Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1932 (Anul 13, nr. 613-616)

1932-09-04 / nr. 613

2 racla ciuruită de cari a hainelor. Totul părea acolo mâncat de molii până și valsul din ceai și Jim simțin­­du-și nările uscate de fluturi pulverizau­ deschise gea­murile de perete. Această îndărătnicie de a cultiva în umbră obiectele decedate era caracterul esențial al familiei, compuse mai cu seamă din femei bătrâne, mai toate celibatare, dar strânse printr’o solidaritate de speță sub acelaș aco­perământ. Existența lor se scurgea după un ritm secu­lar și cu nuanța unui provizorat ce avea in vedere epoci viitoare de prosperitate, niciodată însă recunoscute. Dacă mutându-se cu lăzi mari de sticlărie și obiecte casnice și mobile vaste și grele, se așezau în mijlocul nou ei locuințe ele socotind aceasta ca o simplă tranziție de câteva luni, lăsau lăzile nedesfăcute, mobilele aproape îngrămădite la­olaltă. Dar treceau luni, treceau ani și apoi decenii și oamenii și lucrurile prindeau mușchiu pe locul unde că­zuseră și schimbarea veșnic visată nu se producea decât dacă ruinarea casei silea pe locatari să-și schimbe domi­ciliul pentru alți treizeci de ani, tot așa de provizorii. In chipul acesta sălile, pivnițele și podurile erau ticsite cu lăzi și cufere pline cu argintărie coclită și farfurii venețiene, sparte, de acelea împodobite cu grațioase vignete negre, reprezentând lacuri, porturi și castele, pahare grele de „cleștar”, șlefuite geometric, cu sfeșni­ce, alămuri și arămărie. Tingiri și tablale de aramă ru­gineau pe sub paturi și perne mari de fulgi, stratificate peste cufere, lăncezeau de egrasie. Din cauza umezelii și a apei de ploae prelinse prin tavan, obiectele de me­tal prindeau cocleli verzi cleioase, de fierărie arheolo­gică îngropată în lut. Pânzeturile se îngălbeneau și se destrămau, păstrând intacte îndoiturile, jilave și muce­găite. Pentru a scăpa de uzură lucrurile destinate ace­lei ere ce nu venea niciodată, femeile le sustrăgeau pe nesimțite, așa încât încetul cu încetul dispărură cele mai însemnate efecte casnice, luând drumul morminte­lor etrusce din sălile intunecoase, pivniță și pod. Hai­nele erau înghițite de sertare, nepurtate încă, dar con­servate cu strășnicie ca piese de carnaval, ridicule și anacronice. In această casă cu noțiunea timpului alterată, ali­mentele urmau soarta lucrurilor. Familia simțea nevoia de a păstra nutriment pentru secolul anonim și dorea în acest scop ceea ce părea mai de soiu, imitând pe egip­teni care puneau alimente în mormintele faraonilor in intenția de a-i feri de foamea postumă. Când Jim des­chidea din curiozitate ușa unor dulapuri uriașe ascun­se prin magazii, găsea îmbălsămate in aroma de chi­­men, chimion, enibahar și scorțișoară, diferite piese ali­mentare aflate într-o piramidă, borcane cu miere prefă­cută în ciment și dulcețuri complet carbonizate. Innecat de pulberea stofelor Jim închise ușa șifo­nierului și ști­m­­ două boabe de strugure pe cerul gurii. Sub impresia de răcoreală acidă se simți întors iarăș­­a aerul proaspăt al prezentului. Luă hârtiuța babei Chiva și citi pe ea acest oracol: „2. Planetă de tânăr. „Te gândești cu stăruință la îndeplinirile tale de a face o afacere mai serioasă și mai bună. Dar ideile tale sunt bune și vei reuși dar trebue să te stăpânești a te lăuda printre prietenii tăi căci sunt câțiva din ei care nu îți voesc binele și dușmănia aceasta o au pe tine că te-ai dovedit de multe ori că ești mai capabil și mai deștept ca ei și vei trăi vârsta de 150 ani și vei lua pe fata Lenuța”. Cu toată conștiința șireteniei prezicătorului care ti­­cluise cazuri sufletești universal valabile, Jim se lăsă furat de ispita superstiției. Oare nu este cu putință - gândea — ca o anume conjuncțiune de astre să deter­mine din leagăn traectoria vieții? Oare întâmplarea din tren și prezența neașteptată a acestei hârtii galbene în mâinile sale nu avea toată semnificația unui oracol? Rechemă în minte ochii rotunzi, speriați și nările tre­murătoare, casca neagră de păr cu breton lat și-i plăcu s’o știe — oricât de absurd era lucrul — a sa, prin ho­­tărîri zodiacale. Micii genunchi sidefii ar fi lucit foarte frumos pe patul cu macat roșu, mânile subțiri ar fi tras febrile de mânerele tuturor sertarelor, spre a oferi ochi­lor mirați și veseli priveliștea vechiturilor mâncate de molii și el Jim ar fi ridicat-o pe sus, îmbrățișându-i flue­­rele picioarelor, pentru ca ea, curioasă, să măture cu pă­rul scurt praful de pe dulapuri, în căutarea nimbcuri­lor colbăite și ruginite. G. CĂLINESCU Din lirica germană contemporană Cântec (Ștefan George) Crin alb de câmpie, Doamnă pe grădini, Lasă să mă bucur, Să mă înnoiesc Azi de ziua ’ncoronării tale, Mamă a luminii, Blândă ’ntre femei, Dă-mi tu bunătatea Ta copilărească Ce-ți gătește chipul alb cu ramuri, Darnică domniță, Când plin de nădejde Și fără păcat Eu îți cânt domnia, Tu îmi dărui ce-am cerșit mai mult. Priveliște (Ștefan George) O, vino, și privește ’n parcul mort Cum luminează țărmul depărtarea, Și-albastrul norilor neașteptat Cum înflorește lacul și cărarea. De pe mesteacăni și din merișori Ia galbenul și cenușiul moale — Nici trandafirii cei târzii nu-s vesteji: Alege-i și ’mpletești-ți-i în cale. O, nu uita nici ultimile flori, Nici purpura, și lujerul sălbatec — Din ce-a rămas, din toată viața verde Iți împletește-a­cum un chip tomna­tec. traduse de ION SAN-GIORGIU „ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC” Un roman creștin GALA GALACTION. In literatura noastră de după răsboiu au început să pătrundă problemele religioase, fie datorită unor in­fluențe din afară, fie ca un reflex al manifestărilor au­tohtone mai pronunțate în acest sens. Papucii lui Mah­mud e un asemenea roman, cu teză religioasă creștină. Autorul se servește de forma romanului, pentru ca să desvolte această învățătură a bisericii: omul vine pe lu­me cu predispozițiuni rele, ca o consecință a păcatului original. Posibilitatea celor mai mari crime este în orice om. E de ajuns un mic accident pentru ca răul să fie să­vârșit. Când con­v­­oiul conștiinței omenești ne-a scăpat din mâni, „ereditățile de a pururi misterioase” îl împing pe om la crimă. Insă, cu toată această posibilitate, totdea­una iminentă, de-a greși, omul, fond­armente, este bun. De aceea, con­știința lui se va strădui să îndepărteze răul, așa cum organismul omenesc, invadat de microbi, luptă ca să-i expulzeze. Păcatul, odată comis, are ca urmare o paralizare a funcțiunilor sufletești, cu atât mai puternică, cu cât conștiința morală a fost mai neîntinată. După aceia ur­mează o străduință plină de anevoință, pentru ca să-și recapete curățenia și liniștea de mai ’nainte. Această li­niște nu poate fi dobândită, decât prin mărturisire și is­pășire, până se ajunge la un fel de restitutio in integrum, despre care Augustin a scris: „ne-ai făcut după chipul tău și neliniștită este inima noastră, până ce nu se liniș­tește în tine”. In cadrul acestei ideologii religioase Gala Galaction face să se desfășoare viața eroului său Savu Pantofaru, ajuns Hagi Papuc. Savu Pantofaru auzise de felul cum creștinii au mă­celărit pe turci. El, care avusese până atunci o conștiință curată, deodată simte că i s-a deșteptat setea de răzbu­nare: „Adevărat Abesalom, cu pletele sufletului încâl­cite, în întunecosul stejar al eredităților de apururi mis­terioase” (pag. 25). Ideia, odată încolțită, puțin câte puțin se organizea­ză în subconștientul lui Savu, până ce se transformă în act, ajutată mai ales de lipsa controlului conștiinței, amorțită de alcool ca printr’o anestezie. Savu Pantofaru ucide ! Insă, chiar în clipa săvârșirii crimei, natura cea bună din om reacționează, căci„între ochii fiarei de un minut și picioarele celui ucis mișelește, scăpără un fulger albastru, răsbunător în vecii vecilor; încălțămintea Tur­cului avea botul căscat și degetele dela picioare îi ieșeau afară!” (p. 37). Scena aceasta îmi amintește cuvintele lui Purischevici, în momentul când l-a omorît pe Rasputin, care spune în amintirile lui : Pare că văd și acum ochii lui deschiși, care mă urmăresc, căci deși am tras în el pentru salvarea patriei, totuși am omorît...” Savu Pantofaru cade imediat într’o amorțeală, căci alcoolul și mai ales comiterea crimei, îl copleșiseră. Când i s’a adus aminte de crimă, s’a trezit ca dintr’un vis. Refuza să creadă, că a fost posibil așa ceva. Văzând, însă, că așa s’au petrecut lucrurile, cu toate că ar fi scăpat rigorii legilor omenești, căci omorîse doar un prizonier, conștiința lui avea nevoie de o cură­țire prin ispășire. „Iorgule, știu că nu este nicio răspun­dere, dar tocmai asta mă seacă la inimă” (pag. 47). Le­gile omenești i-ar fi găsit o circumstanță ușurătoare în amețeala lui cu alcool, însă ce folos, căci conștiința îi spune : „își băuse mințile, dar mânile făptașe rămân tot ale lui. Sângele nevinovat a țâșnit și l-a mânjit pe el. Cugetul lui nu-i dă nici o desvinovățire că a săvârșit o crimă la beție” (pag. 50). Convins de nemernicia faptei și de pata de sânge nevinovat, ce era acum pe conștiința sa, printr’un efort sufletesc, în care numai simțământul lui moral îl ținea pe picioare, ca împins de la spate și lucrând aproape fără să mai cugete, Savu Pantofaru își îngroapă victima, de care se atinge acum cu smerenie. Pasagiul acesta (pag. 60) este de o frumusețe rară, căci nu mânele lui Savu lucrează și nu-i susțin nici picioarele, ci conștiința singură îl mâna, așa cum ai împinge un obiect de la dis­tanță prin puteri telechinetice. Trupul lui Sava se su­punea unor porunci superioare. Odată împlinită această obligație față de victimă, de-a o îngropa în cimitir, lângă părinții săi, conștiința sa încetează de-a mai fi trează, ci intră și ea, ca și trupul într’o boală grea. In timp ce trupul lui Sava se îmbol­­­năvise de tifos, conștiința lui a căzut în febra adâncei re­­mușcări, care boli merg paralel. Această conștiință e ha­lucinantă. Toate vedeniile și visurile cu caracter morbid sunt elaborate în subconștientul bolnavului, unde puțin câte puțin se deslușește curățirea, mărturisirea și dru­mul ispășirii, pentru ca să iasă un om renăscut. In timp ce boala trupului mergea spre vindecare, conștiința își alegea calea ei de spălarea păcatului, așa că imediat când se restabilește, se duce la duhovnic, de la care primește canonul ispășirii. Evoluția bolii sufletești a lui Savu Pantofaru ne amintește cazul identic de tulburare a conștiinței și in­fluența acestei conștiințe bolnave asupra lui Rodion Ras­­colnicof, în care timp se definește drumul refacerii mo­rale. Spre deosebire, însă, de Rodion Rascolnicof, care se mișcă cu nesiguranță, având o continuă ezitare, Savu Pantofaru merge drept pe drumul izbăvirii. Deosebirea vine de acolo, că pe când crima lui Ras­colnicof fusese un rezultat al falsei sale judecăți, la care luase parte și conștiința sa întunecată de ambițiune, cri­ma lui Savu e un accident, cu o pregătire mult mai scurtă și într-un moment de ebrietate, în care el era aproape iresponsabil. In urma acestei nenorociri, în Savu Pantofaru se trezește o puternică conștiință religioasă, care pentru trecut înfrânge „ereditățile de apururi misterioase”, res­tabilind o armonie interioară, iar pentru viitor face din el un adevărat sfânt. Până aci Gala Galaction a urmărit analiza psiholo­gică a lui Sava ca om. De aci înainte urmărește evoluția religioasă a eroului, în care elementul principal este iu­­birea. Duhovnicul nu l-a supus la cine știe ce canon de chinuri, ci să facă o mie de perechi de papuci, cu care să încalțe pe alți desculți, așa cum fusese și Mahmud. Duhovnicul îl învățase să iubească. Mânat de această iu­bire, Sava îngrijește de copiii altora, salvează de la înec un copil, luat de curentul apei. Iar în amintirea lui Mah­mud iubește pe turcul Ibraim. Acest nou sentiment înalță sufletul lui Savu Panto­faru la realizări religioase superioare, căci pietatea și bunătatea lui îl fac să nu mai cunoască deosebiri de rasă și de credință. Această iubire e focul în care se topesc toate metalele deosebite, pentru ca să dea un singur ali­aj, mult mai durabil. Astfel, Sava ajută pe evreul Marcu Goldstein și e gata să moară pentru Ibraim. Sufletul lui Sava se înalță deasupra deosebirilor de credință religioasă și înțelege, că­ ceea ce unește pe oa­­menii­ de toate credințele este iubirea, că ar fi creștini, moslemi sau mozaici. Această iubire, despre care Ap. Pavel a scris: „Toate limbile omenești și îngerești de le-aș vorbi, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt... și dar proorocesc dacă aș avea și tainele toate de le-aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea credință atât de multă să mut munții, dacă nu am dragoste — nimic nu sunt” (I. Corinteni, cap. XIII), înalță sufletul lui Sava la un uni­versalism religios, peste orice alte considerațiuni teolo­gice și dogmatice. Gala Galaction o pune pe Sava ca personalitate re­ligioasă spiritelor sistematice reci și intelectualiste, care se pierd în discuțiuni metafizice și prin care omenirea este împărțită în confesiuni. Sufletul religios, înălțat așa de sus știe să împace toate contradicțiunile căci, vorba lui Pascal, „cine crede mult, nu se teme de contradicții”. El circulă printre cre­dincioșii de toate confesiunile. Un Francesco d’Assisi este înțeles și citat cu tot atâtă elevațiune de un catolic ca și de un protestant sau ortodox, pe când Tom­a d’A­­quino, ca teolog, rămâne închis în limitele teologice confesionale. Suprema înțelegere între sufletele religioase, dar deosebite dogmaticește, Gala Galaction o realizează, când face ca Sava Pantofaru să moară la Constantino­­pol, unde este îngropat printre moslemi, așa cum Mah­mud fusese îngropat printre creștini. Când trâmbițele îngerilor vor anunța judecata viitoare, Savu Pantofaru și Mahmud se vor deștepta mergând în fața judecătoru­lui, cu aceleași speranțe de viață vecinică. Și odată cu ei, și ceilalți morți, care au dormit alături. Cred că prin acestea Gala Galaction a vrut să spu­nă: „suntem unii creștini, alții moslemi, însă atunci toate aceste deosebiri se vor șterge”. înțeles astfel, romanul Papucii lui Mahmud este o profundă realizare de analiză psihologică a sufletului omenesc, care în urma unei crize, provocată de dualis­mul firii noastre intime, cucerește împăcarea prin des­­voltarea unei puternice conștiințe religioase. Toată evoluția lui Savu Pantofaru este drumul unui convertit religios și de aceea această carte este o reali­zare de adâncă pătrundere religioasă, plină de bunăta­tea creștină. VICTOR N. POPESCU Papucii lui Mahmud RECOMANDAM... ...cinefililor din întreaga țară revista „Cinema“, sin­gura publicație de specialitate, care apare în condițiuni excelente la 1 și 15 ale fiecărei luni. Revista „Cinema“ publică articole de doctrină, re­portaje, anchete, întâmplări, cronici obiective și nume­roase clișee. Cereți la orice chioșc ultimul număr din această minunată revistă și apreciați-o. Caleidoscop intelectual Hamlet sovietizat Teatrul Vakhtangov, una din cele mai bune scene din Moscova, a montat de curând Hamlet, în noua tra­ducere a lui Michel Lozinski. Textul nu a fost alterat, dar interpretația scenică a trebuit, natural, să se inspire din marxismul cel mai intransigent și mai elementar. Interesul a fost să se redea cât mai mult posibil im­presia unui Hamlet activ și hotărît, imaginea unei ge­nerații noi, opusă regalității feudale și de a reprezenta luptele morale, pe care le susține ca un simplu reflex al conflictelor sociale. Regia e plină de sugestii care nu sunt in textul sh­akespearian. Convorbirea dintre rege și regină are loc în patul conjugal. Spectrul tatălui nu-i apare lui Hamlet. Hamlet în­suși joacă rolul spectrului. Ofelia nu e nebună, ea e pur și simplu beată, etc. etc.. Cu toate concesiile făcute mentalității sovietice, spectacolul a fost primit cu severitate de critica ofi­cială. S-a obiectat că Hamlet nu e destul de optimist; toți l-ar fi dorit vesel ca un membru al tineretului comu­nist. Se susține deasemeni că „lupta claselor spre sfâr­șitul epocii feudale“ n’a fost destul subliniată. Aproape ofensător e faptul că s’a păstrat prea mare fidelitate textului original. Nu e sigură menținerea piesei pe afiș. Micile amintiri Autoarea romanului „Aurora l’amata“ a scris o urmare cărții sale, urmare care de altfel e o operă de sine stătătoare. Titlul e „Le mer­aviglie crescono nell’orto“. — Mi­nunile cresc în grădină. Aceste minuni sunt micile mulțumiri de care s’a bucurat Aurora în tinerețe și pe care n’a știut să le a­­precieze îndeajuns. Primul său bărbat, mult mai în vârstă decât ea și care o iubea cu o dragoste de tată, moare curând. A doua oară se mărită cu Giuliano Rendi pe care-l adoră. Acesta însă, artist care nu-și iubea real decât arta, o neglijează și î n cele din urmă o înșală. Perechea se întâlnește cu arta, și cele patru destine se încrucișează, apoi se despart, mai mult sau mai pu­țin zdrobite. Aurora, de altfel, și-a păstrat bărbatul; dar el o neglijează din ce în ce. Nenorocirea ei e maximă atunci când își pierde copilul. Apoi nu mai e nici nenorocită măcar. Ea trăește singură, apatică, resemnată, în aceiași casă la Roma, care mai păstrează amintirea tinereții sale nepăsătoare.... Ultima parte a cărții e cea mai reușită. Maria Borgese a știut să descrie, cu o artă consu­mată, acest sfârșit de viață, prin care nu trece nimic și ’n care durerea însăși se pierde în tăcere. Băile lui Tiglatphalasar Maurice Dunand a ținut la „Academie des Inscrip­tions“ din Paris o comunicare despre descoperirile sale în Tell’Ahmar, de pe Eufrat, pe locul vechiului Til- Barșib. Dunand, secondat de Thureau-Danging, reuși să desgroape tot palatul regelui asirian Tiglatphalasar III. — un edificiu măreț clădit din cărămizi crude. Nu­mărul încăperilor era însemnat. Sălile de primire ale oaspeților aveau o lungime de 20 de metri; apartamen­tele particulare ale regelui și familiei sale erau ceva mai mici. Cercetătorii francezi au găsit 130 metri de picturi murale, care reprezintă scene de război și vâ­nătoare. Numeroase odăi erau puse în legătură cu săli de baie conservate în perfectă stare. Odăile de baie mai există încă și sunt prevăzute cu conducte care scurg apa într’un bazin mare, iar de aci în Eufrat. Peste acest palat s’a clădit probabil un edificiu de piatră hetit, care a fost distrus de către regele asirian Salmanazar III. (850 a. Chr.) odată cu cucerirea Til- Barsibului, înaintea hetiților, încă în sec. 14, a. Chr., a existat aci o necropolă ale cărei morminte mai as­cundeau câteva sechelete și resturi de vase. Succesul feeriei Eric Charell, regisorul german, care încântă de cât­va timp publicul londonez prin fast și imaginație — a întrecut toate așteptările cu montarea unei feerii fan­tastice, o adevărată atracție a stagiunii actuale. Cele trei scene ale „Coliseum”-ului, se învârtesc simultan și dau spectatorului încântat perspective veș­nic variate. Pe puntea Rialto, care se înalță de­asupra părții din față a scenei, urcă și scoboară sute de figuranți îmbră­cați în costume felurite. Aceasta e scena finală din „Ca­sanova”. Londra niciodată n’a văzut atâta splendoare. Piesa în sine e insipidă, valoarea ei literară și dra­matică e nulă, dialogul nu contează (majoritatea acto­rilor fiind străini, nu cunosc engleza), iar muzica con­tează prea puțin; cantitatea și nu calitatea primează în această lucrare. Cu toate acestea publicul e în extaz, fapt care întă­rește ideea că feeriile de mare spectacol pot rivaliza cu spectacolele cele mai serioase. Cărți de succes! FUNDĂTURA CIMITIRULUI No. 13 de Tudor Teodorescu-Braniște ...Mahalaua românească este redată sub îndoitul și paradoxalul ei aspect tragic și comic în acelaș timp. Ti­purile ridicule — funcționarul mediocru, studentul agi­tator, etc., se întâlnesc în aceiaș carte cu tipurile tra­gice — boierul ruinat, socialist, prigonit, etc. Textul cuprinde 20 de gravuri de d. I. Anestin. Editura „Adevărul”. ȘTII SĂ-ȚI CREȘTI COPIII ? de Heinrich Schotzky, trad. de A. Tom­a ...Cu mâna pe conștiință, puteți răspunde afirmativ la grava întrebare de mai sus ? — Ei bine, această mi­nunată carte-sfătuitor a reputatului pedagog german Lchotzky vine să vă dea lumina și priceperea necesară vouă părinți și educatori, în greaua artă de a forma fără a diforma tinerele odrasle, — în direcția fizică, intelec­tuală și morală. Editura „Adevărul’* Lei 50.—>

Next