-a urmșit pe acest drum — fie că nimeni n’a îndrăznit, fie că nimeni n’a vrut să-l urmeze. E sigur, însă, că d. Arghezi a încurajat prin exemplul său, și pe alții să-și deschidă drumul. La hotarul viito­rului d. Arghezi a arătat direcția în care aveau să se îndrepte drumurile cele nouă. Poezia d-lui Arghezi n’a avut imitatori (spre deo­sebire de aceea a lui Eminescu) pentru că n’a £ exprimat o stare de suflet colectivă, pentru că n’a trezit stări su­fletești similare. Aici stă și originalitatea dar în acel­aș timp și singularizarea d-lui Arghezi. Din această pricină n’a creat un curent. Privită în afară de orice considerații de influență, poezia d-lui Arghezi apare ca un uriaș monument, turn Eiffel ridicat la hotarul a două epoci literare române. Noutatea ei nu este numai o noutate de expresie. Dimpo­­­trivă este, în primul rând, o noutate de fond (fără de care, de altfel, nu poate exista nici în expresie o adevă­rată noutate). Sunt câteva accente argheziene care ră­sună adânc și se răsfrâng mereu în durabile ecouri: ac­cente de revoltă, de adânc misticism; o suavitate astrală alături de o cruntă viziune a abjecțiunilor vieții; o dra­goste de oameni și în acelaș timp o ură de oameni; un avânt tânăr și proaspăt, care se prăbușește deodată în adâncuri de infern; un amestec de unt și de frumos, de inform și de diform, o învălmășeală de contraste care se rezolvă într’o puternică, vijelioasă, ciudată și câteodată sublimă disarmonie. Proza d-lui Arghezi a exercitat altfel de influență. Mai directă. Mai simțită. Se poate spune că a produs un curent. In primul rând în stilul polemic. D. Arghezi este un polemist unic, în țara noastră. Verva d-sale, susținută de un vast arsenal de expresii pitorești și incizive, s’a chel­tuit, până astăzi, în sute și sute de articole. Activitatea d-lui Arghezi în această direcție a fost prodigioasă. Sunt pagini de polemică din „Cronica” (revistă pe care prin 1915-16 o conduceau d-nii Arghezi și Gala Galaction) ca­re sunt capodopere ale genului. Dar adevărata proză de mare literatură a d-lui Ar­ghezi ne-a fost revelată abia cu volumul „Icoane de lemn”, apărut anul trecut și „Poarta neagră” apărut de curând în editura „Cultura Națională”. Toate calitățile de expresie și stil din poeziile d-sale se regăsesc, pe alt plan și întrebuințate cu alte scopuri, în proză. Credem că în proză elementul întunecat, sar­castic, infernal din d. Arghezi are preponderență. Sua­vitatea care apare de atâtea ori în poeme, apare în pro­ză mai rar, foarte rar. Mai ales în „Poarta neagră”. Este o reușită unică în literatura noastră, acest tablou sum­bru și sinistru al închisorii. D. Arghezi notează fără milă tot ce e abject, murdar, penibil și tâmp în lucruri și în suflete. Fără nici-o milă. E o carte de ură și de a­­mărăciune. O carte de pasiune și de invectivă. Și scrisă cu un violent simț al contrastelor. In poezie d. Arghezi a exprimat câteodată ceia ce il supără și de multe ori ceea ce îi este drag. In proză, cu deosebire în „Poarta neagră” a expri­mat mai ales ceea ce îl supără, îl jignește sau îl înfurie. Se scrie altfel de la d. Arghezi încoace. Putem spune că se și înjură altfel. Stilul d-sa de polemic a făcut pui. Ca­ să ne grăbim să spunem: quot licet Jovi non licet... Ce e permis d-lui Arghezi nu e permis multora. Imitato­rii în polemică ai d-lui Arghezi i-au furat meșteșugită unealtă dar se slujesc strâmb și greșit de ea. Povestea „Ucenicului vrăjitor” al lui Goethe, care a deslănțuit fu­ria elementelor dar a uitat cuvântul magic cu care să le oprească... Dacă d. Arghezi ar fi creat o școală, opera lui ar fi suferit poate de popularizarea imitațiilor, bune sau proaste, pentru că o astfel de popularizare prin imitații este mai întotdeauna o banalizare. Opera d-sale­­ ar fi ră­mas și în acest caz, vie și trainică. Nefiind imitat decât într’o mică măsură, d. Arghezi își păstrează caracterul de adâncă și intangibilă origi­nalitate, mereu prezentă. Prin asta și exemplul d-sale trăește — și servește, mereu. AL. A. PHILIPPIDF T. Argh­ezi Mi-üüi adunat irlsiefea Mi-am adunat tristețea din șesurile moi, Din nopțile uitate și de prin munții goi, Din sufletele moarte și pulberea din drum, Din zarea unde basmul se mântuie în val de cântec melancolic din fluier și caval, Purtând pe plaiuri veacuri și turmele duium. In mine doarme vremea, ca vulturul pe stânci, Cu aripele pline de vânt și zări adânci, Păstrând din vechea-i râvnă spre înălțimi de pisc, * Izbânzile purtate de vajnicul lui plisc, Și’n vinele menite puternicelor ghiare Și gâlgâii de sânge și melodii de soare. Din lumea fără margini, ca un etern voiglas, Și urletul de fiare și-al ramurilor cântec, îngemănate pașnic în suflet mi-au rămas, Cu îngâsmări de rugă și șoapte de descântec, Căci viața, vrăjitoare, în vâlvătaia sobii, Bolborosind se pleacă să-mi tălmăcească bobii, Se bucură și râde când iese numai rău, Și scuipă știrb veninul părerilor de rău. Torcând, motanul negru spinarea și-o ’ncovrigă Și depe vatră focul zădărniciei strigă, încerc să plec, dar soarta mă țintuie pe loc, Mi-apucă mâna stângă și cată în ghioc, Apoi spre podul palmei privirea și-o aduce, Pe urmele ’ncâlcite cu degetul se duce, Vorbește cu ea însăși, în nu știu ce meleag.... Hei! Care urmă duce spre visul meu pribeag, Spre dragostea râvnită, spre zările deschise ? Port drumurile morții, pe podul palmei, scrise, Și în vârstat pe frunte valentul meu întreg. Ci-arată-mi, vrăjitoare, cum să-mi citesc destinul. Să izgonesc din mine tristețea și tot chinul Și taina vieții mele să pot să mi-o dezleg. GEORGE LESNEA Marius Bunescu Pescari la Salina ibiciunea părintelui Grigore Notarul pensionat Damian ne povesti o istorie ve­che, auzită și de el din bătrâni, despre pățania popii Grigore din Măhaci. Iată ce ne povesti în seara aceea de toamnă târzie: ♦ Din satul în care poposise peste noapte, popa Gri­gore porni la drum des de dimineață. Plecase de-acasă de patru zile, cu dăsagii în spate, și cu popasuri din sat în sat, peste noapte. Nu trăgea la preot, ci la casa ce-i eșia mai întâi în drum. Nu-i trebuia mâncarea ni­mănui, avea în dăsagi. Și nu voia să dea față cu tagma lui. Plecase de acasă plin de îngrijorare, și se temea să nu-i zgândărească cineva cu întrebările. Orice popă, dacă ar fi tras la el, l-ar fi descusat să-i afle pricinile pentru care trebuia să meargă acum, în toiul iernii, la vlădicie. Creștinii la care lua sălaș de noapte îl întrebau și ei, dar se mulțumeau cu răspunsul părintelui: „Am o treabă grabnică la vlădicie”. Care popă nu putea avea la vlădicie o treabă grabnică, îngrijorarea cu care plecase de-acasă îi mai crescu pe drum, și frământarea gândului nu-l părăsia decât odată cu somnul1 ce-i copleșia, cum era frânt de oboseală, îndată ce punea capul pe căpătâi. Când eși din casa în care poposi mai pe urmă, se opri cu clipă în prag, zise tare: „Cum mi-o ajuta Dum­nezeu, așa va fi”, își făcu o cruce largă și porni cu pași iuți. Părintele Grigore din Măhaci era un om cât un munte, în puterea bărbăției, și dacă n’ar fi purtat barbă, nime­ni l-ar fi luat drept față bisericească, ci mai de­grabă un haiduc, învățase slovă puțină, și se încurca în cetanii, dar biruia cu glasul, avea un glas dulce și pu­ternic, care împlinea cu prisosință lipsurile. Când ajunse în vârful dealului de unde se vedea resfirat în vale orășelul de scaun, se opri să răsufle. Își scoase căciula mițoasă și se închină spre răsărit. Aburi deși se ridicau din pletele sale negre, bogate. — Ce-o fi, vom vedea, spuse el din nou și porni pe coastă la vale. Și trecu prin cap un gând de copil: „Pu­i! dac’aș avea o săniuță”, și simți căldură la inimă. Era un drum de sanie! Zăpada înghețată, cu netezimi de os și străluciri de ghiață verzuie-albastră, îl ademeni să-și ia avânt să lunece ca pe dănsuș la ghiață. Căsagii văr­gați cu albastru îi săltară în spinare. Lunecând, își în­tinse brațele în lături, ca două prăjini. Și când se opri, își luă­­ un nou avânt. — Vezi așa, măi băete, — măi! Ajungem mai în grabă la vlădicie. La poalele dealului se întâlni cu un domn uscățiv, cu barbă rară, sură, un om mijlociu de statură, care se plimba agale, în mână cu un toiag ciudat. Domnul se o­­prise de mult privind mirat la cel ce luneca pe dăniuș cu brațele răschirate, cu dăsagii săltându-l în spate. — Bună dimineața, zise cu glas puternic părintele Grigore. — Bună dimineața! răspunse străinul. — Parc’ai fi popă, dumneata! Adause streinul mă­­surându-l pe părintele Grigore din cap până’n tălpi. — Popă, da. Da’mi pare că și dumneata! — Și, eu! — Rău semn să te’ntâlnești cu popă la drum”, zise cu năcaz Grigore. Și tocmai când să intru în oraș! De dimineață te-ai sculat! — De dimineață că am treabă, cum văd că ai și dumneata. Grigore aftă: — Am, da! M’a chemat cu pecetie Robiță ăsta! Știu eu ce are cu mine? — Care Bobiță? — D’apoi Vlădica ăsta, Vlădica Bob, cum s’ar zice. — Da’ de unde ești dumneata? de I. AGÂRBICEANU — Din Măhaci, din munte. De patru zile vin pe ge­rul ăsta. Mare canon pe mine! Va trebui să merg în fața lui. — Te vei duce, dacă te-a chemat. Dar nu vei putea merge așa. Să ceri dela cineva o reverendă să te ’ru­brâci preoțește. Așa se cade. — Am auzit eu că așa-i legea. Da’ nu știi dumneata când mă pot înfățișa? Mi-e degrabă că acasă am opt capete de vită în grajd, și patruzeci de oi în turiște, și slugă n’am. — Ai putea merge și azi, dar vei fi ostenit de-atâta cale. Stai și mai răsuflă până mâne. Iar mâne pe la un­­sprăzece, după ce te vei fi îmbrăcat în reverendă, poți merge. _ — Ostenit nu-s, dar cum nu cunosc față popească aici, o să-mi trebuiască vreme până voi găsi haina de care spui. Voiu face cum zici. Voiu merge mâne. Văd că dumneata mai cunoști câte ceva din obiceiurile de pe la vlădicie. Mulțumesc pentru sfat, și mai bună ziua. — „Mergi sănătos”. Popa Grigore o porni spre oraș, străinul își conti­nuă plimbarea. ....... In ziua următoare Popa Grigore se înfățișe la vlă­dicie într’o reverendă prea scurtă; i se vedeau jumătate din turetcii ciubotelor potcovite. Și-i era prea strâmtă: la piept abea o putu prinde în câțiva nasturi. Un flăcăraș îl întrebă de nume, intră pe­ o ușe înaltă, și nu peste mult reveni. — E ședință în consistoriu, părinte, dar când ți-a auzit numele, Măria sa a spus să intri. Se vede­ treaba că-ți știe pricina. . — O știe că Măria sa mi-a trimis pecetea. Părintele își trecu mâna prin părul mițos, își netezi barba mare, și, după ce ciocăni în ușe, intră­ înaintea lui o sală mare, goală. Câteva scaune ,pe lângă pereți. Privi întrebător la flăcăraș, nu-și bătuse joc de­ el? Tânărul îi făcu semn, arătând spre o altă ușe, în față. Părintele Grigore, în vârful ciubotelor se apropie și ciocăni rar în ușe. — Poftim! se auzi dinlăuntru.­­ , în jurul unei mese lungi, acoperită cu postav verde, ședeau vr’o opt popi bătrâni, iar în frunte, — să nu-și creadă ochilor — Grigore văzu pe străinul cu care s’a întâlnit ieri dimineață, când să intre în oraș. Pe popa din Măhaci îl trecură sudorile. — Iartă-mă, Măria Ta, nu te-am cunoscut ieri dimi­neață,­și am vorbit ca un prost ce sunt. Vlădica Bob povestise oamenilor întâlnirea cu popa Grigore, își făcea plimbarea de dimineață în drum că­tre gropile cu bucate, unde adunase, de ani, cereale din belșug, și din care împărtăși mai târziu, în seceta cea mare de la începutul veacului al nouăsprezecelea, multă lume și de pomană și cu bani grei. Vlădica zâmbi subțire când văzu surprinderea pă­rintelui Grigore. Zâmbiră și sfetnicii lui, și-și întoarseră fețele bărboase către preot. — Ești pârât de parohienii tăi, — începu Vlădica,— luând dintre scrisori una și ridicând-o sub­ nas. Va tre­bui să răspunzi și să te aperi. Pâra e grea! — Nu știu nimic rău la sufletul meu, Măria ta, aftă popa Grigore, legănându-se în ciubotele uriașe. — Te parase oamenii că ai jucat mai de multe ori în sf. Biserică, în sf. altar. Pâra e adeverită cu multe nume de creștini, care sunt gata să jure pe sf. cruce. Du­pă cum vezi, acuza e grea. Ai fost în cat, pe semne, și ți-ai uitat de cinstea pe care o datorești casei Domnului. Dacă ai făcut blestemăția la beție, greu te vei apăra, căci popă beat în biserică, dacă e dovedit, i se ia darul. "Continuare In pag. îi-a)

Next