Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1932 (Anul 13, nr. 617-621)

1932-10-02 / nr. 617

SI „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC* BBS bună, un pustnic reformator. Când am citit schița despre copilul minune Jehudi Menuh­im, vorbele unu­ia din public care vede departe, dar nu aude, vorbele unuia care scrie că se scrie numai, dar scrie bine, mi l’am închipuit mic, blând cu fiecare, cu ochelari, vor­bind repede, un om care nu vrea altceva decât să scrie. Diferențele sunt mari, totuși ambele egale în fața adevărului aparent. Când a intrat în odaie... Ades am auzit câți au fost desiluzionați când au văzut de aproape un om celebru, în locul titanului, un negustor de vorbe. Ca să fiu drept, eram și eu decis ca să fiu desilu­­zionat. Desiluzia este o poză foarte în nota „Neue Sac­­hlikeit”, deci încă de actualitate, așa încât... Oricum ar fi arătat Salten, — eram decis s’o cred, — imaginea mea despre el, era cu mult mai... (aci urmează 3 adjective sonore, colorate, arătând neîndoios superioritatea pro­dusului gândurilor mele). Dar, trebuie s’o mărturisesc, Salten m’a învins, un domn de statură potrivită, foarte elegant, totuși dis­tins, cu mustăciova ordonată ras perfect, parfumat discret, cu o cravată fină, în care era înfipt un ac, un ac... ce să spun, îmi lipsesc superlativele; așa un ac mare, bogat, pe care pare că scria, da, eu sunt acul de cravată, eu fac parte din Salten și am misiunea să arăt lumii că și un scriitor poate sta picior peste picior în­­tr’o limuzină. Fruntea lui Felix Salten e largă; ai impresia că un cap cu așa o frunte trebue să apese greu pe trupul nici prea mare, nici prea mic, trup care n’are nimic, dar absolut nimic personal, afară de un costum elegant, modern, perfect. Fire rare de păr, azi aproape al­be, cu un trecut blond-roșietic, opresc fruntea, care ar amenința să meargă prea departe și să schimbe atribu­tul marilor gânditori în chelia micilor comercianți. Din păcate, privirea e atât de palidă, atât de ne­însemnată, încât poți trece perfect peste ea, fără să schimbi întru nimic capul marelui scriitor. Restul este tipic figurii omului din buna societate: măini fine, imobile când tace sau vorbește, ușoare, în­grijite. Deci n’am reușit să fiu desiluzionat, dar, am avut senzația pe care o ai când stai în banca întâia la tea­tru, și vezi că culorile junelui amorez sunt prea vii, când auzi sufleurul, și-ți pare rău că nu șezi cu câteva bănci mai înapoi ca să guști altfel spectacolul, care totuși nu-ți displace. Când a vorbit, era un glas pe care-l stăpânește mi­nunat. Cum scoate o vorbă, simți omul plin de tact omul care se cunoaște și te cunoaște. Cunoaște oamenii. Mi-a dat mâna. Un moment te rog. Apoi secreta­rului: Astea două recomandate la New-York, asta la München și „Die Dame vor den Spiegel” la Berlin. Se­cretarul, mai plecat ca ’nainte preia patru manuscrise, se’nclină, și dispare. Poftim dincolo, spune Salten. „Ia loc, te rog. Iți mulțumesc că ai tradus o nuvelă a mea; îmi pare rău că nu pot să-mi dau seama de ca­litățile traducerii, dar nu știu românește și, nu cunosc pe nimeni care să poată să judece pentru mine”. Fie­care cuvânt ia locul lui, cu intonația justă, cu gestul potrivit. Și a vorbit așa, amabil, întrebând discret, dis­cutând ca un maestru fiecare chestiune: Viena, da Viena... Studiul, îmi amintesc. Eu... Thomas Mann, da, diferența între el și mine... Atitudinea Germaniei, da eu cred... Național-socialiști germani, da, dovedesc că după căderea Habsburgilor, pe urma cărora eu nu plâng nici o lacrimă, care avea de misiune să europe­nizeze Balcanul, da, după căderea lor. Național-socia­­liștii o dovedesc. Balcanul ajunge până la Köln... Lite­ra austriacă contimporană. Eu o văd... Teatrul, da, părerea mea... Și așa a vorbit un ceas, despre toate, cu cuvintele unui perfect meșteșugar al artei scriitori­cești, cu glasul și gesturile unui perfect actor. Ca im­presie generală un om fin, un om foarte fin, rar chiar­ un om care știe să arate că e fin. Pe urmă mi-am amintit că vreau să scriu un stu­diu asupra vieții și operii lui și i-am cerut date. Numai­decât a început să vorbească astfel, par­că scria: „O scurtă privire asupra vieții mele... Nu văd nimic senzațional, nimic neașteptat. Sunt născut aici în Vie­na, în mijlocul naturii, la Thérese Krone’s Häusel, la Hohe Warte. Azi s’a întins și până acolo atmosfera de capitală, pe vremuri însă acolo totul era verde... „Am avut o tinerețe tristă; tatăl meu a sărăcit și am fost silit să lucrez ca să-mi câștig viața”. La observa­ția mea că în opera lui tinerețea e reprezentată doar de nepăsare și veselie, Salten răspunde: „Da, eu nu des­criu tinerețea căznită. Ich habe nichts übrig für den Kampf uns Dasein. La 17 ani, pentru ca să mă întrețin, am început să scriu­ istorii scurte numai. La 22 de ani am găsit în fi­ne un loc de critic la „Allgemeine Zeitung”. Cu toate că eram cel mai tânăr dintre 6 copii, îmi întrerupse­­sem studiile; abia mai tărziu am văzut cât lipsesc unui om acești ani de învățătură disciplinară. ..­m fost silit să-mi formez singur o cultură, și to­tuși am scris 25 de volume și am exercitat ziaristica în toate ramurile ei, rând pe rând reporter, critic, direc­tor. Sunt convins că’n oricare ziarist zace o urmă de poet, și în orice poet o urmă de ziarist. Asta e tot; trăesc mult în mijlocul naturii, voia­jez prin toată lumea și ca „Violon d’Ingres” mă ocup cu studiul istoriei. Anul trecut am vizitat America. Am fost adânc im­presionat. Am scris până azi 14 capitole despre acest voiaj, care au apărut în „Neue Freie Presse”. Tot ce pot spune e că numai în America e salvarea rasei albe. Tot viitorul e acolo.” Aici Salten adaugă câteva cuvinte cu privire la si­tuația economică din U. S. A. de valoare discutabilă, pe care le suprim. Trecem la proiecte: „Acum scriu la un roman în­­tr’o menajerie, care să complecteze seria (Dreizehn Hasen, Bambi, Gute Gesellschaft). Apoi­ intenționez să părăsesc studiul animalelor și să mă reîntorc la oa­meni.” Despre România și literatura română, pe care Salten pare a nu le cunoaște, spune lucruri lipsite de importanță. Totuși susține că acum câțiva ani a fost la noi în țară. Foarte politicos, nu uită să adauge că toți Românii pe care i-a cunoscut aici, i-au fost extrem de simpatici, un amestec plin de charme de Paris și Vie­na, complectate de o notă orientală, originalitate, etc. Apoi continuă să vorbească ca la începutul con­versației, despre toate, plin de finețe, plin de perfecție. Stăpânește fiecare chestiune pusă în discuție, (proba­bil, m’am gândit răutăcios, fiindcă nu pune în discuție decât cele pe care le stăpânește). Atât doar. După un timp m’am sculat, i-am mul­țumit și am plecat D-l secretar m’a condus până la ușă, s’a plecat, a murmurat toate formulele posibile în atari situații, s’a plecat iar și a ieșit după mine cu ca­pul gol în ploaie. Pe stradă mi-am adus aminte că am în urma mea o după amiază, care am dorit-o atâta vreme, pentru care am tremurat și care, la urmă, n’a reușit nici mă­car să mă desiluzioneze. Doar un spectacol bine însce­nat și bine jucat, dar... văzut de prea aproape. Ca să mă despăgubesc m’am decis ca de câte ori o să am ocazia, în societate mare sau mică, în anul a­­cesta și în minimum 3 ani următori, să iau un aer su­perior și blazat și să spun: „I-am spus atunci lui Salten: nu, dragă, ascultă­­mă pe mine...” Bine, nu? Decembrie, 1930. RICK GROSS Viena După două mii de ani Corespondentul din Londra al unui mare ziar vie­­nez, publică de curând părerile și reflecțiile culese la diferite prilejuri din gura personalităților marcante engleze, cu privire la război și criză. Cea mai intere­santă reflecție e a lui Lloyd George. Iat-o : „Dacă Christos s’ar întoarce azi pe pământ, după aproape două mii de ani de la răstignire, ar găsi el oare printre noi pacea și armonia pe care le predica ? Ome­nirea mai sângerează încă din rănile făcute de cel mai grozav răzb­­oi din câte s’au pomenit. Omenirea luptă cu foametea, c­­ă pustiirile armelor, au urmat mize­ria și lipsa. Și totuși se lucrează din răsputeri la făuri­rea armelor noi pentru noi războaie, pentru a se ajunge la nimicirea totală. Asta ar vedea Regele Păcii dacă s’ar coborî pe pământ! Și ororile acestea nu le-ar vedea la Mahomedani, Budiști sau la adoratorii lui Confu­cius; aceștia au ascultat de învățăturile marilor lor apos­toli, care le-au vestit pacea, și de aceea au rămas azi fără apărare, la cheremul adepților lui Iisus din Na­­zaret, care cu tunuri uriașe, bombe și dinamită le ame­­nință­ împărățiile. Dacă părinții lui Isus ar fi siliți astăzi să fugă cu copilul în Egipt, n’ar putea-o face fără pașaport de la Irod, iar din Egipt i-ar expulza pen­tru vre-un motiv oarecare controlul străinilor. Ăsta-i spiritul de frăție între popoare, care cârmuește lumea astăzi, după două mii de ani de creștinism. Un centenar au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Lewis Carroll, autorul celebrei cărți pentru copii „Alice în țara minunii”. Alice Liddell, fetița care la zece ani l-a inspirat pe autor, are azi păr alb și se numește doamna Hargreaves. Carroll făcea excursii și plimbări lungi cu fetița, și pentru a o distra, născocea pentru dânsa povești. Acum 70 de ani el însemna în jurnalul său: „Am făcut cu feti­țele lui Liddell o excursie la Goodstow. Am poposit pe malul Tamisei și le-am istorisit „Aventurile subterane ale Alicei”, pe care le-am așternut apoi pe hârtie pen­tru Alice.” Universitatea Columbia din New­ York a invitat-o acum pe doamna Hargreaves să-și serbeze acolo a 80-a zi de naștere. Intr’o cuvântare ținută la Radio New­ York, „mica Alice” a spus: „America și New­ York-ul sunt atât de impresionante, încât am sentimentul că am ajuns în sfârșit în „Țara minune”, descrisă de Lewis Carroll. Numărul poveștilor lui pierdute pentru poste­ritate este imens, căci niciodată nu se așternea pe hârtie dacă nu-i plictiseam eu”. In Statele Unite se plătesc prețuri colosale pentru tot ce­ a rămas de la Carroll. Acum câțiva ani manus­crisul „Aventurile subterane” —­ ilustrat chiar de mâna autorului — a fost cumpărat la licitație cu 75.000 de dolari de un American din Filadelfia, care l-a revândut mai târziu cu 150.000 de dolari. Un autor și o interpretă Editura I. G. Cotta din Stuttgart publică o colecție de scrisori adresate de Suderman soției lui între 1891 și 1924. Foarte interesantă e scrisoarea din 5 Decembrie 1893, în care marele scriitor german vorbește de pre­miera piesei sale „Heimat”, (în românește Magda), în care rolul principal a fost jucat de Eleonora Duse: „Da, fetița mea scumpă, a fost o seară mare! Să-ți descriu jocul Eleonorei Duse mi-ar fi cu neputință.. In scena morții, jocul ei mut e mai presus de orice des­criere. Privește fix cadavrul, deschizând ochii mari, mari, tot mai mari și redând astfel chinul minții ce refuză să admită nenorocirea care-o lovește... M’am dus pe scenă, i-am luat mâinile într­’ale mele, luptând eu însumi cu lacrimile, tremura și ea din tot trupul, vibrând încă de emoție. Și-mi mulțumea mereu — ea mie! —­ e pur și simplu ridicol! înainte de spectacol îi trimisesem flori și o scrisoare în franțuzește. Dar și ea îmi scrisese mie, i-am găsit scrisoarea când m’am întors acasă noaptea. E scrisă în italienește, mă roagă s’o iert că n’o poate întruchipa pe Magda așa cum vrea eu. Ce i-aș putea răspunde la una ca asta? Dar să ți-o traduc: „Magda dumitale a muncit 10 ani. Aceea care scrie rândurile de față muncește 20 de ani. Magda a trăit 17 ani în casa părintească, cea care-ți scrie n’a avut parte de așa ceva. La 11 ani i s’au pus rochii lungi și i s’a spus „bisogna recitare”. E o mare deosebire, precum vezi. Magda e creația dumitale; îți aparține dumitale; cealaltă trăește în carne și oase ca toată lumea. De aceea ține să-ți mulțumească. Numai de dra­gul dumitale, domnule Suderman, a luat asupră-și - dar a făcut-o cu plăcere — răspunderea serii de astăzi, Eleonora Duse”. D-na Carswellt Lawrence și Bernard Shaw Recenta publicare a unei lucrări asupra lui H. La­wrence, scrisă de D-na Catherine Carswell (The Savage Pilgrimage) a deslănțuit o mică furtună în cercurile iterare engleze. Middleton Murry, critic bine cunoscut, prieten cu Lwrence și autorul unei lucrări asupra vieții și operei marelui romancier, a protestat contra D-nei Carswell ceia ce a determinat pe editori (Chatto și Windus) sa retragă cartea din circulație. Măsura aceasta nu a fost de ajuns ca să potolească polemica. Mai mulți scriitori s-au declarat lezați de D-na Carswell. Printre aceștia a fost și Bernard Shaw a cărui scrisoare — foarte curioasă — o publică „Time and Tide”. In 1914 Shaw trimise unei persoane care voia sa vie în ajutor lui Lawrence, un cec de cinci livre. D-na Carswell găsește că gestul acesta denotă o adevărată avariție. Bernard Shaw se desvinovățește cu ironia sa obișnuită. In 1914 el nu citise încă nimic de Lawrence și nici nu auzise de numele său. Tocmai târziu, după ce asis­tase la reprezentația uneia din piesele sale, i-a înțeles valoarea de scriitor. In urmă Bernard Shaw a citit „Song and Lovers” pe care o numește „o contribuție autentică la istoria naturală și opera unui om de geniu”. In ceea ce privește „L’amant de Lady Chatterley” lucrarea aceasta celebră a fost considerată ca foarte importantă de către Bernard Shaw. „Iată în sfârșit o carte spune el — o carte pe care orice tată e dator să o pue în mina fetiței lui. Ea va învăța cel puțin unele lucruri asupra căsătoriei, care-i vor fi foarte utile și pe care nici un poet, romancier sau autor dramatic din sec. XIX nu e capabil să le explice. Iar ca încheere: „In definitiv acum sunt de acord cu D-na Carswell. In loc de cinci livre ar fi trebuit să­­trimit cincizeci”. Se vede că Bernard Shaw nu e prea supărat că s­a dat ocazie să trimită o scrisoare așa de spirituală Tinerimea de a set Mai multe reviste străine au cerut lui Daniel Rops să expună aspirațiunile și preocupările tinerimii fran­ceze. Autorul cărții „Monde sans âme”, a scris un studiu foarte interesant, pe care l-a publicat „Revue des Vi­vants” și care va apărea simultan în Ungaria, Anglia, Germania și Italia. Iată concluzia: Dacă ar trebui definite într’un singur cuvânt aspi­rațiunile tineretului nostru, în ceiace are mai profund și mai general, ași zice că sunt de ordin spiritual. Există în generația asta nouă o mare aspirațiune, care recurge la spirit. Cuvântul acesta se găsește în toate teoriile mai mult sau mai puțin sigure. Spiritu­l mai întâi, apoi politica și economia — în serviciul lor, Iată erarhia adoptată de majoritatea tinerilor. „Nu se poate ascunde că unitatea aceasta de vederi e într’o largă măsură — înșelătoare. Suntem cu toții de acord de a da supremație spiri­tului. Dar ce se înțelege prin acest termen? Pentru unii — spirituală e ori­ce lucrare liberată de servitutea economică și pe care o îndeplinește omul pentru propria-i mulțumire. Pericolul e că a colecționa mărci poștale poate în cazul acesta, să pară o activitate spirituală. Pentru alții — spirituală e orice lucrare artistică. Iar alții o vor considera ca o chemare (de ordin supe­rior) a dorinții de satisfacere, dorință care a condus lumea la dilemele materialiste in care o vedem azi captivă. Toate discuțiunile dintre reprezentanții diferitelor grupuri de tineri, la care am asistat și eu, se termină fără excepție cu această nedumerire: ce înțelegeți prin activitate spirituală? Sarcina ce revine tinerilor îmi pare dublă și așa o înțeleg și ei astăzi. Pe de o parte să urmărească opere de critică, pe care au început-o de mai mulți ani. Să denunțe greșe­lile unei lumi care, ori­ce sens am da cuvântului, tră­dează spiritul. Pe de altă parte să se încăpățâneze de a preciza, cu o sinceritate și o exactitate crescândă, principiile filosofice, adică metafizice, psihologice și etice, pe care înțeleg ei să fondeze omenirea — așa cum o văd, acea nouă ordine de lucruri — chemată de comuna lor aspirațiune. Barbarie și cultură Cuvântul „barbar” și-a pierdut prin întrebuin­țare sensul, luând un înțeles peiorativ. Aceiaș transfor­mare a suferit-o și cuvântul „sălbatec”. Atât unul cât și celalt desemnează două stadii în desvoltarea istorică, după cum copilăria și tinerețea formează două epoci în viața individuală. După cum ar fi greșit să consideri epoca vârstei mature ca fiind singura normală și care contează (ca și cum copilăria și adolescența ar constitui o boală), tot așa ar însemna­­ regală capitală să disprețuiești barbaria și starea de sălbăticie. Ar fi mult mai inteligent să acordăm întreaga noa­stră atențiune adevărului spus de La Parisse: „civiliză­m­ e fiica barbariei și nepoata epopei de sălbăticie”. „ — Bine­înțeles, ar fi deplorabil ca un om cul­tivat să-și părăsească cultura dobândită și să se reîn­toarcă la starea de barbarie. Dar poate e minunat să afirmi că atitudinea cea mea perfectă consistă în aceia ca omul cultivat să con­serve un mic fond de barbarie, ca și atunci când omul matur păstrează încă în ființa sa o sursă vie de tinere­țe și chiar de copilărie. Oricine a avut fericirea să cunoască de aproape un om superior, a fost foarte surprins să descopere în c­el puțină puerilitate. ‘ Progresul nu constă în a sugruma prin prezent tre­cutul ei prin a păstra esența acelui trecut, esență, care a avut puterea să creeze un prezent mai bun. „Nu există cultură care să nu-și aibă rădăcini în epoca barbară; nu există renovare de cultură, care să nu fie de asemenea cuprinsă în acest fond de barba­rie.. Atunci când acesta se epuizează, cultura se usucă, se paralizează, moare. A considera una fără cealaltă e o himeră. . „Cine dorește pentru mâine o cultură nouă, tre­me să asigure Europei de azi un minimum de virtuți barbare”. José Ortega y Gasset. „Notes de l’errant été. Editions du Cavalier Paris. Essais espagnols. CHARLES BAUDELAIRE Samuel Cramer și Dragostea Sentimentele intime nu se pot concentra în voie decât într’un spațiu foarte restrâns. Camera de culcare a lui Fanfarlo era așa dar foarte mică, foarte joasă, încărcată cu lucruri molatece și pri­­mej­dioase de atins; aerul, plin de miasme bizare, îți dă­dea dorința să mori acolo cu încetul ca într’o seră calda. Lumina lămpii se juca într’o mulțime de dantele și stofe de un ton violent, dar echivoc. Ici și colo, pe pe­rete, lumina câteva picturi pline de o voluptate spa­niolă: cărnuri foarte albe pe fonduri foarte negre. In fundul acestei odăițe încântătoare, care aducea tot odată cu un loc rău faimat și cu un sanctuar, Samuel văzu venind spre dânsul pe noua zeiță a inimii sale, în splendoarea radioasă și sacră a goliciunii sale. Cine este bărbatul care n’ar vroi, chiar cu prețul a jumătate din zilele sale, să vadă visul său, adevăratul său, — trebui să asculte de acea care asculta ea însăși, închipuirii sale aruncând una câte una toate veștmintele hărăzite s’o apere de ochii vulgului? Dar iată că Samuel, cuprins de un capriciu ciudat, începu să țipe ca un copil răsfățat: „Vreau pe Colom­­bina, dă-mi pe Colombina, dă-mi-o astfel cum mi-a apărut în seara când m’a înebunit cu îmbrăcămintea ei fantastică și, cu pieptul său de saltimbancă! La Fanfarlo, mirată la început, voi cu plăcere să facă pe plac excentricității bărbatului pe care Îl alese ea, și sună pe Flora, oricât invocă aceasta că erau orele trei de dimineață, că totul era închis la teatru, portarul adormit, timpul îngrozitor, — furtuna continua vuetul său, — trebui să asculte de acea care asculta ea însăși, și camerista e­i, când Cramer, cuprins de o nouă ideie, se agață de sonerie și strigă cu o voce de tunet: — Ei­ nu uita roșul! Această trăsătură caracteristică, care a fost poves­tită de Fanfarlo singură, într’o seară când camarazii ei o întrebau asupra începuturilor legăturii sale cu Sa­muel, nu m’a mirat de­loc; am recunoscut perfect în aceasta pe autorul Vulturilor de Mare. El va iubi totdea­una roșul și ceruza, chrysocalul și fireturile de tot felul. Samuel ar vopsi cu plăcere din nou, arborii și cerul, și dacă Dumnezeu i-ar fi încredințat planul naturii, poate că l-ar fi fi stricat. Deși Samuel a avut o imaginație depravată, și poate chiar din cauza aceasta, dragostea era la dânsul mai puțin o chestiune a simțurilor decât a rațiunii. Era mai ales admirațiunea și pofta de frumos; el considera re­producerea ca im­piciu al dragostei, iar sarcina la femei ca o mușcătură de păianjen. Undeva a scris: îngerii sunt hermafrodiți și sterili.­­ Samuel iubea corpul omenesc ca o armonie ma­terială, ca o frumoasă arhitectură, cu mișcarea în plus, și acest materialism absolut nu era departe de cel mai curat idealism. Dar, după cum în Frumos, care este cauza dragos­tei, se află, după el, două elemente: linia și atracția, și că toate acestea nu privesc decât linia, — atracția, era pentru dânsul, cel puțin în seara aceea, sulimanul roșu. La Fanfarlo rezuma deci, pentru Samuel, linia și atracția; și când o privea, așezată pe marginea patului în nepăsarea și în calmul victorios al femeiei iubite, cu mâinile așezate în chip gingaș pe dânsul, i se părea că vede infinitul dincolo de ochii limpezi ai acestei fru­museți, și că ochii săi planau pe îndelete prin orizonturi imense. De altfel, după cum se întâmplă oamenilor ex­cepționali, el era adesea singur în paradisul său, nimeni neputându-l locui cu dânsul; și dacă, din întâmplare, el o răpea și o țâra acolo aproape cu sila, ea rămânea me­reu îndărăt; de asemenea în cerurile unde domnea el, dragostea sa începea să fie tristă și bolnavă de melanco­lia albastrului, ca un singuratec regesc. Totuși, Samuel nu se plictisea niciodată de ea, nici­odată, părăsind colțișorul său de dragoste, mergând re­pede pe un trotuar, în aerul răcoros de dimineață, el nu simți acea bucurie egoistă a țigării și a mâinilor în bu­zunare, despre care vorbește undeva marele nostru ro­mancier modern. In lipsă de inimă, Samuel avea inteligența nobilă; și, în loc de nerecunoștiință, bucuria zămislise la dânsul acea mulțumire savuroasă, această visare sensuală, care face poate mai mult decât dragostea cum o pricepe vulgul. De altfel, La Fanfarlo s’a purtat cât a putut de bine și și-a risipit cele mai savante mângâieri ale sale, dân­­du-și seama că merita pentru un astfel de bărbat; ea se obișnuise cu acel limbaj mistic, împestrițat cu impuri­tăți și cruzimi enorme.­­ Aceasta avea cel puțin pentru ea atracția nou­tății. Traducere de AUREL GEORGE STINO. Caleidoscop intelectual

Next