Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1932 (Anul 13, nr. 613-616)
1932-09-04 / nr. 613
2 racla ciuruită de cari a hainelor. Totul părea acolo mâncat de molii până și valsul din ceai și Jim simțindu-și nările uscate de fluturi pulverizau deschise geamurile de perete. Această îndărătnicie de a cultiva în umbră obiectele decedate era caracterul esențial al familiei, compuse mai cu seamă din femei bătrâne, mai toate celibatare, dar strânse printr’o solidaritate de speță sub acelaș acoperământ. Existența lor se scurgea după un ritm secular și cu nuanța unui provizorat ce avea in vedere epoci viitoare de prosperitate, niciodată însă recunoscute. Dacă mutându-se cu lăzi mari de sticlărie și obiecte casnice și mobile vaste și grele, se așezau în mijlocul nou ei locuințe ele socotind aceasta ca o simplă tranziție de câteva luni, lăsau lăzile nedesfăcute, mobilele aproape îngrămădite laolaltă. Dar treceau luni, treceau ani și apoi decenii și oamenii și lucrurile prindeau mușchiu pe locul unde căzuseră și schimbarea veșnic visată nu se producea decât dacă ruinarea casei silea pe locatari să-și schimbe domiciliul pentru alți treizeci de ani, tot așa de provizorii. In chipul acesta sălile, pivnițele și podurile erau ticsite cu lăzi și cufere pline cu argintărie coclită și farfurii venețiene, sparte, de acelea împodobite cu grațioase vignete negre, reprezentând lacuri, porturi și castele, pahare grele de „cleștar”, șlefuite geometric, cu sfeșnice, alămuri și arămărie. Tingiri și tablale de aramă rugineau pe sub paturi și perne mari de fulgi, stratificate peste cufere, lăncezeau de egrasie. Din cauza umezelii și a apei de ploae prelinse prin tavan, obiectele de metal prindeau cocleli verzi cleioase, de fierărie arheologică îngropată în lut. Pânzeturile se îngălbeneau și se destrămau, păstrând intacte îndoiturile, jilave și mucegăite. Pentru a scăpa de uzură lucrurile destinate acelei ere ce nu venea niciodată, femeile le sustrăgeau pe nesimțite, așa încât încetul cu încetul dispărură cele mai însemnate efecte casnice, luând drumul mormintelor etrusce din sălile intunecoase, pivniță și pod. Hainele erau înghițite de sertare, nepurtate încă, dar conservate cu strășnicie ca piese de carnaval, ridicule și anacronice. In această casă cu noțiunea timpului alterată, alimentele urmau soarta lucrurilor. Familia simțea nevoia de a păstra nutriment pentru secolul anonim și dorea în acest scop ceea ce părea mai de soiu, imitând pe egipteni care puneau alimente în mormintele faraonilor in intenția de a-i feri de foamea postumă. Când Jim deschidea din curiozitate ușa unor dulapuri uriașe ascunse prin magazii, găsea îmbălsămate in aroma de chimen, chimion, enibahar și scorțișoară, diferite piese alimentare aflate într-o piramidă, borcane cu miere prefăcută în ciment și dulcețuri complet carbonizate. Innecat de pulberea stofelor Jim închise ușa șifonierului și știm două boabe de strugure pe cerul gurii. Sub impresia de răcoreală acidă se simți întors iarășa aerul proaspăt al prezentului. Luă hârtiuța babei Chiva și citi pe ea acest oracol: „2. Planetă de tânăr. „Te gândești cu stăruință la îndeplinirile tale de a face o afacere mai serioasă și mai bună. Dar ideile tale sunt bune și vei reuși dar trebue să te stăpânești a te lăuda printre prietenii tăi căci sunt câțiva din ei care nu îți voesc binele și dușmănia aceasta o au pe tine că te-ai dovedit de multe ori că ești mai capabil și mai deștept ca ei și vei trăi vârsta de 150 ani și vei lua pe fata Lenuța”. Cu toată conștiința șireteniei prezicătorului care ticluise cazuri sufletești universal valabile, Jim se lăsă furat de ispita superstiției. Oare nu este cu putință - gândea — ca o anume conjuncțiune de astre să determine din leagăn traectoria vieții? Oare întâmplarea din tren și prezența neașteptată a acestei hârtii galbene în mâinile sale nu avea toată semnificația unui oracol? Rechemă în minte ochii rotunzi, speriați și nările tremurătoare, casca neagră de păr cu breton lat și-i plăcu s’o știe — oricât de absurd era lucrul — a sa, prin hotărîri zodiacale. Micii genunchi sidefii ar fi lucit foarte frumos pe patul cu macat roșu, mânile subțiri ar fi tras febrile de mânerele tuturor sertarelor, spre a oferi ochilor mirați și veseli priveliștea vechiturilor mâncate de molii și el Jim ar fi ridicat-o pe sus, îmbrățișându-i fluerele picioarelor, pentru ca ea, curioasă, să măture cu părul scurt praful de pe dulapuri, în căutarea nimbcurilor colbăite și ruginite. G. CĂLINESCU Din lirica germană contemporană Cântec (Ștefan George) Crin alb de câmpie, Doamnă pe grădini, Lasă să mă bucur, Să mă înnoiesc Azi de ziua ’ncoronării tale, Mamă a luminii, Blândă ’ntre femei, Dă-mi tu bunătatea Ta copilărească Ce-ți gătește chipul alb cu ramuri, Darnică domniță, Când plin de nădejde Și fără păcat Eu îți cânt domnia, Tu îmi dărui ce-am cerșit mai mult. Priveliște (Ștefan George) O, vino, și privește ’n parcul mort Cum luminează țărmul depărtarea, Și-albastrul norilor neașteptat Cum înflorește lacul și cărarea. De pe mesteacăni și din merișori Ia galbenul și cenușiul moale — Nici trandafirii cei târzii nu-s vesteji: Alege-i și ’mpletești-ți-i în cale. O, nu uita nici ultimile flori, Nici purpura, și lujerul sălbatec — Din ce-a rămas, din toată viața verde Iți împletește-acum un chip tomnatec. traduse de ION SAN-GIORGIU „ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC” Un roman creștin GALA GALACTION. In literatura noastră de după răsboiu au început să pătrundă problemele religioase, fie datorită unor influențe din afară, fie ca un reflex al manifestărilor autohtone mai pronunțate în acest sens. Papucii lui Mahmud e un asemenea roman, cu teză religioasă creștină. Autorul se servește de forma romanului, pentru ca să desvolte această învățătură a bisericii: omul vine pe lume cu predispozițiuni rele, ca o consecință a păcatului original. Posibilitatea celor mai mari crime este în orice om. E de ajuns un mic accident pentru ca răul să fie săvârșit. Când convoiul conștiinței omenești ne-a scăpat din mâni, „ereditățile de a pururi misterioase” îl împing pe om la crimă. Insă, cu toată această posibilitate, totdeauna iminentă, de-a greși, omul, fondarmente, este bun. De aceea, conștiința lui se va strădui să îndepărteze răul, așa cum organismul omenesc, invadat de microbi, luptă ca să-i expulzeze. Păcatul, odată comis, are ca urmare o paralizare a funcțiunilor sufletești, cu atât mai puternică, cu cât conștiința morală a fost mai neîntinată. După aceia urmează o străduință plină de anevoință, pentru ca să-și recapete curățenia și liniștea de mai ’nainte. Această liniște nu poate fi dobândită, decât prin mărturisire și ispășire, până se ajunge la un fel de restitutio in integrum, despre care Augustin a scris: „ne-ai făcut după chipul tău și neliniștită este inima noastră, până ce nu se liniștește în tine”. In cadrul acestei ideologii religioase Gala Galaction face să se desfășoare viața eroului său Savu Pantofaru, ajuns Hagi Papuc. Savu Pantofaru auzise de felul cum creștinii au măcelărit pe turci. El, care avusese până atunci o conștiință curată, deodată simte că i s-a deșteptat setea de răzbunare: „Adevărat Abesalom, cu pletele sufletului încâlcite, în întunecosul stejar al eredităților de apururi misterioase” (pag. 25). Ideia, odată încolțită, puțin câte puțin se organizează în subconștientul lui Savu, până ce se transformă în act, ajutată mai ales de lipsa controlului conștiinței, amorțită de alcool ca printr’o anestezie. Savu Pantofaru ucide ! Insă, chiar în clipa săvârșirii crimei, natura cea bună din om reacționează, căci„între ochii fiarei de un minut și picioarele celui ucis mișelește, scăpără un fulger albastru, răsbunător în vecii vecilor; încălțămintea Turcului avea botul căscat și degetele dela picioare îi ieșeau afară!” (p. 37). Scena aceasta îmi amintește cuvintele lui Purischevici, în momentul când l-a omorît pe Rasputin, care spune în amintirile lui : Pare că văd și acum ochii lui deschiși, care mă urmăresc, căci deși am tras în el pentru salvarea patriei, totuși am omorît...” Savu Pantofaru cade imediat într’o amorțeală, căci alcoolul și mai ales comiterea crimei, îl copleșiseră. Când i s’a adus aminte de crimă, s’a trezit ca dintr’un vis. Refuza să creadă, că a fost posibil așa ceva. Văzând, însă, că așa s’au petrecut lucrurile, cu toate că ar fi scăpat rigorii legilor omenești, căci omorîse doar un prizonier, conștiința lui avea nevoie de o curățire prin ispășire. „Iorgule, știu că nu este nicio răspundere, dar tocmai asta mă seacă la inimă” (pag. 47). Legile omenești i-ar fi găsit o circumstanță ușurătoare în amețeala lui cu alcool, însă ce folos, căci conștiința îi spune : „își băuse mințile, dar mânile făptașe rămân tot ale lui. Sângele nevinovat a țâșnit și l-a mânjit pe el. Cugetul lui nu-i dă nici o desvinovățire că a săvârșit o crimă la beție” (pag. 50). Convins de nemernicia faptei și de pata de sânge nevinovat, ce era acum pe conștiința sa, printr’un efort sufletesc, în care numai simțământul lui moral îl ținea pe picioare, ca împins de la spate și lucrând aproape fără să mai cugete, Savu Pantofaru își îngroapă victima, de care se atinge acum cu smerenie. Pasagiul acesta (pag. 60) este de o frumusețe rară, căci nu mânele lui Savu lucrează și nu-i susțin nici picioarele, ci conștiința singură îl mâna, așa cum ai împinge un obiect de la distanță prin puteri telechinetice. Trupul lui Sava se supunea unor porunci superioare. Odată împlinită această obligație față de victimă, de-a o îngropa în cimitir, lângă părinții săi, conștiința sa încetează de-a mai fi trează, ci intră și ea, ca și trupul într’o boală grea. In timp ce trupul lui Sava se îmbolnăvise de tifos, conștiința lui a căzut în febra adâncei remușcări, care boli merg paralel. Această conștiință e halucinantă. Toate vedeniile și visurile cu caracter morbid sunt elaborate în subconștientul bolnavului, unde puțin câte puțin se deslușește curățirea, mărturisirea și drumul ispășirii, pentru ca să iasă un om renăscut. In timp ce boala trupului mergea spre vindecare, conștiința își alegea calea ei de spălarea păcatului, așa că imediat când se restabilește, se duce la duhovnic, de la care primește canonul ispășirii. Evoluția bolii sufletești a lui Savu Pantofaru ne amintește cazul identic de tulburare a conștiinței și influența acestei conștiințe bolnave asupra lui Rodion Rascolnicof, în care timp se definește drumul refacerii morale. Spre deosebire, însă, de Rodion Rascolnicof, care se mișcă cu nesiguranță, având o continuă ezitare, Savu Pantofaru merge drept pe drumul izbăvirii. Deosebirea vine de acolo, că pe când crima lui Rascolnicof fusese un rezultat al falsei sale judecăți, la care luase parte și conștiința sa întunecată de ambițiune, crima lui Savu e un accident, cu o pregătire mult mai scurtă și într-un moment de ebrietate, în care el era aproape iresponsabil. In urma acestei nenorociri, în Savu Pantofaru se trezește o puternică conștiință religioasă, care pentru trecut înfrânge „ereditățile de apururi misterioase”, restabilind o armonie interioară, iar pentru viitor face din el un adevărat sfânt. Până aci Gala Galaction a urmărit analiza psihologică a lui Sava ca om. De aci înainte urmărește evoluția religioasă a eroului, în care elementul principal este iubirea. Duhovnicul nu l-a supus la cine știe ce canon de chinuri, ci să facă o mie de perechi de papuci, cu care să încalțe pe alți desculți, așa cum fusese și Mahmud. Duhovnicul îl învățase să iubească. Mânat de această iubire, Sava îngrijește de copiii altora, salvează de la înec un copil, luat de curentul apei. Iar în amintirea lui Mahmud iubește pe turcul Ibraim. Acest nou sentiment înalță sufletul lui Savu Pantofaru la realizări religioase superioare, căci pietatea și bunătatea lui îl fac să nu mai cunoască deosebiri de rasă și de credință. Această iubire e focul în care se topesc toate metalele deosebite, pentru ca să dea un singur aliaj, mult mai durabil. Astfel, Sava ajută pe evreul Marcu Goldstein și e gata să moară pentru Ibraim. Sufletul lui Sava se înalță deasupra deosebirilor de credință religioasă și înțelege, că ceea ce unește pe oamenii de toate credințele este iubirea, că ar fi creștini, moslemi sau mozaici. Această iubire, despre care Ap. Pavel a scris: „Toate limbile omenești și îngerești de le-aș vorbi, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt... și dar proorocesc dacă aș avea și tainele toate de le-aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea credință atât de multă să mut munții, dacă nu am dragoste — nimic nu sunt” (I. Corinteni, cap. XIII), înalță sufletul lui Sava la un universalism religios, peste orice alte considerațiuni teologice și dogmatice. Gala Galaction o pune pe Sava ca personalitate religioasă spiritelor sistematice reci și intelectualiste, care se pierd în discuțiuni metafizice și prin care omenirea este împărțită în confesiuni. Sufletul religios, înălțat așa de sus știe să împace toate contradicțiunile căci, vorba lui Pascal, „cine crede mult, nu se teme de contradicții”. El circulă printre credincioșii de toate confesiunile. Un Francesco d’Assisi este înțeles și citat cu tot atâtă elevațiune de un catolic ca și de un protestant sau ortodox, pe când Toma d’Aquino, ca teolog, rămâne închis în limitele teologice confesionale. Suprema înțelegere între sufletele religioase, dar deosebite dogmaticește, Gala Galaction o realizează, când face ca Sava Pantofaru să moară la Constantinopol, unde este îngropat printre moslemi, așa cum Mahmud fusese îngropat printre creștini. Când trâmbițele îngerilor vor anunța judecata viitoare, Savu Pantofaru și Mahmud se vor deștepta mergând în fața judecătorului, cu aceleași speranțe de viață vecinică. Și odată cu ei, și ceilalți morți, care au dormit alături. Cred că prin acestea Gala Galaction a vrut să spună: „suntem unii creștini, alții moslemi, însă atunci toate aceste deosebiri se vor șterge”. înțeles astfel, romanul Papucii lui Mahmud este o profundă realizare de analiză psihologică a sufletului omenesc, care în urma unei crize, provocată de dualismul firii noastre intime, cucerește împăcarea prin desvoltarea unei puternice conștiințe religioase. Toată evoluția lui Savu Pantofaru este drumul unui convertit religios și de aceea această carte este o realizare de adâncă pătrundere religioasă, plină de bunătatea creștină. VICTOR N. POPESCU Papucii lui Mahmud RECOMANDAM... ...cinefililor din întreaga țară revista „Cinema“, singura publicație de specialitate, care apare în condițiuni excelente la 1 și 15 ale fiecărei luni. Revista „Cinema“ publică articole de doctrină, reportaje, anchete, întâmplări, cronici obiective și numeroase clișee. Cereți la orice chioșc ultimul număr din această minunată revistă și apreciați-o. Caleidoscop intelectual Hamlet sovietizat Teatrul Vakhtangov, una din cele mai bune scene din Moscova, a montat de curând Hamlet, în noua traducere a lui Michel Lozinski. Textul nu a fost alterat, dar interpretația scenică a trebuit, natural, să se inspire din marxismul cel mai intransigent și mai elementar. Interesul a fost să se redea cât mai mult posibil impresia unui Hamlet activ și hotărît, imaginea unei generații noi, opusă regalității feudale și de a reprezenta luptele morale, pe care le susține ca un simplu reflex al conflictelor sociale. Regia e plină de sugestii care nu sunt in textul shakespearian. Convorbirea dintre rege și regină are loc în patul conjugal. Spectrul tatălui nu-i apare lui Hamlet. Hamlet însuși joacă rolul spectrului. Ofelia nu e nebună, ea e pur și simplu beată, etc. etc.. Cu toate concesiile făcute mentalității sovietice, spectacolul a fost primit cu severitate de critica oficială. S-a obiectat că Hamlet nu e destul de optimist; toți l-ar fi dorit vesel ca un membru al tineretului comunist. Se susține deasemeni că „lupta claselor spre sfârșitul epocii feudale“ n’a fost destul subliniată. Aproape ofensător e faptul că s’a păstrat prea mare fidelitate textului original. Nu e sigură menținerea piesei pe afiș. Micile amintiri Autoarea romanului „Aurora l’amata“ a scris o urmare cărții sale, urmare care de altfel e o operă de sine stătătoare. Titlul e „Le meraviglie crescono nell’orto“. — Minunile cresc în grădină. Aceste minuni sunt micile mulțumiri de care s’a bucurat Aurora în tinerețe și pe care n’a știut să le aprecieze îndeajuns. Primul său bărbat, mult mai în vârstă decât ea și care o iubea cu o dragoste de tată, moare curând. A doua oară se mărită cu Giuliano Rendi pe care-l adoră. Acesta însă, artist care nu-și iubea real decât arta, o neglijează și î n cele din urmă o înșală. Perechea se întâlnește cu arta, și cele patru destine se încrucișează, apoi se despart, mai mult sau mai puțin zdrobite. Aurora, de altfel, și-a păstrat bărbatul; dar el o neglijează din ce în ce. Nenorocirea ei e maximă atunci când își pierde copilul. Apoi nu mai e nici nenorocită măcar. Ea trăește singură, apatică, resemnată, în aceiași casă la Roma, care mai păstrează amintirea tinereții sale nepăsătoare.... Ultima parte a cărții e cea mai reușită. Maria Borgese a știut să descrie, cu o artă consumată, acest sfârșit de viață, prin care nu trece nimic și ’n care durerea însăși se pierde în tăcere. Băile lui Tiglatphalasar Maurice Dunand a ținut la „Academie des Inscriptions“ din Paris o comunicare despre descoperirile sale în Tell’Ahmar, de pe Eufrat, pe locul vechiului Til- Barșib. Dunand, secondat de Thureau-Danging, reuși să desgroape tot palatul regelui asirian Tiglatphalasar III. — un edificiu măreț clădit din cărămizi crude. Numărul încăperilor era însemnat. Sălile de primire ale oaspeților aveau o lungime de 20 de metri; apartamentele particulare ale regelui și familiei sale erau ceva mai mici. Cercetătorii francezi au găsit 130 metri de picturi murale, care reprezintă scene de război și vânătoare. Numeroase odăi erau puse în legătură cu săli de baie conservate în perfectă stare. Odăile de baie mai există încă și sunt prevăzute cu conducte care scurg apa într’un bazin mare, iar de aci în Eufrat. Peste acest palat s’a clădit probabil un edificiu de piatră hetit, care a fost distrus de către regele asirian Salmanazar III. (850 a. Chr.) odată cu cucerirea Til- Barsibului, înaintea hetiților, încă în sec. 14, a. Chr., a existat aci o necropolă ale cărei morminte mai ascundeau câteva sechelete și resturi de vase. Succesul feeriei Eric Charell, regisorul german, care încântă de câtva timp publicul londonez prin fast și imaginație — a întrecut toate așteptările cu montarea unei feerii fantastice, o adevărată atracție a stagiunii actuale. Cele trei scene ale „Coliseum”-ului, se învârtesc simultan și dau spectatorului încântat perspective veșnic variate. Pe puntea Rialto, care se înalță deasupra părții din față a scenei, urcă și scoboară sute de figuranți îmbrăcați în costume felurite. Aceasta e scena finală din „Casanova”. Londra niciodată n’a văzut atâta splendoare. Piesa în sine e insipidă, valoarea ei literară și dramatică e nulă, dialogul nu contează (majoritatea actorilor fiind străini, nu cunosc engleza), iar muzica contează prea puțin; cantitatea și nu calitatea primează în această lucrare. Cu toate acestea publicul e în extaz, fapt care întărește ideea că feeriile de mare spectacol pot rivaliza cu spectacolele cele mai serioase. Cărți de succes! FUNDĂTURA CIMITIRULUI No. 13 de Tudor Teodorescu-Braniște ...Mahalaua românească este redată sub îndoitul și paradoxalul ei aspect tragic și comic în acelaș timp. Tipurile ridicule — funcționarul mediocru, studentul agitator, etc., se întâlnesc în aceiaș carte cu tipurile tragice — boierul ruinat, socialist, prigonit, etc. Textul cuprinde 20 de gravuri de d. I. Anestin. Editura „Adevărul”. ȘTII SĂ-ȚI CREȘTI COPIII ? de Heinrich Schotzky, trad. de A. Toma ...Cu mâna pe conștiință, puteți răspunde afirmativ la grava întrebare de mai sus ? — Ei bine, această minunată carte-sfătuitor a reputatului pedagog german Lchotzky vine să vă dea lumina și priceperea necesară vouă părinți și educatori, în greaua artă de a forma fără a diforma tinerele odrasle, — în direcția fizică, intelectuală și morală. Editura „Adevărul’* Lei 50.—>