Adevěrul Literar şi Artistic, august 1931 (Anul 12, nr. 556-560)

1931-08-02 / nr. 556

ANUL X. SERIA li-a.­No 5567 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ M.LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE i­ică 2 August 1931 Literar si Artistic FONDAT IN 1893 Adevărul b­un.Tftlu­ 1 AL. V. BELDIMAN 178B - 1897 FONDATORI:­­ CONST. MINLE 1897-1820 Bilanț francez De la mijlocul veacului trecut, marile inițiative în artă sunt ale Francezilor. Doctrina artei pentru ar­tă, cu antecedentele și urmările sale în practicarea poeziei de orice gen — Gautier, Flaubert, Baudelaire­ — simbolismul sau mai precis: Verlaine, Rimbaud, Mallarmé; pictura impresionistă împreună cu cele mai interesante nemereli ale cubismului și altor ulti­me intenții de inovare; în sfârșit Debussy cu noutatea gamei și a armoniilor sale — sunt, fenomene franceze. Această strălucire nu pierde mult, dacă neglijăm abilele atitudini anticizante ale unor poeți cu carte ca Moréas, Henri de Régnier și, mult mai jos, aproape de nivelul boce­ului, Albert Samain: — așa numita re­naștere latină sau mediteraneană. Episodul acesta fa­ce parte din istoria opresiunii clasiciste, atât de carac­teristică vieții literare franceze. Și aci îndată trebuie amintit, că nu Franța a fost în stare a fi patria prin excelență a artei literare realiste, ci Rusia. La Fran­cezi excesul însuși de conștiință artistică și de educa­ție literară, împiedica desăvârșirea unui stil căruia cu tot dreptul i s-ar cuveni calificarea de realist. France­zilor le-ar fi trebuit o prea mare doză de rezignare li­terară, pentru a ajunge să facă artă realistă. Transpa­rența și impersonalitatea perfectă a scrisului, viziunea obiectivă a personajelor și întâmplărilor, calități pe care, în teorie, toți scriitorii francezi de intenție rea­listă, le considerau ca fundamentale pentru o artă realistă, nu le puteau ușor obține niște literați care, ca cei francezi, sunt cu exces dresați a face stil, a tin­de pe o cale sau alta, la o frumusețe verbală oarecare. Tocmai dimpotrivă, scrisul Rușilor, fie că-și iau materialul, ca Tolstoi, din toată varietatea experien­ței omenești, fie că ne arată o lume violentă și bizară, ca Dostoievski, ne lasă aceiași impresie de obiectivi­tate panteistică, făcută oarecum din o liniște esențială, din o atenție naturală și egală ce continuu se interesea­ză de toate lucrurile, așa cum sunt și cum vin. Un sen­timent de vigoare calmă este semnul distinctiv al ar­tei realiste rusești, care primește și arată lucrurile cum vor ele să fie, și nu amenajate și drese, în așezări și cu accente meșteșugite, pentru a forma tablouri a­­vând o arhitectură dinadins amuzantă sau instructivă. Opoziția între maniera franceză și cea rusă se poate arăta excelent prin o comparație între­­ I.Dos­­toievski și Maupassant. Amândoi preferă subiectele violente. Insă pentru Dostoievski materialul violent era obiect de experiență normală, de aceia expunerea lui are acea obiectivitate, și dramatică și narativă, ca­re minunează pe oricare cetitor priceput și nepreve­nit. Maupassant, din contra, se excită și se alarmează de subiectele sale, obsedat cum e de efectul literar .In felul său de tratare, materialul violent se aranjează în tablouri senzaționale. El are necontenit publicul în gând, și vrea să-i irite. Metoda lui este anecdotică. Po­­vestirea sa are caracterul istorisirii brutal stilizate a călătorilor fanteziști, are excesivitatea palavrei vână­­torești, care vrea să vază jur împrejur gurile căscate ale ascultătorilor. La Maupassant, artificiile literare s-au concentrat cu timpul în o manieră unde reporta­jul de curte cu jurați se combină cu carnetul high-life și cu foiletonul sentimental. Criticii francezi, ca oameni cu excesivă cultură literară școlară, nu iau seama că Maupassant avea o retorică foarte vizibilă, obișnuit de calitate banală, și de aceia ei vorbesc aproape unanim, de transparența clasică — și realistă­­ — a stilului său. — Refuzul ca­tegoric al lui Flaubert de a ține socoteală de așa nu­mitul realism, are o adâncă semnificație. De altă parte, însuși excesul de tradiție și dresaj literar i-a făcut pe Francezi cu deosebire apți pentru revoluții artistice pregătite și conduse cu multă chel­tuială de teorie, cu o voință adică perfect luminată, deci cu puternici sorți de reușită. Modelele poetice cele mai nouă tot franceze sunt: ,Voltaire spunea: de toutes Ies nations polies, la noitre est la moins poétique. O vorbă nu se poate mai caracteristică de literat francez din secolul XVIII, in vremea aceea, spiritul francez, conținut în o tradiție care începuse cu Malherbe, se curățise bine de poezie, și în prima jumătate a veacului filosofilor s-a ridicat o polemică sistematică împotriva poeziei ca atare. Era o concluzie de mult și adânc pregătită, spiritul clasic era esențial științific, practic, deci, în anume înțeles, și didactic. Se poate spune că, de la romantici, toate giile literare, în Franța, caută a dovedi că vorba ener­lui Voltaire despre incapacitatea poetică a Francezilor era falsă. De la romantici înspre zilele noastre, scrisul francez vrea să devie poetic, dând din ce în ce mai mult drum liber fantaziei, fără teamă de ciudățenii, de dezordine, de păcat contra bunului gust (un idol cu deosebire sever al literaturii franceze tradiționale), contra bunului simț, contra simetriilor stricte, contra eleganței, nobleței, seriozității,­­ virtuți care, mai mult decât altele, serveau a defini poezia și a fixa o­­bligațiile elementare ale poetului. Pe cetitorul care s-a oprit la Hugo, sau a înaintat cel mult până la retorica, foarte tradițională, întinsă de Baudelaire peste niște subiecte capabile a da fiori de scârbă sau groază burghezilor cu ambițiii literare pronunțate, îi sperie poezia franceză nouă, prin obs­curitate, prin prozaism, prin ironie, prin impudoare. Perplexitatea acestui cetitor se rezolvă în dispreț: „J’attends qu’on me traduise cela en français” — și pleacă să-și domolească spiritul în cronicele regretatu­lui Souday sau ale eternului Vautel. Je m’embéte; cueillez-moi des jeunes füles et des iris bleus... Ce« ve*'' quc je fais m’embetent aussi... (Francis Jammes) Cetind je m’embéte într’o carte de poezii, omul care crede că, din adolescență știe bine ce e poezia, se supără, convins că n’are în față decât o farsă dinadins contra lui pusă la cale. Supărarea se apropie de dam­bla, dacă i se întâmplă omului să cază pe Doux comme le Segneur du cédre et des hysopes Je pisse vers les cieux bruns trés haut et trés loin — Avec Vassentiment des grands héliotropes. (Rimbaud) Este cu atât mai teribil, cu cât bucata îl momește pe cetitorul cuminte prin titlul Craison du soir. Dar: Surgi de la croupe et du bond D’une verrerie ephémére Sans fleurir la veillée amére Le col ignore s’interrompt (Mallarmé) — ? La așa ceva, cetitorul cuminte s’ar putea li­niști, înțelegând că e vorba de un pensionar al bala­mucului sau de un poseur fără rușine. Cetitorul cuminte este un subiect important pen­tru noi care, din meserie, studiem literatura,­­ impor­tant și fermecător. Cetitorul cuminte e ca un copil dat în seama noastră, a studioșilor de literatură. Suntem obligați a lua bine seama, până unde îl putem duce pe drumul noutăților literare. Din scriitorii vechi, care stau pe polițele cetitori­lor celor mai cuminți, unul singur, Heine, i-ar putea ajuta să facă doi-trei pași curioși spre poezia actuală, — Heine cu metoda lui de a rezolva lirismul prin per­sifla­j, sau de a-l da chiar peste cap. Das Fräulein stand am Meere Und seufzte lang und bang, Es rührte sie so sehre Der Sonnenuntergang Mein Fräulein, seien Sie munter, Es ist ein altes Stück: Hier vorne geht sie unter Und kommt von hinter zurück. Nerușinările lui Rimbaud, sau demența lui Mallar­mé, le rezervăm copiilor viitori, dacă ținem să lumi­năm, în arta poetică, majoritățile. Și la aceasta trebui­­mai ales să ținem, dacă ne temem de a cădea în obs­curantism. In inventarul francez, poezia dramatică și arta scenică trec, de zeci de ani, mereu și sigur la pierderi. Conducerea au luat-o de mult Scandinavii și Rușii; mai de curând au venit Germanii și Pirandello, francez de pretenție tragică în toate elementele Teatrul sale, text, joc, declamație, adoarme. Asupra lui pare să tro­neze geniul lui Georges Ohnet și familia. Cu acest tea­tru se consolează ,1n urma urmelor, cetitorul cuminte de orice nouă ticăloșie a artiștilor literari. PAUL ZARIFOPOL S­om­n Clipește veșnicia cu noapte și cu zi Dormim — și niciodată nu ne putem trezi. Din viață către moarte călătorim străini, Blagosloviți de soare și’ncununați cu spini. Tristețea cu pustiul în cugete se’ngână, Ca ciutura cu apa durerii, în fântână, învolburat ni-i râul destinului. Pe pluți De amintiri cețoase, alunecăm tăcuți. Năluci, în perindare subt marele mister , Adulmecăm o țintă și căutăm cuvântul. Când visul își desface aripele spre cer, Ușor îl prăvălește în pulbere, pământul. Noi te iubim viață, cu cu aștrii și cu viermi. Ne prosternăm în clipa când vii ca să ne sfermi. Iți oferim obrajii să-i pălmuești cât vrei Și sângele, în cupe de aur, să ni-1 bei. Ne punem fruntea mândră pecete pe argilă. Zădarnic, la picioare, ți se va cere milă. In somnul tău puternic, nădejdea’nchisă este, Ca în sicriu de sticlă, fecioara din poveste. Cum monoton se leagă amurgul de amurg, Deasupra noastră norii vremelniciei curg. Călcăm prin rouă plânsă de stele stinse ’n zori, Pe lacrimi și pe doturi, pe gânduri și pe flori. De noi prăpăstii negre și piscuri ne despart. Când râdem — râsul vesel e mohorît și spart. Tot ce vedem cu ochii, e pentru suflet scrum. Nu nu-i menit să mergem decât pe propriul drum. Orice toiag se frânge cum ne-am proptit în el. Arareori ne-alintă un fir de funigel... Nepăsătoare, plasa-i urmând a și-o urzi. Clipește veșnicia cu noapte și cu zi. GEORGE LESNEA Pentru M. A Matisse Odaliscă Tablete de câmp­­ [UNK] de T­­AROMEZI Purceii vegetali, ai cartofilor au tăbarît câte o su­tă pe umerii scroafei pământului cald. Cu hîrlețul des­­velești un cuib și-i găsești grămădiți pe o singură țâță apucată pe întuneric de sugacii orbi ai țărânii. Beți de aromele care pătrund sfiala și poezia și se urcă prin Sfintele Scripturi până la Dumnezeu, puii cu șoricul cenușiu, acoperind o carnație de ivoriu, comunică în­tre ei și cu Mama lor, maica noastră, muți și imobili, prin telefonia cu fire capilare. Pe două măsele mistre­­țești ale hîrlețului cu coada lungă, Paraschiva ia cui­barul întreg și-l aruncă în coșnița bucătăriei. Mai trebuesc pentru fiertură patru căpățâni de ceapă cu barbișon. Se caută prin partea câmpului, un­de în vârful câtorva biciuști înalte, vegetează aștrii noui rotunzi, cu gămălii, ai semințelor culese de toam­nă. Ploștile umflate, în care sună mărgelele macului, ca niște alice minuscule, pentru împușcat noaptea lă­custele și cărăbușii, nu dau loc la nicio confuzie cu bă­șica de ceapă, și gospodina albă, pestriță cu halatul ei, între lobode roșii, lavandă brumărie, crăițe și cârciu­­mărese cu florile ca niște berete și bășci, gătită fiecare cu o culoare personală, se apleacă numai la zarzava­turile ce-i trebuiesc. Bojocii și inima tomatelor cresc monstruos, pe din­afară, spânzurate de artere cu funcții exterioare și, prinprejur, castraveții duri scot capete prin frunză, chemați în cete desorganizate și mânate de un impuls colectiv către găvanul de cristal pentru saladă. Un cu­țit lunecos îi va desbrăca longitudinal de piele și le va reteza treptat substanța cu sămânță transparentă, în discuri fine de sidef, cu mijlocul de gelatină. Și în șor­țul alb din poală Paraschiva, cu scîrlionțul pe sprin­ceană, disociază căței de usturoi, cu învelișul crustănt, de celuloid. Dovlecii variază pe vrejuri cu evantalii, capetele de bastoane și mânerele cu tamburuc iar dovleacul, curcanul grădinii, și-a concentrat voința ca să se umfle peste calibru, pe când chelia marmoree­a pepenilor, fătați dintr’odată, răcește la moalele capului în hor­bota groasă târîtoare, decupată cu foarfecă boantă, după modele stilizate pe contur întortochiat. Mărarul și-a deschis umbrelele măi’unțele, în iarmarocul ismei și pelinului cenușiu și dedesubtul lor greierii negri tra­ficanți vând o mirodenie trecătoarelor albine, cu a că­reia reclamă nerușinată sunt însărcinați frații lor bă­lani, cei buni de gură și iuți de picior. Am așteptat 16 pui și a ieșit în cuib unul singur. A fi cloșcă de asemenea progenitură e o rușine pe care găina cu pistrui și moț nici nu o simte. Nimeni nu a mai văzut niciodată o cloșcă ieșind la plimbare ca o guvernantă, cu un singur copil. E ca un pepene urmat de o corcodușe de aur. Ochii puiului, strălucitori de o istețime, de care cariera lui de viitoare găină va fi desmințită, învață atent ce trebuie să facă în viață și se află -n treabă pe lângă ciocul explorator al cl­știi. Ca în figura naivă, ironică și luminoasă a unui copil uman, este cu neputință să prevezi că el va deveni, ca și măgarii lui de părinți, adeptul minuțios și conserva­tor al unui program de lașități cotidiane: culcare în a­­murg, cotcodac, cucurigu de trei ori pe noapte și de­șteptare la 5. — Cocoșul are 18 neveste și niciuna nu e supă­rată. Ia-te-uită! îi zic Paraschivei. Ca o săgeată cu cioc și barbete, într’adevăr, cocoșul s’a repezit, pe când ciu­gulea un ciucalău și schimbându-și gândul. Găina găl­buie a înțeles și l-a primit din fugă, pasivă. .El a pier­dut un ban, ca din buzunar găurit și nici n’a băgat de seamă. — Ce folos! răspunde Paraschiva. Nici n’au vreme să se cunoască... Prin datină, în obscenitatea lui publică, înfierată de moravurile severe, câmpul deschide anual o expo­ziție de te miri câte obiecte evocatoare. Nemaiaj­un­gând să­ le facă din carne și să le lipească la copii, el își scoate bârnele din materialul verde obicinuit, din care își răsucește și ardeii cu vârf. Odată și odată, tre­buie să-i explic băiatului meu, intrigat și nelămurit, câteva mistere care-i rod simțul de analiză. Asta vine după abecedar și după Enăchiță Văcărescu. In gospodărie, fetița are atribuțiunile gingașe, tă­ind florile destinate buchetului din ulcea, de la prânz, când familia se adună la masa albă, cu farfurii albe, cu tacâmuri lucii, pentru fiertură. Ea pune șervetele și paharele și aduce pâinea cu două coltuce, din că­mară, umple solnițele și cu vârful rotund al cuțitului întipărește sării un desen din succesiuni de urme. Tot ea pune scobitorile în jghiabul de sticlă și în mijlocul șer­vetului îi pune măicuții o surpriză și tăicuțului o pupătură nevăzută, pe care clientul părintesc al mesei totul o cunoaște și o ia dela locul ei cu o pupătură a lui. Gospodina cea mică are o mie de scrupule și de griji, ca nu cumva să sufere careva de o lipsă, de pu­țin piper, de o măslină sau de niște ardei pisat. Dimineața, fetița tăicuțului, care se scoală mai de­vreme fiindcă se culcă de timpuriu, îi aduce somnuru­ T. Argipezi (Continuare în pag. II-a)

Next